Ion

de Liviu Rebreanu

Roman realist obiectiv interbelic

În perioada interbelică, în care se manifestau două mişcări literare diferite: modernismul, Liviu Rebreanu
deschide drumul romanului realist modern cu Ion, în care se prezintă drama ţăranului român integrat într-o
societate pentru care pământul este un criteriu al valorii individuale.
Titlul romanului este sugestiv pentru intenţia scriitorului de a face din Ion tipul ţăranului din Ardeal şi de a
evidenţia evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat.
În 1920, apare “Ion”, capodopera lui Rebreanu, un roman realist, obiectiv, apreciat de criticul Eugen
Lovinescu pentru aderarea la estetica realistă cu accente naturaliste, pentru obiectivarea observaţiei. Realismul
propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.
Viziunea despre lume:
Liviu Rebreanu îşi exprimă crezul său artistic, concepţia despre literatură şi menirea ei, pe care le consideră
„creaţie de oameni şi de viaţă”, romanul este “o oglindă selectivă, sintetică” a vieţii. Acesta se reflectă în geneza
romanului Ion. Autorul recunoaşte că trei scene importante l-au determinat să-şi scrie opera de debut: scena
sărutării pământului s-a petrecut în realitate (scriitorul a surprins gestul unui ţăran care, în genunchi, a sărutat
pământul); fata unui bogătaş din comunitatea rurală a Prislopului a fost bătută de tatăl ei pentru că a rămas
însărcinată cu un flăcău sărac din sat; discuţia autorului cu un ţăran, care nutrea “o dragoste pentru pământ
aproape bolnăvicioasă”, un ţăran tânăr, Ion Pop al Glanetaşului.
Tema romanului este complexă: socială (evidenţierea relaţiilor de tip capitalist, a mentalităţii satului
ardelenesc potrivit căreia omul respectat este cel bogat); de familie (Glanetaşu, Herdelea, Baciu,
Bulbuc); erotică (Ion-Florica); a cuplului Ion-Ana (din interes), George-Florica, Zaharia-Maria, Laura-
George; psihologică (analizarea stărilor, trăirilor, reacţiilor, atitudinilor, gesturilor, sentimentelor eroilor),
condiţia intelectualului rural (învăţătorul Herdelea, părintele Belciug.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul este omniscient, impersonal, îşi asumă punctul de vedere al
personajelor, prezentându-le dramele, dar nu formulează sentinţe, nu emite judecăţi, nu empatizează cu ele.
Romanul Ion are două părţi: “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, titluri ce sugerează “vocile” interioare
care motivează acţiunile personajului.
Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a se impune în ierarhia satului, în care
el este marginalizat, neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, om bogat din
Pripas şi reprimându-şi dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion îl
obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea, pământul.
Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza de stăpân al averii dorite şi reîntoarcerea sa la
prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său. Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor
(copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită acţiunea, grăbind şi sfârşitul tragic al protagonistului
omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.
Romanul oglindeşte imaginea satului ardelenesc din zona Năsăudului, de la începutul secolului al XX-lea.
Prin tehnica narativă a planurilor paralele şi a contrapunctului sunt prezentate viaţa ţăranilor şi a intelectualilor,
evenimente precum nunta (a lui Ion şi a Anei; a Laurei şi a lui Pintea; a Floricai şi a lui George), conflicte
puternice între Ion şi George, între învăţător şi preot.
Atât incipitul cât şi finalul sunt construite pe motivul drumului, făcând ca romanul să aibă o construcţie
simetrică, circulară, închizând în paginile sale un univers rural stratificat social, economic, cultural: „şoseaua cea
mare şi fără de sfârşit”, la final, descrierea aceluiaşi drum se face în sens invers, dinspre sat înspre şoseaua cea
mare.
Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ, dată de Ion, ţăran sărac, care trăieşte marginalizat
în sat, fiindcă nu are avere.
 Conflictul principal, exterior, se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, Ana fiind pretextul confruntării lor.
Drama protagonistului este ilustrată de conflictul interior, sugerat de titlurile celor două părţi ale romanului, de
vocile/ glasurile care rezonează în sufletul lui Ion, schimbându-i viaţa.
Desfăşurarea horei duminicale reprezintă un moment semnificativ în evoluţia conflictului şi a relaţiilor
dintre personaje. Hora are loc în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, unde se adună toţi
sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii mijlocaşi, sărăntocii, preotul, familia învăţătorului Herdelea, care
onorează cu prezenţa întreaga adunare).
Ritmurile alerte ale Someşanei, interpretată de nişte ţigani lăutari, atrag în joc fetele şi flăcăii satului. Din
rândul participanţilor la horă se evidenţiază două personaje antagonice: Ion şi George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel
bogat. Lăutarii ascultă de cel dintâi, deşi sunt plătiţi de cel de-al doilea. Conflictul dintre cei doi tineri se
acutizează la cârciumă, unde ei se încaieră, fapt ce atrage oprobiul preotului asupra lui Ion, învingătorul lui
George.
Tânărul erou, individualizat în mod remarcabil de Liviu Rebreanu, reprezintă tipul generic al ţăranului
român/ ardelean. În caracterizarea directă, făcută de autor, se precizează că Ion a fost “cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea”. Dar Ion a renunţat la şcoală, fiind pasionat de muncile. Într-adevăr, tânărul ţăran este
gospodar, “iute şi harnic ca mă-sa”, Zenobia.
Protagonistul este caracterizat de celelalte personaje, în maniera pluriperspectivistă: Vasile Baciu care îl
socoteşte: “hoţ, tâlhar, sărăntoc şi fleandură”. Herdelea, care îl crede muncitor şi harnic; Belciug, care îl numeşte
“bătăuş şi stricat”, în urma bătăii cu George.
Ion este caracterizat indirect, prin faptele, gesturile, atitudinile, reacţiile sale, manifestate în anumite
împrejurări. Tot timpul este sfâşiat de două pasiuni: una pentru frumoasa Florica, alta pentru pământurile Anei.
Scena horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând în lumină principalele personaje,
ierarhia socială a comunităţii rurale, prefigurând conflictele puternice, exterioare.
Descrierea horei, ce constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti din Ardeal, este realizată
prin imagini vizuale şi imagini auditive ce redau dinamismul scenei şi particularităţile obiceiului.
În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat “Zvârcolirea”, o altă scenă scoate în evidenţă dragostea lui
Ion pentru pământ. Acesta este un fel de personaj pe care tânărul ţăran îl admiră şi de care se simte copleşit:
“Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”. Natura în zorii zilei îi
trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în faţa “uriaşului” care îl impresionează: “Cât pământ, Doamne!
…”. Ipostaza umilă este urmată de mândria de a stăpâni “tot cuprinsul”.
Aceasta scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade în genunchi şi sărută
pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al patimii sale pentru
pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de parcă cineva i-ar fi luat “cea mai bună
delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj “bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura
prin care se diferenţiază de Ilie Moromete, care nu este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”, pentru a rămâne
ţăranul patriarhal, consecvent principiilor sale.
Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion, pământul este vital, ca îi este “ mai drag decât o mamă”. Ion
este conturat prin tehnica basoreliefului ca un ţăran care iubea pământul, îi “era drag ca ochii din cap”.
Înzestrat cu voinţă, ambiţie şi orgoliu, cu un temperament controlat de instinctele primare, foarte hotărât şi
perseverent în atingerea scopului său, Ion este un tip isteţ, viclean, care îşi stabileşte un plan prin care să ajungă
în posesia averii lui Baciu,profitând de dragostea.
Eroul evoluează dinspre tipic spre atipic, având o individualitate pregnantă, caracterizată de forţa pe care o
declanşează în lupta cu un destin potrivnic, din dorinţa puternică de a-şi găsi în societate locul pe care crede că îl
merită.
Tipologia personajului principal este reliefată în relaţiile cu celelalte personaje, prin tehnica
contrapunctului. Dupa nuntă, Ion se comportă cu Ana rece, distant, violent, brutal; e semeţ şi sfidător când
negociază averea cu Vasile Baciu. Ion face din Ana o victimă a patimii sale nestăvilite, a violenţei şi nepăsării
sale.
Prin urmare, în opinia mea, Liviu Rebreanu a reuşit cu succes şi în mod original să creeze un univers
ficţional, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii, a veridicităţii.
A realizat un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, Ion, în jurul căruia gravitează alte
personaje, masculine şi feminine, de asemenea ilustrative pentru definirea clasei sociale din care fac parte,
ţărănimea sau intelectualitatea satului. Lui Ion i se opune, ca personaj literar, Ilie Moromete, fire contemplativă
şi ironică, „cel din urmă ţăran” (Nicolae Manolescu).