Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu și publicat în anul 1920, descrie realitatea vieții

rurale din perioada interbelică, și totodată veșnicul conflict între clasele sociale, ilustrat prin
nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități materiale.

Romanul ,,Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist-obiectiv de mare intindere, care
a aparut in perioada interbelica, cu o actiune complexa, care se desfasoara pe mai multe planuri
narative si la care participa un numar mare de personaje. O primă trăsătură a curentului
realist-obiectiv prezentă în text, o reprezintă construirea unui univers ficțional care reușește să
creeze iluzia vieții. Prin prezentarea în mod verosimil a unei realități, autorul prezintă cu fidelitate
lumea satului ardelean. Situațiile de viață relatate dau impresia implicării într-o lume vie și
cunoscută. Scena horei, în care se detaliază jocul tradițional, respectiv redarea obiceiurilor de
nuntă și înmormântare, îi conferă textului un caracter monografic.

O altă trăsătură a realismului obiectiv este data de faptul ca protagonistul creatiei, Ion,
se constituie intr-o naratiune la persoana a lll-a, non-focalizata. Viziunea dindarat implica un
narator obiectiv, detasat, omniscient, omniprezent. Rebreanu este neindoielnic un artist obiectiv,
vrea sa creeze impresia ca este un observator omniscient, lipsit de voce proprie. Naratorul
infatiseaza realitatea ilustrata nu ca o succesiune de evenimente imprevizibile, ci ca un proces
logic, inlanuite cauzal si temporal, iar faptele sunt credibile, verosimile.

Tema romanului este patima pământului, care este ilustrată evidențiind drama țăranului
ardelean, constrâns să supraviețuiască într-o societate în care pământul reprezintă atât un mijloc
de trai, cât și un criteriu al valorilor individuale. Tema este conturată cel mai clar în secvența
intrării cu plugul pe lotul lui Simion Lungu. Frustrarea lui Ion , aceea de a se fi născut într-o
familie săracă, îl face să intre cu plugul în pământul vecinului său. Acest gest este născut din
dorința acestuia de a recupera pământul pierdut de părinții săi în timp: „Măcar o brazdă să-mi
iau înapoi din pământul meu”. Monologul este dublat de notația naratorială ce dezvăluie
intensitatea dorinței sale „cu obrajii aprinși de o poftă nestăpânită”. Secvența sărutării
pământului din capitolul „Sărutarea”, reprezintă, de asemenea, un moment ce evidențiază tema
operei. Aceasta ilustrează relația specială dintre protagonist și pământ, pe care îl sărută ca pe
o „ibovnică” și de care se simte atras ca de brațele unei iubiri pătimașe. Gestul său se naște
involuntar datorită intensității trăirilor sale și îi subliniază idolatria față de pământ, îi justifică
patima, respectiv sugerează că pământul este privit erotizat.

Personajele lui L. Rebreanu surprind realitatea nemijlocită a satului tradițional

românesc, portretizând tipologii umane universale spațiului arhaic, dominat de obsesia
pentru situația materială. Relația dintre Ion si Ana reliefează contrastul dintre dimensiunile
vieții proiectate prin perspectiva eroului ce trebuie să aleagă între pasiunea pentru pământ
și pentru fata iubită.

„Ion este personajul principal al romanului, eponim, individual, complex prin

problematica pe care o propune, dar și realist prin categoria socială pe care o reprezintă.

Statut social al lui Ion: este fiu de țăran, provenind dintr-o familie în care zestrea Zenobiei, mama
acestuia fusese năruită de patima tatălui pentru băutură. Pierderea pământurilor familiei este sancționată
de sătenii care îl văd pe Alexandru Glanetașu a fi aidoma unui „ câine la ușa bucătăriei”. Ion este
un flăcău sărac, stigmatizat de comunitatea în care traieste. El însă caută înlocuirea statutului
condamnat de societate, trăind, de mic copil,cu iubirea pentru pământ.
Din punct de vedere moral, Ion este un personaj complex, dilematic și, deopotrivă, verosimil, fiind
construit din calități și defecte. Se observă însă îngâmfarea și ambiția personajului care se ridică
deasupra oricărei forme de moralitate. Obsedat de dorința de a avea pământ, Ion sfidează legile nescrise
 ale satului și curtează o fată bogată pe care, prin comportamentul lui, o aduce în pragul sinuciderii.
Moartea violentă este singura care pune capăt actelor imorale ale lui Ion. Din punct de vedere
psihologic, personajul duce o luptă între pasiune și rațiune, între iubirea pentru frumoasa Florica și
pământurile Anei, fata urâtă, dar bogată.

O trasatura proeminenta a protagonistului este firea lui materialista, iubitoare de avere, care
se manifesta obsesiv, de la sarutarea pamantului, pana la furtul lui, reprezentat de scena in care Ion
intra cu plugul in pamantul vecinului sau, Simion Lungu si-I fura doua brazde. Gestul protagonistului se
naste din dorinta de a recupera pamantul pe care l-a pierdut din cauza tatalui sau. Un alt aspect care
motiveaza firea lui iubitoare de avere il reprezinta faptul ca acesta alege averea in loc de iubirea pentru
Florica si se casatoreaste cu Ana, care avea foarte multa zestre, dar pe care o detesta, in loc sa se
casatoreasca cu Florica, pe care o iubea cel mai mult.

Din punct de vedere social, Ana este orfana de mama, asadar, creste impreuna cu tatal
sau alcoolic si violent. Mai apoi, se casatoreste cu Ion si devine mama lui Petrisor. Din punct de
vedere moral, aceasta este harnica, rabdatoare, dar extrem de naiva in relatia sa cu Ion. In ceea
ce priveste statutul psiholigic, ea are o personalitate slaba, accentuata de decizia sa de a se
sinucide.

O primă secvență semnificativă pentru relația dintre cele două personaje o reprezintă
scena horei de duminică din debutul romanului, în care Ion își manifestă interestul față de Ana
prin gesturi tandre „Ion strânse la piept pe Ana, cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”.
Profunzimea gesturilor bărbatului este consolidată și de momentul lui de sinceritate, în care îi
mărturisește fetei „Anuțo, mult aleanu-i în inima mea”. Chiar dacă nu are sentimente sincere
pentru Ana, Ion este hotărât să o cucerească pentru a ajunge la averea ei. Această scenă
evidențiază foarte clar diferența de statut psihologic dintre cei doi.

O altă secvență relevantă pentru relația dintre Ion și Ana este scena în care Ion se
întoarce nervos de la socrul său din cauza faptului că nu a obținut pământurile dorite. Pentru a
se descărca de frustrări, Ion devine agresiv și violent cu Ana „O lovi greu peste obrazul drept și
apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng”. Această ieșire extremă contrastează foarte
puternic cu dragostea pe care și-o imagina Ana, și o conduce la decădere morală și psihologică.
Situația se degradează constant pe parcursul operei, sfârșitul găsind relația dintre cei doi într-un
punct critic, în care Ana, nemaifăcând față disperării, își ia viața.

Viata taranimii si aceea a intelectualitatii sunt ilustrate prin tehnica planurilor paralele.
Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeaza prin alternanta, iar progresia faptelor este
redata prin inlantuire , adica respectarea cronologiei evenimentelor narative. Cele doua planuri
interfereaza : de exemplu, drama lui Ion este dictata de o vorba aruncata, inconstient, de Titu
Herdelea: ,,daca nu vrea el sa ti-o dea, trebuie sa-l silesti!”. O alta tehnica literara este aceea a
contrapunctului , prin care se ilustreaza aceeasi tema in planuri diferite : nunta taraneasca a
Anei corespunde, in planul intelectualitatii, cu nunta Laurei.

Actiunea prezinta repere temporale si spatiale bine precizate: satul Pripas, la inceputul
secolului XX. Actiunea romanului incepe intr-o zi de duminica. Incipitul prezinta drumul pana la
Pripas si se continua cu descrierea horei, care se desfasoara in curtea Todosiei, vaduva lui Maxim
Oprea. In acest moment, al expozitiunii, sunt ilustrate principalele personaje , detalii spatio-
temporale, de unde veridicitatea romanului . Este momentul in care se reflecta relatiile sociale,
prin insasi asezarea privirilor la hora. Ion o pofteste pe Ana cea bogata la joc, desi o place pe
Florica, iar acesta este inceputul conflictului. Sosirea lui Vasile Baciu, tatal Anei, la hora si faptul
ca il jigneste pe Ion este surprins de Liviu Rebreanu astfel: ,,Flacaul primi ocara ca o lovitura de
cutit”. Vasile Baciu il numeste pe protagonist ,,sarantoc” , ,,talhar”, si astfel se contureaza intriga
romanului. Astfel, Ion va dori sa isi razbune rusinea si o va conpromite pe Ana, lasand-o
insarcinata, pentru a-l determina pe tatal fetei sa accepte casatoria si sa puna mana pe toata
averea lui.

Desfasurarea actiunii se organizeaza in jurul ideii de lupta pentru pamant in satul

traditional, unde posesiunea valorii conditioneaza respectul. Drama lui Ion este tipica pentru
lumea taraneasca. Instinctul de posesiune a pamantului si saracia ii intaresc dorinta de a alege
averea Anei, si nu iubirea pentru Florica. Astfel, conflictul exterior, social este dublat de conflictul
interior, de ,,glasul iubirii’’. Nu lipsesc nici conflictele secundare, precum acela dintre Ion si
Simion Lungu, caruia protagonistul ii luase cateva brazde de pamant, astfel incat ,,inima ii
tremura de bucurie ca si-a marit averea’’. Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi si despre
conflictul tragic dintre om si o forta stihiala, pamantul. Scena care pune in lumina acest conflict
este cea in care Ion ingenuncheaza si il saruta: ,,isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate
pe pamantul ud”.

Finalul este previzibil, iar uciderea lui Ion de catre sotul Floricai reprezinta un ecou al
brutalitatii protagonistului. George simbolizand forta destinului, este arestat, Florica ramane
singura, iar averea ramane bisericii.

*Critica literară a receptat în mod diferit acest personaj, George Călinescu considerându-l
o ,,brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune”, iar Eugen Lovinescu, văzându-l
ca ,,expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită”.
Personajul literar Ion este un produs al unei societăți în care femeia este considerată calea de a
obține mai ușor o zestre.

In concluzie, romanul ,,Ion” este o capodopera a literaturii romane realiste interbelice,

apreciat la aparitie de criticul Eugen Lovinescu drept ,, cea mai puternica creatie obiectiva a
literaturii romane”.