Realismul

Explicarea termenului:
Termenul provine din (<. fr Réalisme < lat. Realis = real) și se referă, în
accepțiune largă, la capacitatea artei de a-și imagina noi lumi, plecând de la realitatea
propriu-zisă.
Termenul realism, folosit prima oară în anul 1798 de către scriitorul german Fr.
Schiller, denumește o atitudine în creația sau teoria literară având ca principiu de bază
reflectarea realității în datele ei esențiale, veridice, fiind opus idealizării și fanteziei.
Termenul de realism comportă mai multe interpretări, putând fi considerat:
 Un concept filosofic privitor la raportul dintre realitatea percepută prin
simțuri și prin intelect;
 Un stil artistic exprimând o atitudine față de real, prezentat în orice operă,
din Antichitate și până astăzi;
 Un curent literar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având drept
principiu fundamental constituirea unui univers ficțional care să fie oglinda
realului, să creeze iluzia vieții.

Definiţie:
Realismul este un curent literar şi artistic apărut în Franţa către mijlocul secolului
al XIX-lea şi extins până în Anglia, cu continuări şi ecouri până în secolul XX, ca reacţie
împotriva clasicismului şi romantismului. Realismul se defineşte prin „grija de a
descoperi, de a revela o realitate pe care romantismul a evitat-o sau a travestit-o” – G.
Picon.
Ca mișcare artistică, realismul apare cu ocazia dezbaterilor despre pictura lui
Gustave Courbet, care prezintă în pânzele sale oameni simpli și scene din viața cotidiană.
Fiind odată întrebat de ce nu pictează și el ființe mitologice, Courbet răspunde că nu
zugrăvește asemenea ființe, fiindcă nu le-a văzut niciodată, că el este un pictor realist,
care nu înfățișează decât ceea ce vede și poate observa.

Manifeste literare:
Primul manifest literar este considerat Preafaţa lui Balzac la Comedia umană din
1842. Prin arta sa, scriitorul îşi propune să zugrăvească societatea contemporană, să
devină „un pictor mai mult sau mai puţin fidel (...) al tipurilor umane, povestitorul
dramelor vieţii intime, arheologul mobilierului social, nomenclatorul profesiilor,
înregistratorul binelui și răului”, dar mai ales să studieze cauzele mişcării sociale, sensul
ascuns al evenimentelor şi al comportamentului uman.
Tot la Paris, scriitorul Louis Duranty redactează între 1856-1857 ziarul Le
Réalisme, în care se formulează unele principii ale noii tendinţe artistice care trebuie să
redea cu fidelitate mediul social şi să fie accesibilă tuturor.
Adevăratul teoretician al realismului este Jules Champfleury, autorul studiului Le
Réalisme, publicat în 1857.

1
 În literatura română, realismul a debutat ca un curent literar antiromantic declarat.
Hasdeu este printre primii gânditori şi esteticieni români care au observat că „studiul
societăţii omeneşti” trebuie primit ca o „situaţiune care ţine şi de științele naturii, şi de
ştiinţele spiritului, îmbrăţişând astfel totalitatea ştiinţelor într-un singur buchet, al cărui
mod de legătură este omul”.
Deşi insinuat pregnant în literatura secolului al XIX-lea (Creangă, Caragiale,
Slavici), realismul românesc va ajunge la maturitate estetică şi la o formulă originală abia
prin operele lui Rebreanu, Călinescu, Preda.

Reprezentanţi:
- În Franţa: Stendhal (Roşu şi Negru, Mănăstirea din Parma), Balzac (Comedia
umană, Moş Goriot, Eugenie Grandet), Gustave Flaubert (Madame Bovary),
- Anglia: Charles Dickens (Marile speranţe, David Copperfield)
- Rusia: Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov
- Norvegia: Henrik Ibsen
- America: Mark Twain
- România: Ion Creangă, Nicolae Filimon, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu
Rebreanu, George Călinescu, Marin Preda.

Trăsături:
 Creează iluzia de realitate, prin ilustrarea unor imagini verosimile ale societății,
în care banalul cotidian, aspectele traiului obișnuit sunt semnificative și tipice;
 Rigoarea observaţiilor – importanţa detaliului semnificativ. Autenticitatea şi
veridicitatea acestor descrieri conferă valoare documentară operelor realiste
 Reflectarea fidelă a realităţii: veridicitatea este principiul de bază al
realismului. Mimesis-ul (imitarea) cunoaște în realism o nouă epocă de glorie.
 Se remarcă predilecția pentru descrierea mediului (satului, oraşului, străzilor,
caselor etc.) ca modalitate indirectă de caracterizare a personajelor, stabilind o
legătură directă între acesta și individ. Afirmația lui Balzac: ”descrie-mi
vizuina și-ți spun cine este animalul care o locuiește”, exprimă probabil cel mai
plastic această trăsătură.
 Tematica socială – societatea e înţeleasă ca un organism viu, dimanic, ca un
mediu care explică comportamentul personajelor; omul este un produs al
mediului în care trăiește; teme sociale: zestrea, banul, avariția, familia,
parvenitismul; lupta pentru un loc stabil în ierarhia socială;
 Obiectivitatea perspectivei narative - autor impersonal, omniscient,
omniprezent. Scriitorul trebuie să fie imparţial. Flaubert afirma că:” artistul
trebuie să fie pentru opera sa, ceea ce este Dumnezeu pentru creație: să fie
simțit pretutindeni, dar niciodată văzut”.
 Personaje tipice în împrejurări tipice. Realiştii sunt preocupaţi de crearea de
tipuri umane, caracteristice societăţii vremii. Ei nu mai cultivă omul abstract

2
 clasic, nici visătorul inadaptat romantic, ci omul aievea. Acesta este structurat
sufleteşte în jurul unei pasiuni dominante, la faculté maîtresse. În funcţie de
această pasiune, personajul devine tipologic: parvenitul, avarul, arivistul,
tiranul etc.
 Scriitorul realist observă omul în mediul său natural, social şi istoric, portretul
şi descrierea întemeindu-se pe reflecţie morală şi analiză psihologică. Scriitorul
realist este un Demiurg, creator și stăpân absolut al destinului personajelor, el
manifestându-se cu precădere ca narator omniscient. Lumea descrisă de
scriitori este, evident, fictivă, dar dorința lor a fost să creeze o ficțiune
verosimilă care, precum spunea Balzac: ”să concureze starea civilă”.