Tema și viziunea despre lume în Povestea lui Harap-Alb de Ion

Creangă
Andrei Matia
Clasa a-X-a B

Unul dintre principalii reprezentanți ai epocii marilor clasici este Ion Creangă. Sub
îndrumarea lui Titu Maiorescu acesta își începe cariera la Junimea, alături de Caragiale,
Eminescu și Slavici. Între colegii săi de generație, rămâne un scriitor neobișnuit. Creangă se
impune în literatura română ca prozator. Capodopera sa rămâne Amintiri din copilărie, dar dintre
basmele acestuia, Povestea lui Harap-Alb ilustrează cel mai bine spiritul erudit al scriitorului, la
baza căruia se află cultura populară.
Basmul este specia epicii populare și culte, cu largă raspândire,în care se nareaza
întamplări fantastice ale unor personaje imaginare(feți-frumoși,zane,animale și pasari năzdrăvane
etc.), aflate în lupta cu forțe malefice ale naturii sau ale societații, simbolizate prin balauri, zmei,
vrăjitoare etc.,pe care ajung sa le biruiască în cele din urma. De aceea, basmul cult este o deviere
de la basmul popular și este caracterizat printr-o complexitate narativă, atenția acordată
limbajului, localizarea și umanizarea fantasticului sau organizarea acțiunii în jurul unei călătorii
inițiatice. Localizarea fantasticului este redată de faptul că personajele lui Creangă vorbesc
moldovenește, lucru sugerat de prezența regionalismelor. Limba pe care o vorbesc acestea nu
este una arhaică, ci o limbă moldovenească asemănătoare cu cea a autorului. Umanizarea
fantasticului este vizibilă la nivelul construcției personajelor. Personajul principal nu are puteri
supranaturale și este înzestrat atât cu calități, cât și cu defecte. Complexitatea narativă este
ilustrată de tehnicile care ne arată un autor conștient de faptul că face literatură: carnavalescul,
grotescul. Tehnica grotescului, ce își are originea în cultura populară, este utilizată în construcția
celor cinci monștrii simpatici. Prin ei, Creangă personifică o serie de trăsături umane precum:
frigul, foamea, setea, vederea, lungimea. Trăsăturile lor corporale sunt hiperbolizate. Astfel, cele
5 personaje nu inspiră teamă, ci stârnesc râsul.
Basmul se organizează în jurul temei identității și a destinului, ambele ilustrate de
călătoria inițiatică pe care o realizează Harap-Alb. Motive literare specifice basmului au ca scop
dovedirea adevăratei sale identități, aceea de fiu de împărat. El pleacă la drum din ipostaza de fiu
al craiului, își pierde identitatea de fiu de împărat în favoarea Spânului, dar o dobândește pe cea
de Harap-Alb, pentru ca, în final, să devină împărat în locul unchiului său. De aceea, în formarea
eroului, în conturarea identității și a destinului său, călătoria inițiatică joacă un rol fundamental.
Miza celor două călătorii pe care le realizează protagonistul este una simbolică – maturizarea
eroului, cunoașterea lumii. Dacă prima călătorie, cea spre curtea împăratului Verde nu are un rol
formator deosebit asupra eroului, în călătoria către împăratul Roș lucrurile se modifică radical.
Semnificativă în acest sens este secvența aducerii „sălăților” din Grădina Ursului. Întrucât
dorește să scape de fiul craiului, Spânul îi dă lui Harap-Alb sarcina de a-i aduce „sălăți”
fermecate care erau protejate de un urs grozav. Lipsa de experiență a eroului este sugerată mai
întâi de atitudinea acestuia în fața obstacolului: se întristează și i se plânge calului, apoi prin
caracterizarea directă pe care tovarășul său i-o face: „fii odată bărbat și nu-ți face voie rea”. De
aceea, calul preia imediat inițiativa și îl duce pe insula Sfintei Duminici. Atitudinea lui Harap-
Alb pe tot parcursul secvenței este una pasivă, fiind în totalitate dependent de ajutorul altor
personaje. Sfânta duminică pregătește poțiunea, o toarnă pe furiș în fântâna din Grădina Ursului
și așteaptă ca ursul să adoarmă. Singura sarcină a lui Harap-Alb era aceea de a rămâne treaz,
pentru a-și demonstra vigilența. Dar Sfânta Duminică îl găsește dormind, ceea ce ne arată că el
nu este încă pregătit pentru probele pe care trebuie să le depășească. Caracterul atipic al
protagonistului este ilustrat apoi și de faptul că refuză o confruntare directă cu ursul, preferând să
fugă, așa cum fusese sfătuit, lăsând în urmă pielea de urs primită de la tatăl său. Totuși, cu toate
că nu reușește de unul singur în prima călătorie inițiatică pe care o realizează, eroul câștigă
experiență de viață, atât de necesară în următorul moment al formării sale.
În a doua parte a basmului, Harap-Alb preia inițiativa, arătând că s-a maturizat. Ultima
probă la care îl supune Spânul, aducerea fetei împăratului Roș, se concretizează într-o a doua
călătorie care ilustrează o schimbare majoră de atitudine. În secvența întovărășirii cu cei cinci
monștri diformi, Harap-Alb începe să joace un rol activ și devine un lider adevărat. Întâlnirea lui
Gerilă este sugestivă în acest sens. Portretul „dihaniei de om” este realizat cu ajutorul tehnicii
grotescului, căci trăsăturile sale corporale sunt îngroșate, caricaturizate: „omul acela era ceva de
speriat; avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate”. În ciuda arătării
monstruoase, Gerilă nu mai provoacă teamă, ci stârnește râsul, iar atitudinea protagonistului este
una pe măsură: nu se poate opri din râs și îl ia în permanență peste picior. În fond, râsul este cel
care exprimă refuzul eroului de a trăi cu teamă, așa cum se întâmplase în prima parte a basmului,
dar și maturizarea sa. Astfel, pentru prima dată în călătoria sa, Harap-Alb se dovedește capabil să
distingă esența de aparență. Impunându-se ca lider, el își alege însoțitori dintre cei trebuincioși,
cu ajutorul cărora reușește să depășească probele împăratului Roș și să obțină mâna fetei
acestuia.
În Povestea lui Harap-Alb, Creangă propune o viziune carnavalescă asupra existenței, ce
redă imaginea unei lumi pe dos. Conform acestei viziuni, ierarhiile de orice fel sunt anulate și
totul este privit cu îngăduință. Ideea este tematizată chiar de naratorul operei: „Lumea asta e pe
dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară”.
Viziunea lumii pe dos este ilustrată, de exemplu, în secvența închiderii în fântână. De
altfel, rătăcirea în codrii întunecoși marchează pătrunderea eroului într-o nouă etapă a vieți sale,
într-o lume necunoscută. Naivitatea eroului este surprinsă de narator, prin caracterizare directă:
„Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână”.
Închis în fântână, mezinul este obligat să mărturisească cine este, să facă schimb de identitate cu
Spânul și să jure „pe ascuțișul paloșului” (cod al onoarei) că îi va da ascultare în toate, „până
când va muri și iar va învia”. Motivul jurământului joacă un rol important aici, pentru că anticipă
traseul pe care îl va urma destinul eroului, a cărui desfacere de cuvântul dat va veni în urma unei
morți violente, prin decapitare. Felul ciudat în care este construită fântâna permite o interpretare
simbolică. Pentru a ajunge la apă, Harap-Alb coboară nu o simplă serie de treptele, ci pe acelea
ale ierarhiei sociale: intră în fântână fiul de împărat și iese sluga Spânului. Această schimbare de
statut social este fundamentală pentru viziunea asupra existenței pe care o propune Creangă. Abia
acum, din poziția de slugă, eroul începe să cunoască lumea cu adevărat, începând de jos.
Totodată, acesta este momentul în care eroul este botezat în „religia lumii” (primind numele de
Harap-Alb). Până să devină cu adevărat demn de a conduce frâiele împărăției, acesta învață să
distingă aparența de esență, să cunoască fața înșelătoare a lumii, lume în care, adesea, ierarhiile
sociale amăgesc.
Perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât narațiunea se desfășoară la persoana a
III-a, evenimentele fiind prezentate de un narator omniscient. Atitudinea naratorului este una
implicată, deoarece intervine adesea prin comentarii pline de umor sau reflecții introduse prin
mărci ale oralității precum „vorba ceea”. Finalul basmului prezintă naratorul într-o dublă
ipostază: de povestitor și de martor al evenimentelor: „Ş-apoi fost-au poftiți la nuntă (…): crai,
crăiese şi-mpăraţi, oameni în samă băgaţi ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu.”
Formula inițială plasează acțiunea într-un timp fabulos, nedeterminat, situat în trecut:
„Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori”. Totuși, finalul basmului pare a ne
spune că acest timp fabulos este mai apropiat de prezent: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum
mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară
cine nu, se uită și rabdă”. Evenimentele încep la „o margine a pământului” și continuă la cealaltă
margine. Traseul parcurs de erou este unul inițiatic și marchează, în mod simbolic, etapele
maturizării eroului. Acțiunea începe la curtea craiului, acolo unde mezinul se încumetă să
realizeze călătoria până la unchiul său, împăratul Verde. Reperele spațiale întâlnite în prima
călătorie descriu locuri fabuloase precum Grădina Ursului, Pădurea Cerbului. Spre deosebire de
basmul popular, traseul inițiatic nu se sfârșește la curtea împăratului Verde, ci presupune
realizarea unei a doua călătorii, spre curtea împăratului Roș. De fiecare dată, eroul trebuie să
depășească un pod, element simbolic care semnifică pătrunderea într-o altă lume.
La nivelul construcției subiectului, datorită lungimii neobișnuite a basmului, am putea
identifica două povești cu două intrigi diferite și un deznodământ atipic. Prima intrigă este
reprezentată de primirea scrisorii care determină călătoria spre curtea împăratului Verde, iar a
doua ar fi reprezentată de apariția fetei împăratului Roș care determină cea de-a doua călătorie.
Deznodământul este atipic, deoarece personajul principal moare și este înviat, iar Spânul,
antagonistul, este ucis de către calul lui Harap-Alb și nu în urma unei confruntări cu eroul.
Fratele craiului, Verde-Împărat, îi scrie acestuia să-i trimită pe unul dintre feciori pentru
a-l lăsa pe tron la moartea sa. Mezinul este sfătuit de o bătrână cerșetoare să pretindă de la tatăl
său calul, armele și hainele din tinerețe. La trecerea podului, calul năzdrăvan nu se sperie de
ursul în care se deghizase craiul, apoi fiul primește de la tatăl său sfatul de a se feri de omul spân
și omul roș. Rătăcindu-se în codrii întunecoși, mezinul acceptă ca slugă pe Spânul. Prin vicleșug,
acesta îl închide într-o fântână și îl obligă să i se supună. Cei doi schimbă între ei hainele și
mezinul este botezat Harap-Alb. Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl trimite pe Harap-
Alb să-i aducă „sălăţile” din Grădina Ursului, apoi o piatră nestemată din fruntea cerbului
fermecat. Cu ajutorul Sf. Duminici, tânărul reușește să depășească cele două probe. A treia oară
este trimis s-o aducă pe fata împăratului Roș. Pe drumul către împărăția acestuia, Harap-Alb se
întovărășește cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăţi-Lungilă. Cu ajutorul acestora, el
reușește să depășească probele împăratului Roș și să capete mâna fiicei acestuia. La întoarcere,
cei doi se îndrăgostesc. Atunci când ajung la palatul împăratului Verde, fata dezvăluie tuturor
adevărata identitate a lui Harap-Alb, însă Spânul îi taie capul. Spânul este ucis de cal, care îl
azvârle din înaltul cerului. Fata împăratului Roș îl readuce la viață pe Harap-Alb, iar basmul se
sfârșește cu o nuntă.
Conflictul principal al basmului este unul exterior și se dă între Harap-Alb şi Spânul. La
baza acestuia se află călcarea unei interdicții, sfatul pe care Harap-Alb îl primește de la tatăl său,
acela de a se feri de omul spân și omul roș. Miza o constituie lupta pentru dobândirea unei
identități. Spânul îl păcălește pe mezinul craiului, îi fură identitatea și îl supune unor probe care îl
vor maturiza. Conflictul se finalizează prin moartea Spânului, ucis de calul lui Harap-Alb. Astfel,
în construcția protagonistului, Creangă apelează la prezentarea antitetică. Eroul, imagine
simbolică a binelui, este prezentat în relație cu un antagonist, Spânul, imagine a răului.
Trăsăturile morale ale lui Harap-Alb (onestitatea, curajul, generozitatea, firea nobilă) se opun
celor ale adversarului său (viclenia, lașitatea, invidia, impostura).
Personajele basmului lui Creangă sunt personaje specifice basmului. Ele se împart în mai
multe categorii: împărați, eroi, antagoniști, monștri, personaje-ajutător. În construcția
protagonistului și a antagonistului, Creangă folosește tehnici precum dubla identitate (Harap-Alb
și Spânul fac schimb de identitate), umanizarea (eroul este înzestrat cu calități și defecte, iar
Spânul este un om, nu un monstru) sau prezentarea antitetică. Personajele-ajutător dovedesc
natura atipică, dependentă a eroului lui Creangă care este total umanizat. Monștrii lui Creangă nu
mai provoacă teamă, ci stârnesc râsul. Mai mult, ei devin personaje-ajutător fără de care Harap-
Alb nu ar fi depășit probele împăratului Roș. Antagoniștii reprezintă o imagine a răului necesar,
fiind niște inițiatori severi.

În concluzie viziunea asupra lumii dată de basmul „Povestea lui Harap-Alb” arată faptul
că valoarea cea mai prețuită în ochii lui Creangă este normalul. O valoare întruchipată chiar de
protagonistul basmului, personaj de altfel atipic care nu se aseamănă cu acel tipar al eroului
obișnuit de basm avand, de obicei, una sau mai multe calități speciale care, în majoritatea
basmelor îl propulseaza pe erou peste celelalte personaje în termeni de putere, ambiție, curaj,
inteligență etc... Acesta se apropie mai mult de omul din viața de zi cu zi, de omul simplu.
Harap-Alb este omul care trebuie să lucreze la sine și la abilitățile pe care le are și de asemenea
să își facă aliați și chiar prieteni care îl vor ajuta să iasă biruitor din primejdile pe care le înfruntă.