Pădurea spânzuraţilor

Liviu Rebreanu
analiză literară

Liviu Rebreanu inaugurează o nouă epocă prin realismul său obiectiv, cel puţin din primul său
roman, printr-o forţă demiurgică de creaţie, atât prin invocaţia epopeicului, cât şi prin varietatea formelor
de realism şi a genurilor culturale cultivate.
„Pădurea spânzuraţilor” apare în anul 1922 şi ilustrează realismul obiectiv de analiză
psihologică (a fost considerat de E.Lovinescu „cel mai bun roman psihologic”), este o parabolă tragică a
relaţiei omului cu lumea şi istoria, „o monografie a incertitudinii chinuitoare”(G. Călinescu), „o carte
halucinantă, rezultatul unei psihoze”(Dragomirescu).
„Pădurea spânzuraţilor” reprezintă un remarcabil pas înainte în direcţia modernizării romanului de
analiză psihologică. În triada autor – narator - personaj, Rebreanu face ca personajul să ştie aproape tot
atât de mult ca naratorul şi să realizeze împreună cu acesta, introspecţia. Timpul povestirii este o sinteză a
timpului subiectiv, psihologic al personajului coborât adesea în amintiri. Rebreanu este astfel un analist al
stărilor de subconştienţă, „al învălmăşelilor în gânduri, al obsesiilor de tiranie”.
Modernitatea lui Rebreanu se raportează la moda timpului său în care Gib. Mihăescu („Dona
Alba”, „Braţul Andromedei”, „Rusoaica”) spunea: „Noua proză este proza scafandrilor sufletului”, dar şi
la maniera de facere a personajului. Apostol Bologa este o individualitate care se construieşte evoluând
dramatic într-o construcţie epică, de tip sferoid, ce susţine filozofia stranie a rotirii destinelor. Criza lui
sufletească începe de când asistă la execuţia cehului dezertor. Membru al Curţii Marţiale, Apostol Bologa
„încearcă acum îndoieli”, e dominat de emoţii neînţelese şi-şi cheamă-n ajutor coordonatele teoretice:
„pedeapsa...crima...legea”. Condamnatul îl chinuie dureros cu privirea şi îi determină reacţii bizare. Fostul
student în filozofie care-l abandonase pe Dumnezeu, exclamă acum în faţa morţii celuilalt („celălalt”, în
accepţia lui Sartre, care a scris o operă de referinţă „Greaţa”, este un concept care exclude tratarea
exclusiv individuală a partenerului ce-l presupune dincolo de individualitate; conceput ca o categorie, ca
un ochi care vede, analizează şi condamnă, celălalt e capabil să treacă dincolo de hotarele neştiutului, ale
realului, ale cotidianului, insistând asupra detaliilor): „Ce întuneric, Doamne! Ce întuneric s-a lăsat pe
pământ!”
Frica şi tensiunea frontului determină o mişcare retractilă a personajului care se sustrage
prezentului şi trăieşte timpul subiectiv al copilăriei. Aici găseşte forţa necesară în chipul mamei, fiinţă
evlavioasă, şi în vocea tatălui, „mare avocat cu concepţii sănătoase”).

1
 Detaliul care declanşază procesul de creaţie este o fotografie a unei păduri a spânzuraţilor cu
trupurile unor militari cehi, învinuiţi de înaltă trădare. Un alt detaliu semnificativ pentru geneza romanului
este redat de propria experienţă ca prizonier în garnizoana de la Gyula, arestat de două ori şi ameninţat cu
un proces de dezertare.
Pornind de la datele realităţii obiective, Rebreanu creează „o tragedie de destin” şi un caz de
conştiinţă, cel al lui Apostol Bologa: „În Bologa am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii,
şovăielile lui Apostol Bologa, sunt şovăielile noastre, ale tuturor”; „Am dorit mult ca <<Pădurea
spânzuraţilor>> să nu fie o carte de război, ci mai ales, una de suflet.”
Tema războiului şi drama neputinţei de a rezista unor imperative exterioare conştiinţei sunt
dezvoltate şi în nuvele precum „Catastrofa”, „Iţic Ştrul dezertor”, „Hora morţii”, considerate exerciţii
pregătitoare ale romanului.
În mod decisiv, pentru că surprinde drama individualităţii marcată de arhetipul morţii, „Pădurea
spânzuraţilor” trebuie citit ca un roman politic, deci inclus în determinările epocii şi în topografia central-
europeană.
David Pop din „Catastrofa” îl prefigurează la nivel nuvelistic pe Apostol Bologa, personaj mult
mai complex, prins într-un sistem de relaţii divers nuanţate, atât în existenţa dinaintea războiului, cât şi în
sistemul de motivaţii şi atitudini al frontului. Drama interioară a personajului constă într-o scindare
mentală, de tip clasic, aproape raciniană între datoria faţă de o ţară care nu-i aparţine şi sentimnetul
naţionalităţii sau între o interogaţie kafkiană „Cine sunt de fapt?” şi o interogaţie hamletiană „A fi sau a
nu fi?”, tradusă în tensiunea născută dintre jurământul militar şi fatalitatea glasului sângelui originar.
Apostol Bologa îşi aminteşte testamentul moral pe care i-l lăsase tatăl şi în locul detensionării,
personajul este frământat de incertitudini, şi-o aminteşte pe Marta, cea care „cochetase cu un ofiţer
ţanţoş”, şi hotărârea lui de a lupta ca să o cucerească. În memoria afectivă a personajului aleargă faptele
eroice, decorarea, avansarea în grad, dar şi în decizia luată pentru cehul Svoboda.
Revenirea la timpul obiectiv se face prin intermediul obsesiei luminii din ochii comandantului.
Jocul de lumini şi umbre din roman trimite şi la sonoritatea lui singulară: construcţia aproape muzicală
bazată pe tehnica punct - contrapunct este pusă în evidenţă prin opoziţii semnificative. În permanenţă, un
episod de pe front declanșează mecanismul rememorărilor. Acestea consonează cu momentul final, cel al
înţelegerii şi eliberării supreme de obsesii, de temeri, de complexe şi nu în ultimul rând, de trupul fizic,
totul fiind ca întotdeauna la Rebreanu, dinainte pregătit, predestinat.
Spânzurarea lui Svoboda este urmată de amintirile ce leagă mustrările de conştiinţă din prezentul
relatării, de un anume complex provocat în copilărie de autoritatea exagerată a tatălui „îi rămase întipărit
în inimă, spaima primei întâlniri cu el şi-l privea mereu ca pe un străin,venit anume ca să-l terorizeze”,

2
faţă de care dezvoltă ca unic mecanism de apărare, refugiul în credinţă „peste toate gândurile şi
închipuirile micuţului, plutea veşnic o iubire nelămurită în care stăpânea Dumnezeu”.
Tragismul combatantului ardelean silit să lupte împotriva conaţionalilor suportă modificări. Ca şi
în „Ion”, drama se universalizează, tematic nu mai este pusă sub semnul întrebării condiţia naţională a
intelectualului ce provine dintr-un anumit stat. Rebreanu reuşeşte să aducă desfăşurarea tematică la un
nivel de aşteptare general umană, transgresând limitele şi transformându-şi eroul într-un mod de
reprezentare a individului aflat în faţa limitei.
Factorii genezei romanului sunt precizaţi de autorul însuşi: executarea prin spânzurare a fratelui
său Emil, ca urmare a tentativei de dezertare; aversiunea faţă de autorităţile austro-ungare care-l
arestaseră de două ori, intenţionând să-l condamne pentru dezertare; impresia produsă de nişte fotografii
„ale unei adevărate păduri a spânzuraţilor”, cu trupurile unor soldaţi cehi, învinuiţi de înaltă trădare şi
executaţi de armata austro-ungare; lectura lui Dostoievski; înşelarea idealurilor generaţiei sale de către un
stat ce devenise o adevărată închisoare,un stat care destramă visuri şi construia realităţi utopice.
Titlul este o construcţie metaforică marcată prin oximoron. Astfel, pădurea ca simbol al vieţii
perene, prin alăturarea determinantului „spânzuraţilor”, se transformă într-un spaţiu al morţii violente.
Este construită o imagine halucinantă care denunţă războiul ca pe o crimă împotriva vieţii.
Tema războiului devine forma supremă a neomeniei. Astfel, este surprinsă drama românilor din
Transilvania, nevoiţi să lupte în Primul Război Mondial, împotriva „românilor de peste munţi”.
Din punct de vedere naratologic, romanul se distinge printr-o variaţie a punctului de vedere.
Instanţa narativă nu mai rămâne în exclusivitate extradiegetică, pur retorică sau gramaticală, ci îşi ia ca
aliat personajul care o reflectă secvenţial, pe Apostol Bologa. Spre deosebire de „Ion” şi mai ales de
„Răscoala”, unde naratorul se află aproape de fiecare dată în prim-plan, în „Pădurea spânzuraţilor”, el e
atent nu doar o dată să dea cuvântul autorului, adică subiectivităţii acestuia. În acest roman se simte mai
tot timpul prezentă vocea auctorială (în momentul când se pregăteşte execuţia lui Svoboda „din rănile
pământului, groparii zvârleau lut galben, lipicios”, iar spânzurătoarea, ca o fiinţă vie, cu braţul ei „parcă
ameninţa pe oamenii din groapă”).
Tema destinului, a iubirii, a morţii conduc spre un conflict psihologic.
La nivel compoziţional, romanul cuprinde patru cărţi. Primele trei sunt alcătuite din unsprezece
capitole, unsprezece fiind simbolul religios al ucenicilor fideli lui Iisus. De asemenea ,este şi un simbol al
unui ciclu existenţial, neîncheiat. Iar ultima carte conţine opt capitole, sugerându-se o întrerupere a vieţii,
o fragmentare a discursului existenţial. Opt este şi un simbol ascensional al infinitului, figurând grafic,
înălţarea prin moarte. Toate cele trei cărţi sfârşesc cu un eşec, o ratare a unei şanse care aduce o revelaţie,
marcând fiecare treaptă a existenţei actante.

3
 Evoluţia psihologică a lui Apostol Bologa surprinde un proces de maturizare şi de răscruce în devenirea
sa. Personajul vrea să se elibereze de gândurile vinovate (Rebreanu atrage atenţia că Apostol Bologa nu
constituie o copie a fratelui său Emil, ci prototipul generaţiei de tineri intelectuali din acele vremuri).
Cele patru cărţi alternează planul analizei psihologice, cu planul evoluţiei concrete la care
participă personajul principal. Memoria afectivă permite o retrospecţie în anii de formare a personalităţii
lui Bologa. La fel ca în celelalte romane rebreniene, descoperim şi aici, pe lângă retrospecţie şi
introspecţie, tehnica perspectivismului şi a anticipării tocmai pentru a diseca toate „feţele adevărurilor”.
Capitolele se succed după principiul cronologic, excepţie făcând doar două capitole din prima
carte, şi anume: capitolul al II-lea în care se derulează selectiv pelicula vieţii, momentele cheie care au
marcat profilul psihologic, spiritual al eroului, şi capitolul al V-lea care prin tehnica povestirii în
povestire, Klapka se confesează relatând tentativa de a dezerta; al simetriei prin imaginea spânzurătorii.
În partea de incipit apar o serie de simboluri thanatice: ”seara de toamnă, vântul, cimitirul,
spânzurătoarea”.Echilibrul dintre lumea interioară şi cea de afară este numai un deziderat ce nu poate fi
atins tocmai pentru că „viaţa e plină de taine grele”.
În mintea lui Bologa se înfiripă ideea că numai dezertarea l-ar putea salva. Ca un torent,
sentimentele sale neclare se contopesc într-unul singur, mult mai puternic, găsindu-şi astfel un obiect de
definiţie: Apostol Bologa se îndrăgosteşte de Ilona, fiica groparului Vidor, iubirea pentru ea este regăsirea
în lumină. Paradoxal, această lumină „nu-i aprinde şi iubirea de viaţă”.Apostol Bologa se împiedică în
acest sentiment care nu-i dăduse revelaţia luminii şi începe să-şi pregătească moartea, adoptând
comportamentul unui dezinteresat: „Acum sufletul e liniştit...De ce să reîncep chinurile...Nu mai vreau
nimic, iubirea îmi ajunge... Cine o simte, trăieşte în eternitate”.
Bologa încearcă să dezerteze şi este prins. De aici încolo, fenomenul cel mai interesant este cel al
desfacerii de sine, al dedublării şi al îndepărtării de propria fiinţă: „Vede pământul, crucea pe care era
scris numele său, coşciugul, şi toate i se par străine”. Eroul se întreabă: „Oare cine să fie Apostol
Bologa?”. Semnificaţia spre care a vrut să conducă autorul a fost aceea că drama poate izbucni acolo unde
există opţiune personală combinată cu imposibilitatea depăşirii destinului. Apostol Bologa este
personificarea unei crize de conştiinţă, iar imperativul alegerii coordonatelor existenţiale face din el un
martir.
Complexitatea personajului derivă din inconsecvenţele sale de psihologie, Apostol Bologa este un
iluzionat, un confuz. În copilărie se simte manipulat de misticismul indus de mama sa şi se răzvrăteşte
împotriva lui Dumnezeu. Pe front crede că pleacă din iubire pentru Marta, din orgoliul de a-i demonstra
acesteia virtuţile masculine. Căderea personajului se face numai aparent, odată cu primirea veştii că va
trebui să lupte împotriva fraţilor săi. De fapt, Apostol Bologa se angajase deja pe un drum descendent în
care descoperă că valorile câştigate nu-i aparţineau, ci îi fuseseră induse într-un proces de autoizolare, de

4
manipulare. În aceste condiţii, problema lui Bologa este aceea de a trăi autentic, de a participa activ la
existenţă, de a se implica şi de a sesiza care sunt adevăratele valori ale minţii şi ale sufletului.
În literatură, el deschide ca personaj, drumul celui care eşuează succesiv în încercarea de a prinde
esenţa vieţii. Evident, el devine un extremist, rupe logodna cu Marta pentru că o surprinde vorbind
ungureşte. Motivul real era că o iubea pe Ilona. Putem sublinia faptul că Bologa iubeşte toţi oamenii, îl
descoperă pe Dumnezeu, dar în loc să se simtă împlinit, protejat, începe să-şi cultive propriul sfârşit,
trăind într-un fel de transă, într-un soi de somnambulism.
Statul, neamul şi religia se constituie într-un mecanism represiv pentru Bologa care sfârşeşte
tragic din cauza unui orgoliu „al individualităţii sale”. Varga, Gross, Cervenco, Klapka, generalul Karg
reprezintă numai punctul de sprijin în conturarea graficului unei psihologii de viaţă. Bologa este în
interiorul unui cerc, pe orbita căruia parcă toate celelalte personaje transmit spre el raze puternice de
influenţă. Prin principiile lor morale, aceste personaje reprezintă componentele unui prototip uman
complex. Fiecare dintre aceste personaje constituie o faţetă a omului pentru că omul, prin construcţia sa,
este un amestec de frică, laşitate, suferinţă. Varga este omul datoriei, Gross e profetul unei lumi
armonioase fără state şi fără războaie „Nimic nu e mai presus de om...”,Cervenco e partizanul suferinţei,
asemănându-se cu personajele, el e fanaticul care mergea la război înarmat cu un băţ de trestie „glăsuind
bisericeşte”; Ilona, Petre şi groparul reprezintă lumea simplă cu frică de Dumnezeu.
Conştiinţa revoltată a lui Apostol Bologa, exaltată de învăţăturile filosofice şi cu sângele unui
memorandist clocotind prin vene,nu putea să rămână nealterată în faţa contactului cu realitatea, cu
divinitatea, al cărei chip i se revelase în copilărie, în faţa altarului.
Romanul „Pădurea spânzuraţilor” devine realitatea unei conştiinţe colective „care îşi suprimă
gândurile” şi îşi metamorfozează destinul.
Nu s-a vorbit îndeajuns despre aerul de tragedie greacă pe care-l respiră proza lui Rebreanu: eroul
se face vinovat de o greşeală tragică (hamartia), pe care trebuie s-o ispăşească prin moarte. Dacă
adăugăm la aceasta invenţia psihologismului, descoperire de ultimă oră a ştiinţelor spiritului, avem toate
ingredientele unui conflict intens şi intim, devenit paradigmatic prin aceea că oricine se poate regăsi în
conştiinţa eroului, ca în piesele psihanalitice ale lui Eugene O΄Neill. O dată în plus, arta lui Rebreanu
constă în investigarea exhaustivă a acţiunilor unui erou, prins în cursa propriilor valori şi condamnat, ab
initio, chiar de fidelitatea faţă de acestea.

Pădurea spânzuraţilor (cu metafora obsedantă din titlu) poate fi lecturat şi ca un manifest
responsabil împotriva războiului, deopotrivă pledoarie pentru libertatea de conştiinţă şi document privitor
la perenitatea valorilor sociale şi afective. Lexicul modern şi plasticitatea realist-obiectivă îi asigură
romanului un loc meritat printre scrierile clasice ale literaturii române.