ION” – caracterizarea personajului

1. Autor şi operă
Considerat întemeietorul romanului românesc modern, Liviu Rebreanu debutează în 1912 cu
volumul de nuvele „Frământări”. Aceste creaţii vor constitui nucleul epic pentru romanele de mai târziu.
Astfel „Răfuiala”, „Catastrofa”, „Hora morţii”, „Iţic Ştrul, dezertor” constituie puncte de plecare pentru
„Ion”, „Răscoala” sau „Pădurea spânzuraţilor”.
Apărut în 1920 (deşi fusese început încă din 1913 şi intitulat iniţial „Zestrea”), romanul „Ion” se
bucură de aprecierea criticii literare, căci reprezintă prima creaţie obiectivă din literatura română care
respectă principiul sincronismului enunţat de Eugen Lovinescu. Punctul de pornire pentru ampla
construcţie epică este ancorat în realitate, Liviu Rebreanu porneşte de la trei fapte de viaţă în construirea
romanului său: un ţăran tânăr, inteligent şi harnic i se plânge autorului de lipsa pământului; observarea
gestului impresionant al unui ţăran de a săruta pământul şi păţaniile unei tinere alungate de tată şi de iubit.
2. Definiţia romanului.
Creaţie epică de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai
multe planuri narative, cu un conflict puternic, romanul „Ion” este un roman tradiţional, obiectiv, „doric”
(Nicolae Manolescu), social, realist.
3. Personajul
În centrul romanului se află imaginea lui Ion, personaj principal, eponim care ilustrează, în
manieră realistă, o întreagă categorie umană, reprezentând tipul ţăranului împătimit de dorinţa de a
avea pământ. Numele său are astfel valoare simbolică, căci: „Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion.” (G.
Călinescu)
Natură complexă, dilematică, care se consumă între iubire şi patima pentru pământ, personajul lui
Rebreanu alunecă în afara valorilor morale, atingând o dimensiune tragică. Sub aparenţa simplităţii şi a
linearităţii („Sufletul său este în realitate unitar: simplu frust şi masiv, el pare crescut din pământul iubit cu
frenezie.” E. Lovinescu), Ion este, de fapt, un personaj modern şi „rotund” (E. M. Forster) prin
complexitatea trăirilor şi prin forţa conflictului interior. Prezentat la început de către naratorul
omniscient într-o lumină favorabilă („iute şi harnic ca măsa” – caracterizare directă), remarcat de învăţătorul
Herdelea pentru inteligenţa sa, Ion apare, pe măsură ce romanul acumulează fapte, într-o lumină negativă tot
mai puternică.
Măcinat de resentimentul faţă de tatăl care a risipit zestrea Zenobiei şi faţă de toţi „bocotanii” care-l
dispreţuiesc pentru sărăcia sa, acesta recurge la metode neobişnuite, în afara moralei, pentru a intra în
posesia pământului lui Vasile Baciu şi a obţine astfel ceea ce consideră că i se cuvine căci „iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil [...] i-a fost mai drag ca o mamă”.
Pentru Ion pământul este în primul rând măsura demnităţii, într-o comunitate în care respectul se
măsoară în numărul delniţelor. Secvenţa de la horă, de la începutul romanului, dezvăluie această realitate şi
reprezintă un moment de criză, cu impact asupra conştiinţei protagonistului. În timp ce „bocotanii”
calcă apăsat şi-şi spun părerea cu glas răspicat, săracii satului se feresc să intre în vorbă, asemenea lui
Alexandru Glanetaşu care stă „ca un câine la uşa bucătăriei”. Când Vasile Baciu îl jigneşte pe Ion,
numindu-l „fleandură” şi „sărăntoc”(caracterizare directă), în sufletul protagonistului se naşte îndârjirea de a
intra în posesia delniţelor celuilalt. Patima pentru pământ (trăsătură dominantă a protagonistului)
depăşeşte însă raţiunile pur economice după care se ghidează lumea surprinsă de Rebreanu, capătând forţa
instinctului vital, capabil să concureze dragostea, Ion alegând zestrea Anei în locul Floricăi, fata cea mai
frumoasă din sat, însă săracă. Prin caracterizare indirectă, relaţia lui Ion cu Ana evidenţiază cruzimea şi
cinismul personajului. Deşi critica literară a observat că soarta Anei este mai rea, dar nu cu mult deosebită
de a oricărei femeii de la ţară fiindcă, în societatea ţărănească, femeia reprezintă „două braţe de lucru, o
zestre şi o producătoare de copii” (G. Călinescu), acest argument nu justifică însă comportamentul brutal al
bărbatului. O secvenţă relevantă în acest sens este reprezentată de momentul în care femeia vine la Ion,
tremurând de groază şi sperând să-l îmblânzeacă după ce a batjocorit-o, în timp ce flăcăul taie nepăsător
ceapa cu briceagul, îl şterge apoi „cu mare băgare de seamă” şi se uită la aceasta „cântărindu-i burta cu o
privire triumfătoare”.Tot ceea ce contează pentru Ion sunt delniţele lui Vasile Baciu căci între ţăran şi
pământ legătura este organică. Câteva pagini din capitolele „Zvârcolirea” şi „Sărutarea” sunt construite
în manieră naturalistă, redând reacţiile organice ale personajului care îngenunchează ca în faţa unei
zeităţi, cu smerenie, şi sărută pământul. Flăcăul simte cum îi pătrunde năvalnic în suflet „glasul
pământului”, copleşindu-l. În faţa „uriaşului” acesta se simte „cât un vierme”, „ca o frunză”. Trecerea de la
sentimentul nimigniciei în faţa pământului, la sentimentul de mândrie al stăpânitorului se face cu ajutorul
personificărilor. Ion simte iarba „zvârcolindu-se sub picioare” şi pământul întreg îi apare „ca o ibovnică”. În
faţa unor asemenea trăiri tot ceea ce urmează (seducerea Anei, cearta cu Vasile Baciu, spânzurarea femeii şi
moartea copilului) depăşeşte ordinea binelui şi a răului, iar Ion intră pe făgaşul unei fatalităţi a cărui
victimă va fi, textul încadrându-se în categoria tragicului.
După obţinerea pământului, Ion se lasă în patima iubirii pentru Florica, marcat de un sentiment al
deşertăciunii, descoprind subit că „în pământ se duc toate pământurile”. În fond, personajul resimte
neputinţa unificării celor două glasuri într-o singură voce şi încercarea din final, de a redobândi iubirea, are
valoarea unui hybris pe care-l comite conştient. Opţiunea pentru pământ înterzice revenirea la femeia iubită,
înavuţirea refuză împlinirea sentimentală. Asumându-şi o vină tragică, acesta îşi pierde viaţa tocmai atunci
când este pe punctul de a-şi limpezi conflictul interior. Savista, personaj al cărui nume semnifică etimologic
ceartă, amintind de o erinie din mitologia greacă, îl înştiinţează pe George de intenţiile lui Ion, provocând
moartea acestuia din urmă, izbit în cap cu sapa, unealtă a pământului.
Procedeele de caracterizare de factură realistă (portretul fizic, faptele, comportamentul, mediul,
relaţia cu celelalte personaje) sunt completate de procedee moderne de caracterizare. Rebreanu recurge la
introspecţie, monolog interior pentru a evidenţia intensitatea conflictului interior care macină personajul.
„Dojana” preotului, care-l jigneşte în faţa întregii comunităţi la slujba de duminică, se reflectă în sufletul
protagonistului printr-o notaţie care asociază senzaţia fiziologică şi trăirea afectivă. Observaţia este realizată
din perspectiva naratorului omniscient şi se împleteşte cu monologul interior (stil indirect şi indirect liber):
„Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi. Dar el de ce e
ticălos?”. Tehnica reflectării poliedrice este un alt procedeu folosit în caracterizare căci Ion se reflectă
diferit în conştiinţa celorlalte personaje: pentru Vasile Baciu este „sărăntoc” şi „tâlhar”, învăţătorul îi
remarcă inteligenţa şi-l îndeamnă să meargă la şcoală, preotul Belciug îl jigneşte în faţa întregii comunităţi
pentru ca, după ce îl convinge să lase averea bisericii, să-l numescă „bun creştin”.
4. Concluzie
Mai mult decât simbol pentru setea de pământ a ţăranului român, Ion devine un personaj
reprezentativ pentru condiţia umană tragică, fiind suprins în situaţia limită a opţiunii imposibile între două
dimensiuni la fel de importante pentru împlinirea existenţială.

ION

Eugen Lovinescu – „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia pune o
inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi cu deosebire o voinţă imensă: nimic nu-i
rezistă...”
G. Călinescu – „Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine
calmă. Viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse, i-a determinat acţiunile.”