„Ion”

de Liviu Rebreanu

Capodoperă a literaturii române interbelice , romanul „Ion” de Liviu Rebreanu apare în

anul 1920, fiind considerat de Eugen Lovinescu primul roman românesc obiectiv. Opera descrie
realitatea vieții rurale din perioada interbelică, și totodată veșnicul conflict între clasele sociale,
ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.
Deşi realismul este un curent literar ce se manifestă în spațiul european în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, desincronizarea literaturii române de cea europeană permite
considerarea romanului Ion ca fiind un roman realist. O primă trăsătură a realismului regăsită în
romanului lui Rebreanu este veridicitatea, scriitorul construind un univers ficțional ce reușește
să creeze iluzia vieții, prezentând în mod verosimil realitatea, prin viața ţăranilor din satul
Pripas și prin relaţiile dintre membrii intelectualităţii rurale din această comunitate (familia
învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug). Rebreanu prezintă cu fidelitate lumea satului
ardelean, surprinzând majoritatea situaţiilor de viaţă care oferă cititorului impresia implicării
într-o lume vie şi cunoscută. Scene precum cea a horei, în care autorul relatează în detaliu jocul
tradiţional, obiceiurile de nuntă și de înmormântare, conferă romanului caracter monografic. O
altă trăsătură realistă ce se regăsește în romanul ,,Ion’’ este caracterul tipologic al
personajului. În această operă se îmbină tipologia țăranului sărac, dornic să se îmbogățească cu
cea a țăranului ardelean, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că acesta îi va
susține demnitatea și valoarea în comunitate. Ocupația sa este munca în agricultură, marcată de
dorința fața de pământ și dorința de a-și depăși statutul social. Personajele din romanul „Ion”
trăiesc într-o societate în care în prim plan sunt puși cei cu averi semnificative, pe când cei
săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce stârnește o obsesie în minte lui
Ion, protagonistul romanului „ îi plăcea să muncească și își respecta orele de muncă, exact ca
ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”. Chiar și numele, Ion Pop al
Glanetașului, îi indică într-o oarecare măsură tipologia, numele Pop fiind un nume comun, iar
apelativul „al Glanetașului” descrie categoria socială joasă căreia îi aparține.
În romanul „ Ion”, tema o reprezintă patima pământului, Rebreanu evidențiind drama
țăranului ardelean care trăiește într-o societate în care pământul, mai mult decât un mijloc de
trai, e un criteriu al valorii individuale. Relevantă pentru tema textului și pentru viziunea
realistă asupra lumii este secvența în care Ion, resimțind o frustrare din cauza faptului că a avut
neșansa sa se nască într-o familie săracă, intră cu plugul în pământul vecinului său, Simion
Lungu. Gestul personajului se naște din dorința de a recupera pământul pe care părinții săi, din
neștiința de a-şi gestiona averea, l-au pierdut în timp, așa cum reiese chiar din gândul său
„Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”. Monologul este dublat de notația
naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinței „ cu obrajii aprinși de o poftă nestăpânită”.
Bucuria pe care o resimte în final: inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea surprinde
faptul că Ion nu percepe gestul său ca o dovadă a imoralităţii, fiindcă, aşa cum îl caracterizează
Nicolae Manolescu, trăieşte în preistoria moralei. O altă secvența semnificativă pentru tema
romanului este scena sărutării pământului din capitolul Sărutarea, unde este evidențiată
relația specială dintre Ion și pământ, pe care-l sărută ca pe-o „ibovnică” și de care se simte atras
ca de brațele unei iubiri pătimașe. Gestul său exprimă idolatria fața de pământ și îi justifică
patima. Imediat după ce intră în posesia pământului lui Vasile Baciu, așa cum îşi dorise, Ion
așteaptă sosirea primăverii pentru a se putea bucura de imaginea pământului pe care îl
stăpânește. Astfel că într-o zi de luni, îmbrăcat în haine de sărbătoare, pleacă spre cel mai bun
loc pe care îl primise şi trăiește din plin patima posesiunii. Detaliul referitor la ținuta
vestimentară scoate în evidență importanța pe care Ion o acordă pământului: clipa în care își
vede în sfârșit pământurile are valoare sacră, este o adevărată sărbătoare pentru personaj, iar
îngenuncherea sa se află în strânsă legătură cu această percepție. Pământul e privit erotizat, iar
gestul sărutării sale se naște involuntar, demonstrând intensitatea trăirilor sale.
Modalitățile narrative constituie un element fundamental al structurii epice (vizând
organizarea informației ca discurs). Dintre acestea remarcăm în ,,Ion’’ principii
compoziționale realist-clasice precum simetria și circularitatea. Structura romanului este una
simetrică, circulară pentru că incipitul și finalul sunt poziționate simetric, prezentând drumul
„șoseaua cea mare și fără de sfârșit” care intră și iese din lumea ficțiunii, o iluzie a vieții care
continuă insesizabilă la dramele individuale. Se folosește tehnica contrapunctului, două
evenimente care încep la fel și sfârșesc diametral opus. Intrarea în Pripas este descrisă în ritm
alert, ca fiind veselă, marcând astfel zăpușeala unei duminici liniștite a satului, în antiteză,
drumul de la sfârșit se deplasează „ monoton-monoton ca însuși mersul vremii”, îmbătrânit și
obosit de toate patimile căror le-a fost martor. Cadrul temporal reflectă de asemenea simetrie,
la început comunitatea fiind adunată la hora de duminică, iar la sfârșit, sătenii participând la
sfințirea bisericii din sat, tot într-o zi de duminică. Numele primului capitol „Începutul” și numele
ultimului capitol „Sfârșitul” accentuează legătura dintre incipit și final.
Conflictele romanului se află în strânsă legătură cu tema romanului și îl au în central lor
pe protagonist. Conflictul central este reprezentat de lupta pentru pământ în satul tradițional,
în care statutul social al omului este stabilit în funcție de averea pe care o are. Drama lui Ion este
cea a țăranului nemulțumit de condiția sa- nu poate însemna nimic în ordinea socială și umană a
lumii, din cauza lipsei averii. Mândru şi orgolios, conștient de calitățile sale, acesta nu îşi acceptă
condiția şi este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul de
natură exterioară este dat de eterna neînțelegere pe plan social între cei privilegiați și cei
marginalizați și se manifestă între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, legat de posesia
pământurilor, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării. Adevărata dimensiune a dramei
personajului principal o dă conflictul interior între glasul pământului şi glasul iubirii. Pământul și
iubirea îi vorbesc la un moment dat cu același glas, nu mai au voci distincte, iar polifonia aceasta
grăbește drumul eroului spre moarte. Conflictul interior este valorificat prin alegerile făcute de
Ion pe parcurs, căpătând o tensiune dramatică în momentul în care acesta alege definitiv, la
nunta sa, să asculte glasul pământului în detrimentul glasului iubirii.
Prin opera „Ion”, Liviu Rebreanu reușește să urmărească firul vieții rurale, și mai exact, a
personajului a cărui obsesie pentru avere și pământ a atins extremul, arătând că pentru el
bogăția este mai importantă decât valorile și demnitatea.