Realismul

Realismul ca ideologie apare în 1850 coexistând cu romantismul în perioada declinului

(așa se explică unele idei romantice în operele marilor scriitori realiști). Ca mișcare artistică,
realismul apare cu ocazia dezbaterilor despre pictura lui Gustave Courbet, care prezintă în
pânzele sale oameni simpli și scene din viața cotidiană.
!!!Termenul realism, folosit prima oară în anul 1798 de către scriitorul german Fr. Schiller,
denumește o atitudine în creația literară având ca principiu de bază reflectarea realității în datele
ei esențiale, veridice, fiind opus fanteziei și idealizării. Folosit în filosofie, termenul realism se
reduce, în esență, la concepția că omul trebuie să se întoarcă la natură și la sine „ca individ și
ca tip”.
Realismul este un curent artistic și literar, apărut în prima jumătate a sec. al XIX-lea ca
reacție la sensibilitatea și visarea romantică prin imitarea cât mai veridică a realității, inspirată
din progresul științelor din acea perioadă.

După cum sugerează numele curentului, scriitorul realist își propune să creeze o operă
care să fie oglinda artistică a unei realități cunoscute. Personajele și situațiile sunt conforme
acestei realități și, prin urmare, verosimile. Stendhal spunea că un roman e „o oglindă pe care
o plimbi de-a lungul unui drum, oglindă ce reflectă atât cerul albastru cât și noroiul din
băltoace”.
Realismul se caracterizează prin:

- personajele sunt ființe obișnuite preluate din diverse medii sociale, configurând
tipologii, categorii sociale (detaliul devine principalul obiect în caracterizarea
actanților). Realismul preferă omul comun și existența cotidianului, fiind interesat de
felul în care istoria își pune amprenta asupra societății. Personajul este construit în jurul
unei trăsături care exprimă esența raportului său cu socialul (personajele realiste
dezvoltă tipologii umane după modelul balzacian, sunt urmărite evolutiv, iar trăsăturile
de caracter ,viciile și complexele psihologice se cristalizează de-a lungul acțiunii și sunt
motivate social/prin ist. interioară). Cu excepția caracterelor clasicismului: avarul,
ipocritul, apar noi modele în care arivistul devine tipul literar cel mai adesea reprezentat
în romanul realist. Portretul fizic reprezintă un argument al caracterului pe care îl
ilustrează. Fiecare trăsătură fizică se află în legătură directă cu o legătură morală. Dintre
speciile literare, romanul se află în prim-planul preocupărilor scriitorilor realiști (este
preferat romanul fluviu, desfășurat pe mai multe planuri narative, cu acțiune amplă și
numeroase personaje în care sunt reconstituite amănuntele unei epoci istorice).
- narațiunea heterodiegetică la pers. a III-a, narator omniscient, perspectivă narativă
obiectivă și focalizare zero, sunt elementele care asigură realizarea dezideratului
realiștilor de a înfățișa realitatea fără a o idealiza (naratorul este o voce abstractă,
independentă de un emițător anume, un demiurg al narațiunii care dirijează destinele
personajelor; narațiunea este cronologică urmărind episoadele înlănțuite linear din
punct de vedere temporal).
 !!!Flaubert afirma că altistul „trebuie să fie pentru opera sa, ceea ce este Dumnezeu
pentru creație: să fie simțit pretutindeni, dar niciodată văzut”

- atenția pe care o dă observațiilor lucide , adevărurilor simple, cotidianului, prin

surprinderea tuturor aspectelor existențiale

- compozițional, romanul realist se realizează prin construcția echilibrată și, de cele mai
multe ori, sferică

- principiul veridicității și verosimilității

- oferă o imagine a lumii și a omului cât mai aproape de adevăr, fără să înfrumusețeze,
fără să caute spectaculosul (ceea ce contează este iluzia realității, impresia de real,
credibilitatea)

- acțiunea prezintă viața cotidiană cu detaliile ei banale, comune

- teme specifice: familia, goana după avuție, căsătoria

- personajele sunt ființe obișnuite preluate din diverse medii sociale, configurând
tipologii, categorii sociale (detaliul devine principalul obiect în caracterizarea
actanților).