Povestea lui Harap-Alb

Basmul cult
INFORMAŢII DESPRE AUTOR ŞI OPERĂ
Considerat „unul dintre cei mai buni povestitori ai Europei”(Jean Boutière), Ion Creangă, mare
clasic al literaturii române, surprinde în opera sa, alcătuită din textul memorialistic „Amintiri din
copilărie”, din poveşti şi povestiri precum „Soacra cu trei nurori”, „Povestea lui Stan Păţitul”, „Moş
Nechifor Coţcariul” etc., înţelepciunea populară adusă la rangul de simbol naţional.
Numit de G. Călinescu „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”, basmul este o specie literară
cultivată din cele mai vechi timpuri, având ca temă centrală lupta binelui împotriva răului,
conflictul soluţionându-se cu victoria binelui; cu o structură stereotipă, cu întâmplări şi
personaje fabuloase. Abordat iniţial în literatura populară, basmul nu rămâne o creaţie specific
folclorică. Autorii culţi pornesc de la elementele specifice acestei creaţii (temă, categorii de
personaje, formule specifice etc.) cărora le adaugă elemente de originalitate, specifice stilului
propriu.
În legătură cu basmele lui Creangă, critica literară a vorbit despre „umanismul şi realismul
creaţiei”, arătând că toată arta povestitorului stă „în umorul demonstraţiei, într-un mod propriu de a tăia
respiraţia, de a amâna deznodământul, de a stârni indignarea etică.”(G. Călinescu, „Creangă, scriitor
poporal”)
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, publicat la 1 august 1877 în revista „Convorbiri
literare”, preia elementele specifice unui basm popular, remarcându-se însă prin elemnte de
originalitate, specifice stilului lui Creangă – arta narativă, umorul, umanizarea fantasticului,
eruduţia paremiologică.
TITLUL
Titlul, construit dintr-o sintagmă oximoronică, enunţă atât specia literară cât şi numele
protagonistului. Substantivul propriu de origine populară „Harap” desemnează o persoană cu pielea şi
părul negre. Plasarea în opoziţie a epitetului cromatic „alb” sugerează nuanţa gri, avertizându-ne că
avem de-a face cu un erou atipic de basm, construit prin amestecul de calităţi şi defecte.
TEMA
Tema este preluată din basmul popular. Forţele binelui, reprezentate în primul rând de fiul cel
mic al Craiului (un corespondent al lui Făt-Frumos din literatura populară), înfruntă forţele răului,
reprezentate de Spân şi Împăratul Roş, şi ies învingătoare. Basmul lui Creangă este însă şi un
bildungsroman, urmărind maturizarea eroului surprins în mai multe ipostaze (neiniţiat – fiul Craiului;
învăţăcelul – Harap-Alb; iniţiatul – tânărul devenit capabil să conducă o împărăţie).
ACŢIUNEA
Acţiunea este construită prin înlănţuirea episoadelor şi se deschide cu formula iniţială „Amu
cică era odată” care are corespondent în formula iniţială din basmele populare „A fost odată ca
niciodată” şi proiectează acţiunea într-un trecut îndepărtat, neprecizat, în illo tempore. Prin adverbul cu
forma populară „cică” naratorul pare să plaseze responsabilitatea pentru cele relatate altei persoane.
Formulele mediane „ca cuvântul din poveste înainte mult mai este” sau „şi merg ei o zi, şi merg două,
şi merg patruzeci şi nouă” dau continuitate acţiunii, legând episoadele numeroase. Formula finală
marchează, ca şi în basmul popular, ieşirea din lumea ficţionalea, întoarcerea în realitate.
Motivele literare (enunţate de V. Propp în „Morfologia basmului” sub denumirea de „funcţii”)
sunt preluate din basmul popular: motivul împăratului fără urmaşi, al superiorităţii mezinului, al
interdicţiei şi al încălcării interdicţiei, motivul probelor depăşite etc.
 REZUMAT
Primind o scrisoare de la fratele mai mare, Craiul îi supune pe cei trei fii ai săi unei probe pentru
a le testa curajul şi a-l identifica astfel pe cel capabil să conducă o împărăţie. Cu ajutorul Sfintei
Duminici, mezinul depăşeşte proba la care este supus de tată şi porneşte în călătoria care-i va determina
maturizarea, spre împărăţia unchiului său, Împăratul Verde. Neascultând însă de sfatul tatălui, acesta se
încrede în Spân, devenindu-i slugă. Episodul închiderii în fântână are valoare simbolică, poate
reprezenta o coborâre în Infern, şi marchează schimbarea statutului eroului, devenit din fiu de crai,
slugă, din novice, învăţăcel. Dând dovadă de naivitate şi lăsându-se convins de Spân să coboare în
fântână „să se răcorească”, mezinul, „boboc în felul său la trebi d-aieste”, sub ameninţarea morţii, jură
să-i devină slugă „până ce va muri şi va învia din nou”, căpătând numele de Harap- Alb. Supus unor
probe care au drept scop să-l piardă (aducerea „salăţilor” din grădina ursului, a nestematelor de pe
pielea cerbului şi a fetei Împăratului Roş), Harap-Alb se descurcă cu ajutorul Sfintei Duminici şi al
calului năzdrăvan (personaje ajutătoare, fabuloase). Lamentaţiile acestuia, care o determină pe Sfânta
Duminică să-l numească „mai fricos decât o femeie”, sunt mai degrabă specifice unui om simplu, nu
unui erou de basm şi ţin de maniera realistă în care Creangă îşi construieşte personajul. În drum
spre Împăratul Roş, Harap-Alb este însoţit de nişte „dihănii de oameni” (Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă) ce ilustrează o caracteristică a creaţiei lui Creangă – umanizarea
fantasticului. Grupul acestora este înfăţişat cu simpatie de narator. Guralivi şi certăreţi, surprinşi în
portrete pitoreşti accentuate prin hiperbolă, ei dau o adevărată reprezentaţie în episodul casei de aramă.
Supărarea lui Gerilă, reală sau simulată, devine pretext pentru un adevărat duel lingvistic.
Finalul este cel aşteptat. Harap-Alb depăşeşte probele şi se dovedeşte capabil să conducă
împărăţia. Spânul, care până atunci fusese necesar maturizării protagonistului, este pedepsit de cal, iar
fata Împăratului Roş îl readuce la viaţă pe erou într-o reînviere simbolică ce marchează noul statut al
acestuia. Echilibrul este astfel restabilit.
PERSONAJELE
Personajele din basmele lui Creangă au trăsături umane şi ne duc cu gândul la eroii din
„Amintiri din copilărie”: Harap-Alb se „olicăieşte” adesea ca un om obişnuit, Împăratul Roş nu vrea să-
şi dea fata după oricine, amintind de ţăranii cîrcotaşi din Humuleşti, Spânul prefăcut şi miorlăitor.
STIL
Bun cunoscător al vorbirii populare, Creangă se remarcă prin erudiţia paremiologică, căci textul
său abundă în expresii populare, proverbe şi zicători („te iei cu nişte bicisnici”, „ne-ai făcut capul
călindar”, „te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi” etc.). Oralitatea stilului este construită prin
prezenţa interjecţiilor, a onomatopeelor, a adresării directe, a proverbelor şi zicătorilor.
CONCLUZIE