Ion Creanga „Povestea lui Harap-Alb” basm cult

Alături de Mihai Eminescu, de I. L. Caragiale şi de Ioan Slavici, Ion Creangă aparṭine perioadei marilor clasici,
extrem de importantă în evoluţia literaturii române, prin modelele literare propuse. În 1875, Ion Creangă se
întâlnește cu Mihai Eminescu, acesta devenindu-i cel mai bun prieten și cel care îl convinge să scrie și să intre în
societatea Junimea, condusă de criticul Titu Maiorescu.
Publicat pentru prima oară în revista „Convorbiri literare” din 1877, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creangă păstrează trăsăturile fundamentale ale basmului popular prin elemente precum:
- întâmplări fabuloase,
- personaje cu puteri supranaturale şi
- conflictul dintre bine şi rău cu victoria finală a binelui.
„Povestea lui Harap-Alb” se individualizează prin
- sporirea numărului de probe la care este supus eroul, prin
- construirea unui protagonist fără puteri supranaturale,
- prin ponderea surprinzătoare a dialogului, prin
- dinamica acţiunii, prin
- localizarea şi umanizarea fantasticului,
- prin oralitate şi umor.
Compoziṭional, „Povestea lui Harap-Alb se defineṣte prin prezenṭa formulelor specifice basmului.
-Cea iniṭială introduce lectorul în tărâmul ficṭional („Amu cică era odată într-o ṭară un crai, care avea trei
feciori”). Forma regională „amu” din incipit face ca discurul narativ să dobândească de la început caracter de
spunere.
Ca în orice basm, coordonatele spaṭiale („într-o ṭară”, „La o margine a pământului”, „la altă margine”) ṣi cele
temporale („odată”) rămân vagi, asigurând universalitate evenimentelor și personajelor.
Naratorul omniscient relatează la persoana a treia, dar perspectiva narativă obiectivă, specifică realismului,
este înlocuită uneori cu cea subiectivă, a naratorului care îşi exprimă părerea despre personaje şi, ca povestitor,
menţine relaţia cu cititorii, utilizând în relatare persoana întâi: „sărmanul Harap-Alb”, „Ce-mi pasă mie? Eu sunt
dator să spun povestea ṣi vă rog să ascultaṭi.”
Temele abordate sunt confruntarea dintre bine şi rău, la care se adaugă tema destinului pe care personajul
principal trebuie să îl împlinească. Traseul iniţiatic al protagonistului îl modelează din punct de vedere moral,
ajutându-l să acumuleze virtuţi care să îi permită să devină un împărat bun şi iubit. Abia la capătul drumului, el poate
dărui la rândul său lumina dreptăţii şi pe cea a înţelepciunii.
Conflictul din basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb” este generat de scrisoarea pe care craiul o primeşte de la
Verde-Împărat, care îşi roagă fratele să i-l trimită pe cel mai destoinic fiu pentru a-l numi succesor la tron, întrucât
el nu are urmaşi în linie masculină.
Conflictul lăuntric al mezinului este surprins prin notaţiile organice ale protagonistulu: „se face roş cum îi
gotca şi începe a plânge în inima sa.” Mai târziu, copleşit de dificultăţile misiunilor încredinţate de Spân,
personajul principal se lasă tentat de gândul sinuciderii: „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău sau nu ştiu
cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme
odată toate aceste”.
Conflictul exterior reuneşte mai multe opoziţii ale protagonistului cu Spânul, cu Împăratul Roş şi cu fiica lui, toţi
aceştia fiind oameni însemnaţi care poartă o pecete demonică.
Cu toate că este duşmanul de moarte al tânărului, Spânul este cel mai aspru modelator al protagonistului,
adevăr dezvăluit băiatului de calul năzdrăvan: „Şi unii de aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac
pe oameni să prindă la minte”. Harap-Alb învaţă astfel lecţia umilinţei, a respectării cuvântului dat ṣi a supunerii
în faţa unei forţe superioare pe care s-o domine prin înţelepciune şi răbdare.
Prin conturarea unor personaje tipice, prin critica la adresa ,,lumii pe dos” şi prin caracterul verosimil (credibil)
al personajelor şi al evenimentelor relatate, basmul ,,Povestea lui Harap-Alb” este o construcţie epică realistă.
Astfel, protagonistul este tipul tânărului aflat în formare, Sfânta Duminică este pedagogul bun şi tipul femeii
înţelepte din spaţiul rural, Spânul este pedagogul exigent, răul necesar şi cel mai aspru modelator al
protagonistului; calul năzdrăvan este pedagogul rezervat, care intervine doar atunci când este cazul; craiul este
tipul părintelui nemulţumit de copiii săi; Flămânzilă, Setilă şi Gerilă sunt exponenţiali pentru oamenii care trăiesc
cu grija zilei de mâine, Ochilă este clarvăzătorul, furnicile şi albinele sunt reprezentative pentru oamenii harnici,
dar lipsiţi de notorietate, iar Păsări-Lăţi-Lungilă întruchipează individul a cărui faimă trece dincolo de graniţele
ţării sale.
 Scena întâlnirii mezinului craiului cu Sfânta Duminică este decisivă pentru iniţierea personajului şi dezvăluie
câteva dintre particularităţile definitorii ale basmului cult. Intervenţia miraculosului din această secvenṭă se
împleteşte cu elementele realiste ale operei , care prezintă un adolescent incapabil să distingă realitatea ascunsă
dincolo de aparenţe. Naiv, orgolios şi superficial, mezinul se ghidează după aparenţe şi, până la întâlnirea sa cu
Spânul, personajul antagonist, eroul este lipsit de notorietate, căci nu este individualizat prin nume.
Generozitatea de care dă dovadă când o miluieşte pe bătrână este provocată de faptul că Sfânta Duminică îi
prevesteşte un destin împărătesc: „-Da ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba. Alungă mâhnirea din
inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva. (…) Nu
căuta că mă vezi gârbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să
izvodească puternicii pământului şi adesea râd cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor. Acum, luminate
crăişor, ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia, stăi liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascultă ce ţi-oi spune”.
Contactul său cu miraculosul îi conferă mezinului încrederea că va izbuti în demersul său de a deveni succesorul la
tron al unchiului său. În plan stilistic, ideea este exprimată prin epitetul antepus „luminate crăişor”, prin care
Sfânta Duminică îl caracterizează în mod direct pe erou.
Întruchipare a binelui, Sfânta Duminică deghizată în cerşetoare are limbajul humuleştean, ceea ce conferă
textului epic veridicitate. Sfânta Duminică seamănă cu Smaranda Creangă prin înţelepciune, prin gesturi, prin
mentalitate ṣi prin parfumul graiului moldovenesc. Asemenea zânelor din basmele populare, ea îl ajută pe erou să
depăşească primele două probe: aducerea salăţillor din grădina ursului şi a pielii cerbului cu cap cu tot. Sfânta
Duminică observă ṣi imperfecṭiunile mezinului, mustrându-l pentru că acesta se dovedeṣte„slab de înger”, ṣi „mai
fricos ca o femeie”, dar personajul miraculos Sfânta Duminică apreciază generozitatea eroului: „nu eu, ci puterea
milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb.”
Specific basmului, motivul literar al supremaţiei mezinului, este evident ṣi în secvenţa întâlnirii protagonistului
cu Sfânta Duminică, întrucât numai celui mai mic dintre fiii craiului aceasta i se arată.
O altă scenă reprezentativă pentru temele abordate în basmul „Povestea lui Harap-Alb” este punctul
culminant, în care este înfăṭiṣat momentul suprem al iniţierii: moartea simbolică a lui Harap-Alb, înfăptuită de
Spânul care îi taie capul pentru că vicleṣugul i-a fost demascat. Tot aici este integrată pedepsirea Spânului de către
calul năzdrăvan, care îl urcă pe antagonist până la nori şi apoi îi dă drumul din înalt. Această secvenţă fantastică
este, simbolic vorbind, ieşirea din scenă a iniţiatorului după ce a dus novicele (neinițiatu) la treapta cea mai de sus
a pregătirii sale pentru viaţă.
Dispariţia lui Harap-Alb echivalează cu dezlegarea lui de jurământul de credinţă făcut Spânului. Existenţa de
slugă a protagonistului se curmă acum, după care eroul renaşte ca făptură princiară, aptă să devina conducătorul
unei împărăţii.
În secvenţa din punctul culminant putem identifica motive literare specifice basmului, acestea fiind pedepsirea
răufăcătorului şi răsplătirea personajului principal, care a depăşit probele cu caracter iniţiatic.
Desăvârşirea maturizării lui Harap-Alb survine şi prin parcurgerea experienţei de iubire faţă de farmazoana
Împăratului Roş, care îl readuce de la moarte la viaţă. Motivul nunṭii ṣi schimbarea statutului social al
protagonistului devenit împărat sunt elemente specifice basmului, la fel ca ṣi formula de încheiere,
construită sub forma prozei rimate: „Ṣi a ṭinut veselia ani întregi. Ṣi acum mai ṭine încă. Cine se duce
acolo, bea ṣi mănâncă”. Finalul surprinde dimensiunea hiperbolică a nunții și închide rama poveṣtii,
întorcându-l pe cititor în temporalitate lui istorică, unde există bogaṭi ṣi săraci, huzureală ṣi lipsuri pe care autorul
le prezintă în manieră originală, evidenṭiind antiteza dintre spaţiul miraculos al basmului, unde festinul
(petrecerea) se prelungeşte la nesfârşit, ṣi lumea reală, unde de acest privilegiu beneficiază doar cei bogaţi. Se
remarcă atitudinea critică a autorului realist faţă de societatea contemporană lui, căci, fiind îndreptată spre spiritul
individualist, aceasta nici măcar să se bucure nu mai ştie.
În „Povestea lui Harap-Alb” personajele sunt instanṭe care vorbesc moldoveneṣte, utilizând forme regionale
ṣi arhaice („amu”, „gâlceavă”, „tărăboi”, „sălăṭi” etc.). Nume precum Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăṭi-Lungilă,
diminutivele cu valoare augmentativă („buziṣoarele cele iscusite” ale lui Gerilă), zicători precum „La plăcinte
înainte ṣi la război înapoi” etc. contribuie la realizarea unei atmosfere de veselie, o particularitate a stilului celui
mai mare povestitor român fiind umorul.
În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” se înstrăinează de conflictul schematic al basmelor
populare şi evidenţiază complexitatea naturii şi a relaţiilor interumane, zugrăvind în mod original şi veridic
condiţia omului în relaţie cu societatea şi cu propria identitate, ceea ce atestă faptul că Ion Creangă este un
scriitor realist ṣi unul dintre cei mai mari povestitori din literatura universală.