ION (autor canonic, roman interbelic, roman obiectiv-realist)

de Liviu Rebreanu

Încadrată cronologic în perioada interbelică, proza lui Liviu Rebreanu se constituie

din acumulări succesive în timp, începând cu nuvelele, ale căror teme au fost dezvoltate de
multe ori în romane şi până la marile sale creaţii romaneşti: Ion, Pădurea spânzuraţilor,
Răscoala. În romanul „Ion”, autorul nu urmează linia realismului tradiţional, acest roman fiind
„poate întâiul care nu face concesii asupra viziunii idilizate a satului”
Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, a fost publicat în 1920, și este un roman obiectiv-
realist interbelic (realitatea neînfrumusețată, veridică), naraţiune fiind la persoana a III-a. Este o
frescă socială, un roman social cu tematică rurală, monografic. Punctul de plecare îl constituie
memoriile autorului: țăranul care săruta pământul, povestea Rodovicăi (în vol. Mărturisiri), satul
ardelenesc la începutul sec. al XX-lea, problematica pământului.
Fiind o scriere realistă, incipitul prezintă o scenă colectivă: hora. Așezarea privitorilor
reflectă condiția socială, fruntașii satului și primarul discută separat de țărani, intelectualii vin să
asiste fără a se amesteca. Ion o ia la joc pe Ana, fata urâtă, dar bogată, chiar dacă îi era dragă
Florica. Se remarcă două personaje antagonice: Ion și George Bulbuc. După terminarea horei,
Ion ia lăutarii şi pleacă la cârciuma din sat, deşi aceştia sunt plătiţi de George. Gestul provoacă
un conflict, finalizat cu o bătaie la cârciuma lui Avrum. Ion o seduce pe Ana, iar fata,
însărcinată, va fi alungată fie din casa părintească, fie din casa familiei Glanetaşu până când,
în urma intervenţiei preotului Belciug, Vasile Baciu face o înţelegere cu Ion, cedându-i toate
pământurile. În final, George este cel care îl ucide pe Ion cu o sapă (unealtă a pământului) –
avertizat de oloaga satului, Savista, bogătanul îl descoperă pe Ion în curtea sa, în vizită la
Florica. În clipa morții, protagonistul realizează că lupta a fost în zadar, că „pământurile au să
rămâie a nimănuia”. După dispariţia protagonistului, biserica intră în posesia pământurilor lui
Vasile Baciu, iar romanul se încheie cu imaginea horei duminicale prilejuită de sfinţirea noii
biserici.
O altă scenă sugestivă, în mod deosebit pentru construcția personajului, este sărutarea
pământului. Ion cade în genunchi şi sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează
soarta ţăranului, adevărat prizonier al patimii sale pentru pământ. Apoi, când Ion află că Florica
se mărită cu George, se simte de parcă cineva i-ar fi luat „cea mai bună delniţă de pământ”. Se
poate vorbi deci de un personaj „bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura prin
care se diferenţiază de Ilie Moromete, care nu este un erou pentru „a avea”, ci pentru „a fi”,
pentru a rămâne ţăranul patriarhal. Ion este un exponent al țărănimii, sugerând evolu ția spre
atipic. Ion este implicat în aproape toate conflictele: cu Baciu, cu Bulbuc, cu preotul Belciug, cu
învăţătorul Herdelea, cu întreaga comunitate.
Din punct de vedere compozițional, romanul cunoaște două părți: Glasul
pământului/Glasul iubirii, ce însumează 13 capitole (număr fatidic). Acțiunea este dispusă în
două planuri narative: țărănimea şi intelectualitatea care înglobează universal rural – frescă
socială. Ion îl obligă pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă pe fiica lui Ana, și odată cu ea și
pământurile. Întoarcerea la prima dragoste, îi provoacă moartea.
Acțiunea se întinde pe durata mai multor ani de la începutul sec. al XX-lea, începând
vara, într-o duminică la horă. Ritmul se accelerează spre final. Simetric, circular, motivul
drumului prin care cititorul pătrunde și iese din universal ficțional, face ca romanul să fie „un
corp sferoid”.
Personajul central este Ion al Glanetaşului, figură simbolică, impresionantă prin drama
pe care o trăieşte. Numele personajului este tipic şi reprezentativ pentru lumea ţărănească
românească. Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat, stăpânit de o voinţă năvalnică, un
temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi
viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei.
Pe parcursul romanului, autorul conturează personajul apelând la tehnica narativă a
amânării. Autorul pare de atâtea ori a ţine totul în loc, dar aceste întârzieri şi ocoluri hotărăsc
forţa şi adâncimea de semnificaţie a epicului şi conturează treptat portretul complex al
protagonistului. Tehnica amânării se materializează în preferinţa lui Rebreanu pentru stările de
criză, pentru situaţiile fără ieşire în care îşi închide eroul. În acest sens, criticii literari discută
valoarea de laitmotiv a „zvârcolirilor” în romanul Ion.
Aşadar, romanului Ion îi revine un loc important în literatura română prin
dimensiunile simbolice ale personajului central şi prin măreţia liniştită a curgerii vieţii, înfăţişată
în cadenţe largi, de epopee. Complexitatea acestui personaj a dat naştere unor viziuni critice
atât de diferite, încât din însemnarea lor se constituie o figură plurivalentă, alcătuită din puţine
lumini şi multe umbre, dar impresionantă prin iubirea uriaşă pentru pământ.