Ion

de Liviu Rebreanu
- Caracterizarea lui Ion -

Liviu Rebreanu reprezintă, alături de Camil Petrescu, George Călinescu, Mircea Eliade, perioada
interbelică a literaturii române, iar romanul atinge momentul său de maturitate.
Scriitorul este un deschizător de drumuri în ceea ce privește scrierile sociale, prin romanele Ion și
Răscoala și cele de factură psihologică Pădurea spânzuraților sau Adam și Eva. Liviu Rebreanu aduce în
prim plan o problemă cu tradiție la noi, cea a țăranului, romanul fiind primit de criticul literar Eugen
Lovinescu cu entuziasm, catalogat drept ,,cea mai mare creație epică românească.”
În centrul textului stă figura complexă a lui Ion, un personaj construit veridic, conform esteticii realismului.
Înainte de a-și introduce personajele în scenă, autorul le prefigurează caracterul și destinul, prin prezentarea
caselor acestora ,un simbol al sufletului în psihanaliză. Casa lui Ion are ușa închisă cu zăvorul, la fel ca firea
introvertită a flăcăului, și acoperișul de paie, semn al instinctualității puternice a personajului.

Din punct de vedere social, Ion este flăcăul sărac din satul Pripas. Cu toate acestea, este respectat de tinerii
din sat și temut de țiganii lăutari, care cântă la comanda lui și îl însoțesc la cârciumă după horă, deși George Bulbuc
este cel care plătește. Este exponent al țărănimii prin dorința de a avea pământ, dar este și o individualitate, prin
modul în care îl obține, pentru că neobișnuită nu este căsătoria „sărăntocului” cu o fată cu zestre, ci
comportamentul său: o face de rușine pe Ana înainte de nuntă și apoi o vrea pe Florica, deja căsătorită cu George.
Moral, personajul suferă transformări majore. Dacă inițial este perceput ca un lider de către ceilalți tineri
(este harnic, inteligent, ambițios, iubitor de carte), treptat se dezumanizează în goana sa după pământ. Prin
urmare, sfârșitul său tragic conferă textului o încărcătură moralizatoare.
Din punct de vedere psihologic, personajul este o natură dilematică, fapt evidențiat prin conflictul interior
puternic și permanentele sale oscilări între cele două dorințe. În același timp, ilustrează tipul ambițiosului, care nu
renunță la planurile sale. Dimensiunea psihologică a personajului îi relevă slăbiciunea caracterială,
comportamentul său fiind dictat de obsesia de a avea pământ.

Viclenia pare a fi trăsătura dominantă de caracter a personajului, O secvență semnificativă o reprezintă

aplicarea planului de seducție a fetei lui Vasile Baciu. Ion găsește fetei punctele slabe – dorința ei de protecție,
tandrețe și iubire - , profită de naivitatea ei, lăsând-o însărcinată și determinându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea
de nevastă.
Această intenție este vizibilă încă de la scena horei, plasată în inceputul discursului epic, când tânărul alege
să o joace pe Ana, unde se remarcă prin gesturi și mimică, o modalitate indirectă de caracterizare:Ion avea ceva
straniu in privire, un viclesug si o nedumerire.Cei doi se retrag la umbra unui nuc, pentru a nu ii vedea altii. Ion se
uita la buzele ei subtiri.
Naratorul onmiscient recurge la stilul indirect liber, pentru a dezvălui gândurile protagonistului: nu ii fusese
draga Ana niciodata si ii venea in minte doar imaginea Floricai. Așadar, dacă protagonistul mai are vreun dubiu
asupra sentimentelor sale, cititorului îi devine limpede că flăcăul nu o iubește pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă,
dar săracă.
Un alt episod narativ semnificativ îl reprezintă nunta țărănească a lui Ion cu Ana, ce reflectă viclenia
protagonistului, tânărul stabilind momentul căsătoriei abia după ce s-a asigurat că va obține pământurile lui Vasile
Baciu, fără să-i pese că fata ajunsese de râsul satului. Mai întâi, evenimentul este redat în maniera nunților
țărănești:ospățul durează trei zile, sunt prezentați tinerii care chiuie și pocnesc din pistoale ,este descris jocul
miresei de la miezul nopții etc. Evenimentul este filtrat prin conștiința celor doi miri.
La nuntă, Ion conștientizează parcă pentru prima oară că, odată cu pământurile, trebuie să o ia de nevastă
pe Ana. Ion o ia la dans pe Florica, femeia pe care o iubește cu adevărat, și-i mărturisește dragostea, ignorând-o pe
Ana. Mireasa, care stătea departe din cauza sarcinii, observă apropierea dintre cei doi și devine geloasă.
După dansul miresei, soțul se întoarce nepăsător și văzând chipul plâns al Anei o încurajază spunându-i să
înceteze cu boceala, deoarece nimeni nu o trimite la spânzurătoare.

Dragostea pentru pământ este o trăsătură care acaparează personaliatea eroului, el dovedind perseverență
și o voință puternică puse în slujba acestui scop unic pentru atingerea căruia este nevoit să se folosească de Ana.
Relația protagonistului cu pământul este puternic evidențiată de două scene simbolice, cu semnificații contrare în
roman. Prima secvență narativă evidențiază obsesia lui Ion de a avea pământ, care reprezintă mai mult decât
depășirea condiției sociale, idee evidențiată în capitolul „Zvârcolirea”, din „Glasul pământului”, unde personajul
contemplă, fostele pământuri ale familiei. Pământul apare ca un stăpân, ca o divinitate mitologică, iar Ion, în
ipostaza ființei umile, exclamând: „Căt pământ, Doamne!...”. A doua secvență epică apare în capitolul „Sărutarea”
din „Glasul iubirii”, unde Ion, intrat în posesia pământurilor mult râvnite, se simte acum uriaș. Venit la câmp în
haine de sărbătoare, personajul „mângâie” pământurile, gest ce relevă în mod indirect legătura cu acest element
primordial.

Modalitățile de caracterizare sunt specifice romanului realist. Portretul fizic îl înscrie pe Ion în categoria
tinerilor țărani, obișnuiți cu efortul fizic prelungit. În ceea ce privește portretul moral, acesta este complex, fiind
realizat mai ales prin mijloace indirecte: gesturi, atitudine, limbaj, gânduri. Dacă la început este prezentat într-o
lumină favorabilă, fiind harnic și muncitor, cu rezulate bune la școală, apreciat de flăcăii din sat, treptat se
dezumanizează din cauza lăcomiei. Pe măsură ce perspectiva proprietății agrare devine tot mai apropiată, calitațile
eroului se convertesc în defecte. Astfel, hărnicia devine lăcomie, dragostea filială dispare, și chiar dragostea
paternă e falsă, Petrișor reprezentând, după moartea Anei, doar garanția deținerii pământurilor sale.
În construcția personajului, scriitorul folosește și tehnici moderne de caracterizare: monologul interior,
introspecția și pluriperspectivismul, astfel încât personalitatea sa se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte
personaje ale textului. Vasile Baciu îl numește „fleandură”, „hoț” și „tâlhar”, preotul Belciug îl consideră „un bătăuș
și un om de nimic”, dar, când pământurile sale rămân în posesia bisericii, îl numește „un bun creștin”. Doamna
Maria Herdelea îi ia apărarea în fața preotului: „Ion e cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț”.
Conflictul personal exterior al eroului este dezvoltat pe trei planuri: între Ion și Vasile Baciu, între Ion și
George Bulbuc și între Ion, Ana și Florica, pe considerentul iubirii. Conflictul exterior este dublat de conflictul
interior, între dorința lui Ion de a avea pământ (pentru care se căsătorește cu Ana, o fată urâtă, dar bogată) și
iubirea acestuia pentru Florica (o fată frumoasă, dar săracă). Echilibrului forțelor implicate determină ca unică
variantă de soluționare a conflictului romanului este moartea eroului, o moarte necesară și nu accidentală. Nu lipsa
de cumpătare în relația cu pământul îi determină moartea, ci obsesia posesiunii manifestate în iubire. El nu se
mulțumește să dețină toate pământurile, ci și-o dorește obsesiv pe Florica..