Ion – studiul operei

de Liviu Rebreanu

Viziunea despre lume și viață a lui Rebreanu pornește de la ideea potrivit căreia
patima pământului are efecte distrugatoare asupra ființei umane, dezumanizând-o.
Aceasta idee este amplu ilustrată în opera literară "Ion" care este un roman realist de
tip obiectiv, fapt pentru care această creație se încadrează realismului.
Realismul este un curent literar apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea
în Franța, dar care continuă să se dezvolte până în prezent în formele sale specifice,
având drept principiu de bază reflectarea realității în datele esențiale ale operei.
Principalele trăsături ale acestui curent literar sunt: obiectivitatea perspectivei
narative, veridicitatea faptelor narate și personajele tipice în situații tipice, adică sunt
tipice pentru societatea vremurilor în care trăiesc, sunt condiționate de epocă și sunt
dependente de timp și de spațiu. Pe parcursul acțiunii se observă atitudinea critică a
autorului față de cele prezentate, stilul său sobru și impresonal. La toate acestea se
adaugă descrierea, tehnica detaliului, atât de preferată de artiști pentru că ea permite
stabilirea unei legături directe între mediu și personaj.
O trăsătură care face posibilă încadrarea operei ”Ion” de Liviu Rebreanu în
realism este obiectivitatea perspectivei narative care constă în prezența unui narator
obiectiv, omniscient, omniprezent, extradiegetic, care narează la persoana a III-a
singular, fiind detașat și neimplicat în faptele narate, lăsând ca viața să curgă cu tot ce
aduce ea. Naratorul omniscient știe tot despre personajele sale întrucât le dirijează
gândurile, gesturile, sentimentele, trăirile și amintirile, ca în secvența în care Ion
sărută pământul, iar naratorul îi cunoaște trăirile: ”îl cuprinse o poftă sălbatecă să
îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări”, ”în sărutarea aceasta grăbită simți un
fior rece, amețitor”. Naratorul omniprezent dirijează evoluția personajelor ca un
regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor conform unui
destin prestabilit, cunoscând de la început finalul. De aceea, textul conține semne
prevestitoare ale sfârșitului fiecărui personaj, care nu poate ieși din destinul lui, ci are
un final explicabil și previzibil, iar efectul asupra cititorilor este de veridicitate și de
obiectivitate: Flaubert spunea cu privire la omniprezență că ”Artistul trebuie să fie
pentru opera sa ceea ce este Dumnezeu pentru creație – pretutindeni simțit dar
niciodată văzut”.
O altă trăsătură care face posibilă încadrarea operei ”Ion” în cateoria romanului
realist de tip obiectiv este veridicitatea faptelor narate, reperele spațio-temporale fiind
luate din realitate. Întâmplările se petrec la începutul secolului al XX-lea, când
Transilvania se afla sub sfera de influență a Imperiului Austro-Ungar. Un exemplu
1
care atestă acest lucru este reprezentat de condiția impusă în acea vreme, prin care
dascălii erau obligați să cunoască limba maghiară pentru a profesa. Apoi, acțiunea
romanului începe într-o zi de duminică, la hora organizată în satul Pripas. Reperele
spațiale sunt destul de vaste: Pripas, Bistrița, Someș, etc.
În plus, personajele sunt tipice în situații tipice și au diferite statuturi sociale:
Ion este tipul țăranului sărac, muncitor, lacom după pământ, George este tipul
țăranului înstărit, Ana este fata bogată, iar Florica este fata săracă. Tatăl lui Ion,
Alexandru Glanetașul, îl reprezintă pe țăranul leneș care a mâncat și a băut averea
Zenobiei. Învățătorul este Herdelea, iar preotul este Belciug. Aceste personaje sunt
reprezentative pentru anumite categorii sociale sau valori morale.
Tema romanului o constituie lupta țăranului sărac pentru pământ, într-o
societate în care singura măsură a valorii omului este întinderea sa de pământ.
Această temă centrală (obsesia pământului) estu dublată de tema iubirii. În plan
simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos.
Dintre elementele de structură se remarcă mai întâi titlul, care este unul sintetic,
un titlu eponim, un substantiv propriu care devine un indiciu spre numele
personajului principal al operei. Personajul Ion este de fapt unul reprezentativ pentru
o întreagă categorie socială, aceea a țăranilor umiliți și desconsiderați pentru că nu au
pământ. De fapt Ion este un exponent al țărănimii atât prin dragostea pe care o are față
de pământ cât și prin pasiunea cu care îl muncește, fiind individualizat prin modul în
care îl obține.
Un alt element de compoziție al operei este structura acesteia. La nivel
compozițional, romanul ”Ion”, la fel ca ”Răscoala” și ”Pădurea spânzuraților” este un
roman ”corp sferoid”, construcție românească perfectă, alcătuită din două mari părți
aproape egale, cu titluri semnificative, rezumând sugestiv destinului eroului central,
care se zbate dramatic între două mari pasiuni: pământul și iubirea. De aceea, cele
două se intitulează sugestiv ”glasul pământului” și ”glasul iubirii”, iar capitolul unu
poartă titlul ”Începutul” iar capitolul treisprezece este intitulat ”Sfârșitul”, fapt ce
conferă romanului o structură simetrică. Simetria de construcție este accentuată și
prin începutul și sfârșitul identic al romanului, care cuprinde în primele pagini
imaginea drumului care duce spre satul Pripas, hora duminicală și se încheie
cuprinzând petrecerea însoțită de o horă, condiționată de sfințirea noii biserici și
descriind drumul care iese din sat. Începutul și finalul separă, asemenea unei rame,
viața reală a cititorului de viața ficțională a personajelor din roman.
În plus, acțiunea pune în lumină principalele conflicte ale romanului: exterioare
și interior. Principalul conflict exterior este între Ion și Vasile Baciu: Ion dorește să se
căsătorească cu Ana, fiica acestuia, deoarece avea pământ iar el era un băiat sărac,
motiv pentru care tatăl nu dorea ca fata lui să se căsătorească cu un sărac, mai ales că

2
îi era promisă lui George. Trebuie menționat faptul că în lumea satului, lipsa
pământului inseamnă lipsa demnității umane. Pământul condiționează dreptul
indivizilor de a fi respectați în comunitate, de aceea drama lui Ion este drama oricârui
țăran sărac.
Se poate vorbi și de conflicte secundare, ca cel dintre Ion și vecinul său, Simion
Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau conflictul dintre Ion și George, mai întâi
pentru Ana, iar apoi pentru Florica. În planul intelectualității satului se manifestă
conflictul național, deoarece satul românesc din Ardeal este înfățișat în condițiile
Austro-Ungare, iar când sunt surprinse alegerile de deputați pentru parlamentul din
Budapesta, deși sunt doi candidați, unul maghiar și unul român, câștigă candidatul
maghiar pentru că asemeni lui Herdelea și a altor români care se tem pentru bucata lor
de pâine, votează cu puterea.
Conflictul exterior este dublat de conflictul interior, între glasul pământului și
glasul iubirii. Cele două glasuri îi produc lui Ion puternice frământări lăuntrice.
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului
Pripas se află la horă. Ne sunt prezentate personajele, timpul și spațiul, ceea ce
conferă veridicitate romanului realist.
O scenă reprezentativă pentru tema operei este hora duminicală, întrucât
aceasta este centru al lumii sătești și chiar o descătușare dionisiacă de energii și va
trasa câteva semnificații ale pământului în mentalitatea țărănească: condiția demnității
umane.
Așezarea privitorilor respectă relațiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților
respectă stratificarea socială. Fruntații satului, primarul și chiaburii discută separat de
țăranii mijlocași sau săraci pentru că în satul tradițional, lipsa pământului (averea)
este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru
Glanetașu, care dorește să intre în discuțiile bogaților dar se rușinează pentru că este
sărac: ”Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei trage cu urechea și Alexandru
Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași.”
Fetele rămase nepoftite la horă, mamele și babele stau mai retrase și discută
despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug și învățătorul Herdelea vin să
privească ”petrecerea poporului” fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura unitatea și de a
facilita întemeierea noilor familii dar cu respectarea principiului economic. De aceea,
în joc sunt numai fete și flăcăi. Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc,
deși o place pe Florica cea săracă marchează începutul conflictului principal al operei.
Vasile Baciu, tatăl Anei, vine de la cârciumă și intră îmtr-o confruntare verbală cu Ion,
pe care îl numește ”hoț” și ”tâlhar” pentru că ”sărăntocul” umblă să-i ia fata promisă
altui țăran bogat, George Bulbuc. Rușinea pe care Vasile Baciu i-o face lui Ion la

3
horă, în fața întregului sat, constituie stârnirea dorinței de răzbunare a flăcăului, care
la rândul său îl va face pe Vasile Baciu de rușinea satului când o va lăsa pe Ana
însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta. La sfârșitul petrecerii, flăcăii se
retrag la cârciumă unde, de obicei, plătesc și lăutarii. Bătaia dintre Ion și George este
în aparență pentru plata lăutarilor, iar în esență este pentru dreptul de a o lua pe Ana
de soție. Această ceartă se încheie cu victoria lui Ion care îl răpune pe George,
lovindu-l cu parul. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui George și este
construită simetric cu cea de la sfârșitul romanului, când George îl lovește pe Ion cu
sapa, provocându-i moartea.
O altă secvență narativă reprezentativă pentru tema romanului se află în
capitolul doi („Zvârcolirea”) care surprinde contemplarea simbolică a pământului.
Ajuns la pământul familiei lui, la coasă, Ion își dă seama că ceea ce deține acum este
doar o mică parte din ceea ce a avut mai demult familia lui: tatăl său a fost un om
sărac încă din copilărie, iar în momentul în care s-a căsătorit cu Zenobia în loc să
mențină averea, ba chiar s-o sporească, s-a plimbat numai pe la petreceri și cârciumi,
fapt ce conduce treptat la pierderea averii în ciuda efortului Zenobiei de a o menține.
Acest lucru îl întristează pe Ion și nu-i dă pace, fapt pentru care băiatul se gândește
numai la pământurile pe care le-ar fi putut deține. La un moment dat Ana își face
apariția în acest peisaj, venită să-i aducă tatălui ei și câtorva muncitori ceva de
mâncare întrucât și ei, la fel ca Ion, au venit să muncească pământul. Cei doi tineri nu
schimbă multe vorbe, au doar o interacțiune scurtă dar suficientă încât să-l determine
pe Ion să se gândească din nou la pământ: băiatul se gândea la căsătoria cu Ana strict
din punct de vedere material și la repercusiunile unei astfel de acțiuni - singurul mod
de a scăpa de sărăcie.
Memorabilă rămâne pentru problematica romanului scena din capitolul nouă
(„Sărutarea”) în care Ion sărută pământul în posesia căruia a intrat. Ajuns stăpân al
pământurilor familiei Baciu, Ion are într-un final mulțumirea sufletească că deține o
cantitate însemnată de pământ și că de acum încolo, va fi și el o persoană importantă
în societate, fapt ce îl face extrem de fericit. Acest lucru poate fi explicat prin gestul
pe care l-a făcut. La apropierea primăverii, Ion se duce să-și privească pământurile ce
se dezghețeau. Plin de fericire se apleacă și sărută pământul acesta provocându-i o
plăcere nesfârșită: „ se opri în mijlocul delniței... îl cuprinse o poftă sălbatică să
îmbrățișeze huma, s-o crâmpocească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte,
zgrunțuroase și umede... Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lasă în
genunchi, își coborî fruntea și își lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și în
sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor.”

4
 În concluzie, prin opera creată, Rebreanu își transmite propria viziune,
concepție cu privire la patima pământului care are efecte distrugătoare asupra ființei
umane.