Creația împotriva constrângerii în opera "Graffiti", de Julio Cortázar

Botezatu Alexandra Floriana

Specializare: Engleză-română

"Graffiti", de Julio Cortázar, este o scurtă povestire de 6 pagini,

introducând doi grafferi între care se leagă o relație numai prin arta lor.
Niciodată nu se întâlnesc față în față, nu este schimbat niciun cuvânt între ei, dar
totuși comunică - și acest fapt este datorat artei. Povestea este o scrisoare de
dragoste de la un artist pentru altul, și un adevărat exemplu de poetică a
fantasticului, mai exact, "a fantasticului cotidian".
Inspirat de simbolismul francez și suprarealismul, Julio Cortázar este un
nume reprezentativ din lista autorilor de proză scurtă. Poveștile lui urmează
logica halucinațiilor și a obsesiilor, având în prim-plan căutarea propriei
identități, realitatea ascunsă care se află în spatele fiecărui om aparent comun, și
teroarea existențială.
Poveste explozivă precum culorile unui zid acoperita de graffiti și care este
caracterizată de o fosforescență tipică bibliografiei lui Cortazar, "Grafitti"
propune subiectul artei în contextul unei societăți care constrânge individul de la
expresia propiei individualități.
Textul prezintă două personaje anonime, o femeie și un bărbat, care
trăiesc într-un regim opresiv, în care artiștii sunt descurajați din a  crea prin
metode violente. Când este introdus pentru prima dată, este clar că în spatele
desenelor artistul masculin nu se află intenții politice: "Propriul tău joc începuse
din plictiseală, în realitate nu era un protest împotriva stării de fapt din oraș,
stingerea care se suna, amenințătoarea interdicție de a lipi afișe sau de a scrie pe
ziduri." El creează graffiti-ul pentru a-și ocupa timpul cu ceva distractiv, lucru
care duce la ideea că arta nu este propagandă. Arta nu este neapărat legată de
politică, sau o sfidare a societății în care trăiește artistul: ci o simplă expunere a
spațiului intrinsec al artistului, și o oglindire a stărilor sale sufletești.
În momentul în care artistul descoperă un alt desen aflat lângă arta creată de el,
unul realizat de personajul-narator, el recunoaște intuitiv apartenența ei la genul
feminin, simte prin culorile ei calde o figură la fel de caldă: "Tu însuți nu puteai
s-o dovedești, era ceva ce depășea orice dovadă: un contur, o preferință pentru
culorile calde, o aură."
Narațiunea la persoana a II-a deține un rol interesant în poveste, întrucât
odată cu revelația că naratoarea este însăși artista din text care se adresează
artistului, povestea capătă valoarea unei confesiuni dintre o iubită și iubitul ei,
obiectul adresării ei. Personajul-narator descrie acțiunile partenerului ei
misterios ca fiind precaute: acesta desenează numai la anumite intervale de timp,
numai în anumite locații care să îngreuneze descoperirea sa și observă mereu
oamenii care se uită la arta sa de la distanță.
Așa că rămâne întrebarea: de ce politicienii și dictatorii leagă mereu cele
două domenii, când arta este o simplu filieră de expresie personală? Când
dorința de a ne transfera emoțiile cele mai intime și puternice, precum și
experiențele personale, este un impuls extrem de uman?
Textul răspunde la întrebare într-un mod unic, Cortázar cizelând cu atenție
conflictul dintre artă și puterea politică.
O a doua citire a textului relevă o nuanță diferită, existând o interesantă
paralelă narativă: deși artistul nu începe să deseneze graffiti pentru a se revolta
împotriva regimului totalitar, arta lui capătă involuntar o conotație subversivă,
datorită contextului în cade trăiește, și devine un mesaj pentru ceilalți. Deși
oamenii nu răspund la chemare prin graffiti sau într-un mod direct, între artist și
aceștia deja s-a format o conexiune, rezultată din alienarea impusă de sistem.
Atunci când artista își adaugă propria contribuție desenului său, este redată ideea
că ea a fost invocată direct prin artă. Același lucru i s-a întâmplat și bărbatului:
cu cât femeia desena mai mult, cu atât ea invita artistul să deseneze și el mai
mult, sfidând autoritățile. Scriitorul argentinian transmite astfel concepția că
arta, fie ea reprezentată de un desen, fie o ficțiune este o forță detonatoare, și
prin care individul într-adevăr se poate înălța deasupra instituțiilor care dețin
puterea. Pumnul de fier al totalitarismului mereu va acționa prin orice cale
necesară, deseori crudă și brutală, pentru a domina gândirea colectivă a
oamenilor: însă arta este o evadare, și una care poate fi înțeleasă la nivel
universal.
În concluzie, Julio Cortázar reușește să transpună această temă cu o
subtilitate magnifică, în același timp creând o poveste emoționantă dintre doi
artiști ostracizați, prin care să își zidească mesajul.