POVESTEA LUI HARAP-ALB – ION CREANGĂ

1. Încadrare în context

Apărut mai întâi în epica populară, basmul este o narațiune amplă în proză, în care personajele
supranaturale, dar și reale trec prin întâmplări fabuloase pentru a ilustra izbânda Binelui.
Devenit operă de autor, basmul cult preia tiparul narativ al basmului popular și reține atenția
cititorului prin reorganizarea elementelor specific conform unei viziuni personalizate asupra vieții.

Un basm cult reprezentativ pentru exemplificare metamorfozelor pe care specia le traversează este
“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă. Publicat în revista „Convorbiri literare” în 1877, basmul este
considerat o capodoperă a prozei de inspirație folclorică, „însăși sinteza basmului românesc: toată filosofia
noastră populară, între fatalitatea râului și ideala căutare a binelui se lămurește în încercările grele ale fiului
de împărat”. (Pompiliu Constantinescu)
2. Caracteristici ale basmului cult în opera
Textul lui Creangă respectă tiparul narativ al basmului popular, subiectul organizându-se în jurul
conflictului dintre forțele Binelui și cele ale Răului, Binele ieșind în cele din urmă învingător. „Povestea lui
Harap-Alb” asimilează un fond folcloric, iar autorul ei se distinge de cel popular prin fluența și ritmul rapid
al relatării, prin individualizarea acțiunilor cu ajutorul detaliilor semnificative și dramatizarea discursului
epic prin dialog.
O alta caracteristică a basmului cult este localizarea și umanizarea fantasticului. Dacă în basmul
popular accentual epic se pune în special pe evenimente, ele fiind neobișnuite, inexplicabile prin logica
realului (metamorfoze, călătorii pe celălalt târam etc), întâmplările narate de Creangă sunt fapte comune:
fiul craiului improvizează un stup, trece prin apă ca să nu strivească o nuntă de furnici, miluiește o bătrână,
își plânge de milă de câteva ori, se îndrăgostește de o fată frumoasă. Harap Alb nu luptă cu zmei sau balauri,
ci se împrietenește cu niște „uriași cumsecade”, care au câte un cusur supradimensionat, conștienți fiind că
acesta ar pută deveni oricând util, în spirtul solidarității.
3. Incipit
Respectând tiparul basmului, „Povestea lui Harap-Alb” începe cu o formulă introductivă, aflată în
incipit, cu ajutorul căreia se intră în universul ficțional. Așadar, incipitul apelează la formula consacrată, pe
care însă Creangă o personalizează. Formula „Amu cică era odată…” apropie mai mult timpul mitic (în care
ar fi trebuit să se desfășoare acțiunea basmului” de cel real al naratorului. Incipitul basmului este direct,
destul de concis, ex abrupto și cuprinde în câteva fraze, referințe esențiale despre timp, spațiu, personaje
și intriga acțiunii.
4. Construcția subiectului

Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni convenționale: o

situație inițiala de echilibru, o parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul inițial, apariția
donatorilor și a ajutoarelor, trecerea probelor, refacerea echilibrului și răsplata eroului.
Autorul pornește de la modelul popular, reactualizează teme de circulație universală, dar le
organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare. Cele trei
ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compozițional, unor părți narative, etape ale drumului
inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului – „fiul craiului”, „mezinul” (naivul) - ,
parcurgerea drumului inițiatic – „Harap-Alb” (cel supus inițierii) -, răsplata – „împăratul” (inițiatul).
Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spiritual
(concretizat în trecerea probelor) și modificarea statutului social al protagonistului.
Subiectul acestui basm cult se construieste prin înlănțuirea secvențelor narative, care includ
episoade definitorii pentru structura basmului. Situația inițială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei
feciori, Verde-Împărat are trei fete, – care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui Verde-Împărat. Acesta nu
are moștenitori și îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăția. Rugămintea nu
e deloc ușor de îndeplinit, pentru că cele două împărății se află departe una de cealaltă, separate de
războaie.
Acțiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un alt element din tiparul narativ tradițional,
începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăția unchiului lor, convinși că vor
reuși. Ambii eșuează lamentabil, la proba podului unde sunt așteptați de tatăl deghizat în piele de urs. Când
mezinul cere permisiunea de a pleca în aceeași călătorie riscantă, este refuzat cu asprime. Supărat, fiul mai
mic al craiului se retrage în grădina palatului și întâlnește o bătrână pe care o miluiește cu un bănuț. Drept
răsplată, bătrâna îi dă sfatul să nu plece la drum fără calul, armele și hainele tatălui său de când a fost mire.
Bătrâna se dovedește a avea puteri supranaturale și dispare învăluită într-un nor misterios, spre
surprinderea tânărului crăișor.
La pod, tatăl îl supune aceleiași probe, dar mezinul o depășește cu ajutorul calului cu puteri
supranaturale. Motivul călătoriei inițiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi cere
fiului să se ferească de omul spân și de omul roș, dăruindu-i pielea de urs.
În pădurea – labirint, spațiu tipic pentru inițierea eroului din basme, mezinul craiului se întâlnește
cu Spânul, personajul negativ care își va însuși identitatea fiului de crai. Cei doi ajung la curtea împăratului
Verde, de unde mezinul craiului va parcurge altă serie de probe, însemnând drumul spre maturizare. Harap
– Alb va aduce salatele minunate din Grădina Ursului, nestematele cerbului din pădurea fermecată și, după
aceste reușite, va fi trimis după fata Împăratului Roș, pe care Spânul o dorește de soție. La curtea
Împăratului Roș, fiul craiului va parcurge alte probe, pentru a obține ceea ce își dorește: va înnopta,
împreună cu tovarășii săi, în casa înroșită în foc, va participa la ospățul hiperbolizat, va alege macul de nisip,
o va păzi pe fata împăratului, care are darul de a se metamorfoza. Ajutat de personajele auxiliare, eroul va
depăși toate aceste probe, întorcându-se biruitor la curtea Împăratului Verde. Fata dezvăluie adevărata
identitate a Spânului, iar acesta, mânios, îi taie capul lui Harap-Alb, ceea ce echivalează cu moartea eroului
în calitate de slugă a Spânului. Fata Împăratului Roș îl readuce la viață cu ajutorul obiectelor magice, iar
eroul își asumă destinul prezis de Sfânta Duminică ( „Vedea-te-aș împărat, luminate crăișor!” ).

5. Final
Finalul basmului cult “Povestea lui Harap Alb” este, ca în orice basm, închis. Eroul se căsătorește cu
fata Împăratului Ros și devine, la rândul lui, împărat, încheind astfel un ciclu inițiatic, pe care nu el li va mai
repeta, ci un alt erou care, în alt basm, va relua scenariul narativ.

Ca și în incipit, în finalul basmului întâlnim formula finală care frizează împlinirea destinului eroului
dar identifica și poziția naratorului față de cele relatate. Cititorul receptează imaginea fabuloasă a nunții,
observând în același timp și retragerea naratorului din spațiul povestirii. La nuntă participă, după tiparul
basmului, personajele adjuvante, Crăiasa furnicilor, Crăiasa albină și crăiasa zânelor, împărați și împărătese,
dar „ș-un păcat de povestariu”, aparținând planului real, caci e “fără bani în buzunariu”, apanaj al multor
oameni din popor.
 Finalul basmului surprinde, astfel, două lumi paralele: una de basm, în care „a ținut veselia ani
întregi, și acum mai ține încă” și una reală, de „la noi”, în care ‘cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu,
se uită și rabdă.”
6. Protagonist – Antagonist
Protagonistul nu este un Făt-Frumos curajos, voinic, luptător priceput, ci dimpotrivă este un erou
atipic de basm, deoarece este lipsit de însușiri supranaturale și este construit realist, ca o ființă complexă,
care învață din greșeli și progresează, prezentat ca un tânăr naiv, chiar incapabil de a vedea dincolo de
aparente (recunoașterea Sfintei Duminici, deghizata în bătrâna cerșetoare, sau recunoașterea calului
năzdravan). Singurele trăsături prin care se individualizează protagonistul sunt calități psiho-umane:
generozitate, bunătate, simțul prieteniei, sentimentul cuvântului de onoare, spirit de lider. El este sprijinit
de ajutoare și donatori, ființe cu însușiri supranaturale, pentru că reușește prin gesturile sale de milă,
omenie, bunătate, cumsecădenie, să și le apropie, fiind sociabil, comunicativ, prietenos, calități necesare
pentru un împărat care trebuie să interrelaţioneze cu supușii.
Harap-Alb este văzut în evoluție, prin caracterizare directă, a autorului : „Fiul craiului, boboc în felul
său la trebi de aieste”, prin caracterizare indirectă: fapte, gesturi, relatii cu alte personaje, nume. Statutul
inițial al personajului este cel de neinițiat, de tânăr naiv (boboc), fără experiență. Pe parcursul inițierii sale,
el cunoaște oameni, obține capacitatea de a citi dincolo de aparență, puterea de a cântări ceea ce e
sinceritate și ceea ce e prefăcătorie. El are de învățat de la mai mulți „pedagogi”: tatăl său, Sfânta Duminică,
calul-prieten, chiar de la Spân. Dacă naivitatea face parte din codul inițierii, bunătatea este calitatea sa
înnăscută, care provoacă transformarea personajului. În trecerea primelor teste, Harap-Alb își
demonstrează curajul și destoinicia, dar și ascultarea sfaturilor date de Sfânta Duminică. Generos și
îndemânatic, el se împrietenește cu furnicile și albinele care îl vor ajuta la momentul oportun prin
reprezentantele lor, crăiesele. Prietenos, comunicativ, eroul se întovărășește, fără mare dificultate, cu cinci
personaje hilare, caricaturale, ce se dovedesc ajutoare de nădejde în încercările impuse de împăratul Roș.
Pentru Harap-Alb, prinderea fetei acestuia este o probă grea pentru că pe drum se îndrăgostește de ea, dar
onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate, spre deosebire de basmul
popular, unde reușita aparține doar eroului caracterizat de curaj, vitejie și puteri supranaturale.
Deși este un personaj de basm, protagonistul nu reprezintă tipul lui Făt-Frumos din basmele
populare, căci evoluția sa reflectă concepția despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului.
Potrivit spuselor lui G. Călinescu, el este o întruchipare a “omului de soi”. În basmul lui Creangă, Harap-Alb
este un erou pozitiv, un simbol al binelui, iar Spânul este un erou negativ, un simbol al forțelor malefice,
prin urmare aceste personaje sunt construite în antiteză.

Antagonistul, Spânul, este viclean, mincinos, impostor, agresiv, egoist. Este rivalul eroului pozitiv, cu
care se înfruntă până la deznodământul care stabilește echilibrul și dreptatea: cel bun, onest, curajos,
cinstit, milostiv, inimos, prietenos câștigă, învinge.
7. Relația dintre 2 personaje

Relația dintre protagonist – Harap Alb – și antagonist – Spân – este ambiguă. Cei doi nu se află în
opoziție totală, Spânul fiind adeseori nu doar un personaj negative, ci și mijlocul prin care fiul de crai ajunge
sa parcurgă etapele inițierii. Chiar confident și sfătuitor de mare preț, îi spune stăpânului său că „și unii ca
aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. Calul, chiar daca ar
fi putut, nu-l oprește pe Spân de la început, deoarece basmul are o tema inițiatica, iar Spânul este un
inițiator: „Nu te teme, știu eu năzdravanii de ale Spânului”.
 În același timp, întovărășirea cu Spânul îl face pe Harap-Alb să-și conștientizeze defectele. Când intră
în vorba cu el la marginea pădurii, fiul de crai încalcă sfatul părintesc, iar în momentul în care este trimis de
Spân să îndeplinească diverse probe, protagonistul se plânge, încât Sfântă Duminică îl ceartă pentru că se
dovedește „așa slab de înger”.
Chiar daca este în relații conflictuale cu Spânul, fiind capabil de ură, Harap-Alb rămâne până în finalul
basmului credincios jurământului făcut, arătând supușenie față de acesta.

6. Limbajul
În opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, oralitatea creează o legatură între narator și
cititor care capătă accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezența interjecțiilor („Mai
Pasarela, iacătă-o! colo după lună, zise Ochilă…”), a exclamațiilor („Mă rog, foc de ger era: ce să vă mai spun
mai mult!”), a dativului etic („Și odată mi și-l înșfacă cu dinții de cap, zbură cu dânsul în înaltul cerului și
apoi, dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf și pulbere”). Această exprimare afectivă oferă
și caracterul oral al basmului prin care frazele lui Creangă lasă impresia de supunere.
Oralitatea lui Creangă se realizează prin proverbe și zicători introduse prin expresia „Vorba ceea”
(„La plăcinte înainte,/La război, înapoi”, „Capul de-ar fi sănătos, că belelele curg gârlă”, „Frica păzește
bostănăria”, „de voie de nevoie”), regionalism, arhaisme și expresii populare („chitești”, „m-ai băgat în
toate grozile morții”, „n-aci cui bănuii”, „o luă în porneală”, „a mâna porcii la jar” , „arzuliu”), prin adresări
directe către cititor („Si când colo ce să vezi?”), dar și prin prezența expresiilor onomatopeice („și când să
pună mâna pe dânsa. Zbrrr!... pe vârful unui munte” , „teleap, teleap, teleap”).

Impresia de zicere este dată și de expresiile narative tipice („și odată”, „și atunci”, „în sfârșit”, „și
apoi”, „după aceea”), de inserarea de fraze ritmate (în portretul lui Ochilă: „Poate că acesta-i vestitul Ochilă,
frate cu Orbilă, var primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pandilă, din sat de la Chitilă, peste drum de
Nimerilă), versuri populare („De-ar ști omul ce-ar păți,/Dinainte s-ar păzi”) sau versuri construite după
modelul popular („Lumea de pe lume s-a strâns de privea/Soarele și luna din cer le râdea”).
7. Opinie
Consider că „Povestea lui Harap-Alb” conține multe dintre trăsăturile speciei populare, dar este un
basm cult prin reflectarea concepției despre lume a scriitorului, prin umanizarea fabulosului,
individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului.

„Povestea lui Harap-Alb” se remarcă și la nivelul criticii literare. Astfel, Vasile Lovinescu consideră
că „Povestea lui Harap-Alb” ar conține un scenariu al inițierii eroului în scopul purificării morale, acesta
decriptând toate simbolurile regenerării si revigorării, dar demonstrația sa ignoră exemplaritatea supunerii,
originalitatea textului.

8. Încheiere
Ținând seamă de toate aceste caracteristici, textul lui Ion Creangă depășește limitele basmului
tradițional, prin inovațiile la nivelul formei și al conținutului pe care le aduce naratorul. Acesta pornește de
la modelul basmului popular, dar își construiește universul și își formulează discursul conform stilului său
personal.