ION

Romanul Ion apare în 1920 și este bine primit de critica vremii, fiind considerat de
Eugen Lovinescu primul roman românesc obiectiv.

Deşi realismul este un curent literar ce se manifestă în spațiul european în a

doua jumătate a secolului al XIX-lea, desincronizarea literaturii române de cea
europeană permite considerarea romanului Ion ca fiind un roman realist. O primă
trăsătură a realismului regăsită în romanului lui Rebreanu este aceea că scriitorul
construiește un univers ficțional ce reușește să creeze iluzia vieții, prezentând în
mod veridică realitatea, prin viața ţăranilor din satul Pripas și prin relaţiile dintre
membrii intelectualităţii rurale din această comunitate (familia învăţătorului Herdelea
şi preotul Belciug). Rebreanu prezintă cu fidelitate lumea satului ardelean,
surprinzând majoritatea situaţiilor de viaţă care oferă cititorului impresia implicării
într-o lume vie şi cunoscută. Scene precum cea a horei, în care autorul relatează în
detaliu jocul tradiţional, obiceiurile de nuntă și de înmormântare, conferă romanului
caracter monografic. O altă trăsătură realistă ce se reflectă în romanul Ion este
caracterul tipologic al personajului. După cum afirmă autorul însuşi, un personaj
trebuie să însumeze trăsături şi trăiri ale colectivităţii pe care o reprezintă, Ion
reprezentând pe de o aprte tipul ambițiosului, iar pe de altă parte tipul parvenitului,
fiind alăturat de altfel de critică lui Julien Sorel, personajul stendhalian din Roșu și
negru.

Tema romanului este pământul, Rebreanu evidenţiind drama ţăranului ardelean

care trăieşte într-o societate în care pământul, mai mult decât un mijloc de trai, e un
criteriu al valorii individuale, și este completată de viziunea realistă a autorului
despre lume. Relevantă pentru aceste aspecte este secvența în care Ion intră cu
plugul în pământul vecinului său, Simion Lungu. Gestul personajului se naşte din
dorinţa de a recupera pământul pe care părinţii săi, din neştiinţa de a-şi gestiona
averea, l-au pierdut în timp, aşa cum reiese chiar din gândul său: Măcar o brazdă
să-mi iau înapoi din pământul meu. Monologul este dublat de notaţia naratorială ce
dezvăluie intensitatea dorinţei: cu obrajii aprinşi de o poftă nestăpânită. Bucuria pe
care o resimte în final: inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea surprinde
faptul că Ion nu percepe gestul său ca o dovadă a imoralităţii, fiindcă, aşa cum îl
caracterizează Nicolae Manolescu, trăieşte în preistoria moralei. O altă secvență
semnificativă pentru tema romanului este cea a sărutării pământului. Imediat după
ce intră în posesia pământului lui Vasile Baciu, aşa cum îşi dorise, Ion aşteaptă
sosirea primăverii pentru a se putea bucura de imaginea pământului pe care îl
stăpâneşte. Astfel că într-o zi de luni, îmbrăcat în haine de sărbătoare, pleacă spre
cel mai bun loc pe care îl primise şi trăieşte din plin patima posesiunii. Pământul e
privit erotizat, iar gestul sărutării sale se naşte involuntar, demonstrând intensitatea
trăirilor sale.

Din punct de vedere structural, romanul evidenţiază un prim element realist

marcat de intenţia autorului de a crea un roman circular, având forma unui „corp
sferoid”, după cum afirmă el însuși, în care incipitul este simetric cu finalul, prin
descrierea drumului. Incipitul detaliază drumul care intră în Pripas, desprinzânduse
din şoseaua care vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când
în stânga până la Cluj şi chiar mai departe. Detaliile topografice: Cişmeaua Mortului,
Râpele-Dracului, crucea strâmbă cu Hristosul spălăcit de ploi, cununiţa de flori
veştede, tinicheaua ruginită, toate au rol de anticipare a destinului tragic al
protagonistului. Drumul devine astfel un simbol al destinului uman și separă lumea
reală de universul ficţional al personajelor. Finalul reia descrierea drumului, în sens
invers, dinspre Pripas spre şoseaua cea mare şi fără început, simbol al existenței
umane. Debutul acţiunii într-o zi de duminică prin descrierea horei din curtea văduvei
lui Maxim Oprea creează la rândul ei o relație de simetrie între incipitul și finalul
romanului, în care hora marchează un alt eveniment din viaţa satului, sfinţirea
bisericii. Prin urmare, incipitul și finalul, prin simetria dintre ele, sunt elemente
compoziționale semnificative pentru viziunea realistă asupra lumii. Conflictele
romanului se află în strânsă legătură cu tema romanului și îl au în central lor pe
protagonist. Conflictul central este reprezentat de lupta pentru pământ în satul
tradiţional, în care statutul social al omului este stabilit în funcţie de averea pe care o
are. Drama lui Ion este cea a ţăranului nemulțumit de condiția sa. Mândru şi orgolios,
conştient de calităţile sale, acesta nu îşi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a
alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion
al Glanetaşului şi Vasile Baciu este dublat de conflictul interior, între glasul
pământului şi glasul iubirii. Cu toate acestea, cele două chemări lăuntrice nu îl
aruncă într-o situaţie limită, pentru că forţa lor se manifestă succesiv, nu simultan.
Se poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion Lungu, pentru brazdele
de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica,
dar şi de un conflict naţional manifestat în planul intelectualităţii ardelene în relaţie cu
regimul administrativ şi politic austro-ungar. Importantă în conturarea temei şi a
viziunii despre lume este şi perspectiva narativă obiectivă. Naraţiunea se face la
persoana a treia, iar naratorul este unul omniscient, heterodiegetic, redând trăirile şi
sentimentele personajelor: Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului,
ca o chemare, copleşindu-l; Simţea o plăcere atât de mare, văzându-şi pământul,
încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. Lumea evocată de acest
narator devine una profund semnificativă, în care fiecare detaliu e simbolic.

Consider că tema pământului şi viziunea realistă asupra lumii se reflectă în mod

original în opera literară Ion de Liviu Rebreanu, în destinul protagostului, romanul
reflectând ideea că oamenii se pot numi oameni numai în măsura în care gospodăria
lor este întemeiată. Astfel, dorinţa lui Ion de a-şi depăşi condiţia duce treptat la
degradarea morală şi, în cele din urmă, la întoarcerea în matricea universală, într-un
mod cât se poate de tragic. Cele două părţi ale romanului, mai ales titlul acestora,
Glasul pământului şi Glasul iubirii exprimă metafizic cei doi poli ai sufletului eroului
care conturează conflictul său interior.

Monografie a satului tradițional de la începutul secolului al XX-lea, romanul Ion

impune definitive în proza românească interbelică viziunea realist-obiectivă modern.