EPOCA MARILOR CLASICI.

Tema și viziunea despre lume în Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

I. Încadrare în context și în operă:
a. Încadrare în context
Ion Creangă este unul dintre principalii reprezentanți ai epocii marilor clasici. Se formează la Junimea, alături de Eminescu, Caragiale
și Slavici, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu. Între colegii săi de generație, rămâne un scriitor nonconvențional, greu de situat. Creangă se
impune în literatura română ca prozator. Capodopera sa rămâne Amintiri din copilărie, dar arta sa de prozator poate fi observată și în poveștile
și povestirile sale: Prostia omenească, Povestea lui Stan-Pățitul sau Dănilă Prepeleac. Dintre basme, Povestea lui Harap-Alb ilustrează mai bine
spiritul erudit al scriitorului, la baza căruia se află cultura populară.
II. Încadrare generică și estetică:
a. Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar – realism de factură populară (se vor alege 2 trăsături)
Din punct de vedere estetic, scrisul lui Creangă poate fi pus în legătură cu un realism de factură populară, lucru redat de spectacolul
culturii populare, prezența tehnicii grotescului, construcția unor personaje caricaturale, ale căror trăsături sunt hiperbolizate, cultivarea
amănuntului corporal sau a umorului. Totodată, opera lui Creangă este ilustrativă pentru idealul clasic al îmbinării utilului cu plăcutul prin
optimismul ilustrat de victoria forțelor binelui asupra răului, prin prezența unei viziuni morale asupra existenței sau prin atmosfera de bună
dispoziție pe care o degajă opera.
b. Argumentarea apartenenței la genul epic, specia basmul cult:
Basmul cult este o specie a genului epic care folosește ca sursă de inspirație basmul popular de la care autorul păstrează doar tiparul
(formulele specifice, întâmplările fabuloase, motivele călătoriei și al depășirii probelor, personajele cu puteri supranaturale, cifrele magice sau
victoria binelui asupra răului), dar îi modifică elementele structurale conform viziunii sale artistice. De aceea, basmul cult este o deviere de la
basmul popular și este caracterizat printr-o complexitate narativă, atenția acordată limbajului, localizarea și umanizarea fantasticului sau
organizarea acțiunii în jurul unei călătorii inițiatice. Localizarea fantasticului este redată de faptul că personajele lui Creangă vorbesc
moldovenește, lucru sugerat de prezența regionalismelor. Limba pe care o vorbesc acestea nu este una arhaică, ci o limbă moldovenească
asemănătoare cu cea a autorului. Umanizarea fantasticului este vizibilă la nivelul construcției personajelor. Personajul principal nu are puteri
supranaturale și este înzestrat atât cu calități, cât și cu defecte. Complexitatea narativă este ilustrată de tehnicile care ne arată un autor conștient
de faptul că face literatură: carnavalescul, grotescul. Tehnica grotescului, ce își are originea în cultura populară, este utilizată în construcția celor
cinci monștrii simpatici. Prin ei, Creangă personifică o serie de trăsături umane precum: frigul, foamea, setea, vederea, lungimea. Trăsăturile lor
corporale sunt hiperbolizate. Astfel, cele 5 personaje nu inspiră teamă, ci stârnesc râsul. Atenția acordată limbajului face ca în basm să avem
adesea impresia că asistăm la un spectacol al culturii populare. Înțelepciunea populară este redată de volumul mare de proverbe și zicători
(„Vorba ceea: «Capra sare masa, și iada sare casa»”), de prezența vorbelor de duh („Al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor, amin!”)
sau a onomatopeelor („Și cum mergeau ei teleap, teleap…”).
III. Tema și viziunea despre lume:
a. Prezentarea tematicii:
Basmul se organizează în jurul temei identității și a destinului, ambele ilustrate de călătoria inițiatică pe care o realizează Harap-Alb.
Motive literare specifice basmului (călătoria, depășirea probelor sau confruntarea cu forțele răului) au ca scop dovedirea adevăratei sale
identități, aceea de fiu de împărat. El pleacă la drum din ipostaza de fiu al craiului, își pierde identitatea de fiu de împărat în favoarea Spânului,
dar o dobândește pe cea de Harap-Alb, pentru ca, în final, să devină împărat în locul unchiului său. De aceea, în formarea eroului, în conturarea
identității și a destinului său, călătoria inițiatică joacă un rol fundamental. Miza celor două călătorii pe care le realizează protagonistul este una
simbolică – maturizarea eroului, cunoașterea lumii. Dacă prima călătorie, cea spre curtea împăratului Verde nu are un rol formator deosebit
asupra eroului, în călătoria către împăratul Roș lucrurile se modifică radical.
b. Ilustrarea tematicii printr-o secvență reprezentativă:
Semnificativă în acest sens este secvența aducerii „sălăților” din Grădina Ursului. Întrucât dorește să scape de fiul craiului, Spânul
îi dă lui Harap-Alb sarcina de a-i aduce „sălăți” fermecate care erau protejate de un urs grozav. Lipsa de experiență a eroului este sugerată mai
întâi de atitudinea acestuia în fața obstacolului: se întristează și i se plânge calului, apoi prin caracterizarea directă pe care tovarășul său i-o face:
„fii odată bărbat și nu-ți face voie rea”. De aceea, calul preia imediat inițiativa și îl duce pe insula Sfintei Duminici. Atitudinea lui Harap-Alb pe
tot parcursul secvenței este una pasivă, fiind în totalitate dependent de ajutorul altor personaje. Sfânta duminică pregătește poțiunea, o toarnă pe
furiș în fântâna din Grădina Ursului și așteaptă ca ursul să adoarmă. Singura sarcină a lui Harap-Alb era aceea de a rămâne treaz, pentru a-și
demonstra vigilența. Dar Sfânta Duminică îl găsește dormind, ceea ce ne arată că el nu este încă pregătit pentru probele pe care trebuie să le
depășească. Caracterul atipic al protagonistului este ilustrat apoi și de faptul că refuză o confruntare directă cu ursul, preferând să fugă, așa cum
fusese sfătuit, lăsând în urmă pielea de urs primită de la tatăl său. Totuși, cu toate că nu reușește de unul singur în prima călătorie inițiatică pe
care o realizează, eroul câștigă experiență de viață, atât de necesară în următorul moment al formării sale.
În a doua parte a basmului, Harap-Alb preia inițiativa, arătând că s-a maturizat. Ultima probă la care îl supune Spânul, aducerea fetei
împăratului Roș, se concretizează într-o a doua călătorie care ilustrează o schimbare majoră de atitudine. În secvența întovărășirii cu cei cinci
monștri diformi, Harap-Alb începe să joace un rol activ și devine un lider adevărat. Întâlnirea lui Gerilă este sugestivă în acest sens. Portretul
„dihaniei de om” este realizat cu ajutorul tehnicii grotescului, căci trăsăturile sale corporale sunt îngroșate, caricaturizate: „omul acela era ceva
de speriat; avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate”. În ciuda arătării monstruoase, Gerilă nu mai provoacă teamă, ci
stârnește râsul, iar atitudinea protagonistului este una pe măsură: nu se poate opri din râs și îl ia în permanență peste picior. În fond, râsul este cel
care exprimă refuzul eroului de a trăi cu teamă, așa cum se întâmplase în prima parte a basmului, dar și maturizarea sa. Astfel, pentru prima dată
în călătoria sa, Harap-Alb se dovedește capabil să distingă esența de aparență. Impunându-se ca lider, el își alege însoțitori dintre cei
trebuincioși, cu ajutorul cărora reușește să depășească probele împăratului Roș și să obțină mâna fetei acestuia.
c. Viziunea despre lume
În Povestea lui Harap-Alb, Creangă propune o viziune carnavalescă asupra existenței, ce redă imaginea unei lumi pe dos. Conform
acestei viziuni, ierarhiile de orice fel sunt anulate și totul este privit cu îngăduință. Ideea este tematizată chiar de naratorul operei: „Lumea asta
e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară”.
d. Ilustrarea viziunii despre lume prin o secvență relevantă
Viziunea lumii pe dos este ilustrată, de exemplu, în secvența închiderii în fântână. De altfel, rătăcirea în codrii întunecoși marchează
pătrunderea eroului într-o nouă etapă a existenței sale, într-o lume necunoscută. Deghizându-se de trei ori, Spânul profită de lipsa de experiență
a mezinului craiului și intră în slujba sa. Îi răstoarnă mai întâi apa, pe motiv că e clocită, apoi îi promite că îi va arăta o fântână cu apă proaspătă.
Ca să înșele vigilența mezinului, coboară primul în fântână, apoi îl ispitește. Naivitatea mezinului este surprinsă de narator, prin caracterizare
directă: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână”. Închis în fântână, mezinul este obligat să
mărturisească cine este, să facă schimb de identitate cu Spânul și să jure „pe ascuțișul paloșului” (cod al onoarei) că îi va da ascultare în toate,
„până când va muri și iar va învia”. Motivul jurământului joacă un rol important aici, pentru că anticipă traseul pe care îl va urma destinul
eroului, a cărui desfacere de cuvântul dat va veni în urma unei morți violente, prin decapitare. Felul ciudat în care este construită fântâna permite
o interpretare simbolică. Pentru a ajunge la apă, Harap-Alb coboară nu o simplă serie de treptele, ci pe acelea ale ierarhiei sociale: intră în

1
fântână fiul de împărat și iese sluga Spânului. Această schimbare de statut social este fundamentală pentru viziunea asupra existenței pe care o
propune Creangă. Abia acum, din poziția de slugă, eroul începe să cunoască lumea cu adevărat, începând de jos. Totodată, acesta este momentul
în care eroul este botezat în „religia lumii” (primind numele de Harap-Alb). Până să devină cu adevărat demn de a conduce frâiele împărăției,
acesta învață să distingă aparența de esență, să cunoască fața înșelătoare a lumii, lume în care, adesea, ierarhiile sociale amăgesc.
IV. Construcția discursului narativ:
a. Compoziția:
La nivelul compoziției, acțiunea urmează structura convențională a basmului: prezentarea eroului, încălcarea unei interdicții,
realizarea călătoriei, depășirea probelor, confruntarea, nunta. Fiecare episod este organizat în jurul unei scene simbolice (trecerea podului,
rătăcirea în codrii întunecoși). Procedeul compozițional utilizat este înlănțuirea, evenimentele fiind prezentate în ordine cronologică.
Totodată, basmul are o structură simetrică realizată cu ajutorul formulelor specifice acestei specii literare. În incipit, formula inițială „Amu
cică era odată” introduce cititorul în lumea fabuloasă a basmului, iar formula finală îl reduce în real.
b. Narator. Perspective narativă:
Perspectiva narativă este una obiectivă, întrucât narațiunea se desfășoară la persoana a III-a, evenimentele fiind prezentate de un
narator omniscient. Atitudinea naratorului este una implicată, deoarece intervine adesea prin comentarii pline de umor sau reflecții introduse
prin mărci ale oralității precum „vorba ceea”. Finalul basmului prezintă naratorul într-o dublă ipostază: de povestitor și de martor al
evenimentelor: „Ş-apoi fost-au poftiți la nuntă (…): crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în samă băgaţi ş-un păcat de povestariu, fără bani în
buzunariu.”
c. Reperele spațio-temporale:
Formula inițială plasează acțiunea într-un timp fabulos, nedeterminat, situat în trecut: „Amu cică era odată într-o țară un crai, care
avea trei feciori”. Totuși, finalul basmului pare a ne spune că acest timp fabulos este mai apropiat de prezent: „Și a ținut veselia ani întregi, și
acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. Evenimentele
încep la „o margine a pământului” și continuă la cealaltă margine. Traseul parcurs de erou este unul inițiatic și marchează, în mod simbolic,
etapele maturizării eroului. Acțiunea începe la curtea craiului, acolo unde mezinul se încumetă să realizeze călătoria până la unchiul său,
împăratul Verde. Reperele spațiale întâlnite în prima călătorie descriu locuri fabuloase precum Grădina Ursului, Pădurea Cerbului. Spre
deosebire de basmul popular, traseul inițiatic nu se sfârșește la curtea împăratului Verde, ci presupune realizarea unei a doua călătorii, spre
curtea împăratului Roș. De fiecare dată, eroul trebuie să depășească un pod, element simbolic care semnifică pătrunderea într-o altă lume.
d. Construcția subiectului:
La nivelul construcției subiectului, datorită lungimii neobișnuite a basmului, am putea identifica două povești cu două intrigi
diferite și un deznodământ atipic. Prima intrigă este reprezentată de primirea scrisorii care determină călătoria spre curtea împăratului Verde,
iar a doua ar fi reprezentată de apariția fetei împăratului Roș care determină cea de-a doua călătorie. Deznodământul este atipic, deoarece
personajul principal moare și este înviat, iar Spânul, antagonistul, este ucis de către calul lui Harap-Alb și nu în urma unei confruntări cu eroul.
Fratele craiului, Verde-Împărat, îi scrie acestuia să-i trimită pe unul dintre feciori pentru a-l lăsa pe tron la moartea sa. Mezinul este
sfătuit de o bătrână cerșetoare să pretindă de la tatăl său calul, armele și hainele din tinerețe. La trecerea podului, calul năzdrăvan nu se sperie de
ursul în care se deghizase craiul, apoi fiul primește de la tatăl său sfatul de a se feri de omul spân și omul roș. Rătăcindu-se în codrii întunecoși,
mezinul acceptă ca slugă pe Spânul. Prin vicleșug, acesta îl închide într-o fântână și îl obligă să i se supună. Cei doi schimbă între ei hainele și
mezinul este botezat Harap-Alb. Ajunși la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl trimite pe Harap-Alb să-i aducă „sălăţile” din Grădina Ursului,
apoi o piatră nestemată din fruntea cerbului fermecat. Cu ajutorul Sf. Duminici, tânărul reușește să depășească cele două probe. A treia oară este
trimis s-o aducă pe fata împăratului Roș. Pe drumul către împărăția acestuia, Harap-Alb se întovărășește cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și
Păsări-Lăţi-Lungilă. Cu ajutorul acestora, el reușește să depășească probele împăratului Roș și să capete mâna fiicei acestuia. La întoarcere, cei
doi se îndrăgostesc. Atunci când ajung la palatul împăratului Verde, fata dezvăluie tuturor adevărata identitate a lui Harap-Alb, însă Spânul îi
taie capul. Spânul este ucis de cal, care îl azvârle din înaltul cerului. Fata împăratului Roș îl readuce la viață pe Harap-Alb, iar basmul se
sfârșește cu o nuntă.
e. Conflictul
Conflictul principal al basmului este unul exterior și se dă între Harap-Alb şi Spânul. La baza acestuia se află călcarea unei
interdicții, sfatul pe care Harap-Alb îl primește de la tatăl său, acela de a se feri de omul spân și omul roș. Miza o constituie lupta pentru
dobândirea unei identități. Spânul îl păcălește pe mezinul craiului, îi fură identitatea și îl supune unor probe care îl vor maturiza. Conflictul se
finalizează prin moartea Spânului, ucis de calul lui Harap-Alb. Astfel, în construcția protagonistului, Creangă apelează la prezentarea
antitetică. Eroul, imagine simbolică a binelui, este prezentat în relație cu un antagonist, Spânul, imagine a răului. Trăsăturile morale ale lui
Harap-Alb (onestitatea, curajul, generozitatea, firea nobilă) se opun celor ale adversarului său (viclenia, lașitatea, invidia, impostura).
f. Personajele:
Personajele basmului lui Creangă sunt personaje specifice basmului. Ele se împart în mai multe categorii: împărați, eroi, antagoniști,
monștri, personaje-ajutător. În construcția protagonistului și a antagonistului, Creangă folosește tehnici precum dubla identitate (Harap-Alb și
Spânul fac schimb de identitate), umanizarea (eroul este înzestrat cu calități și defecte, iar Spânul este un om, nu un monstru) sau prezentarea
antitetică. Personajele-ajutător dovedesc natura atipică, dependentă a eroului lui Creangă care este total umanizat. Monștrii lui Creangă nu mai
provoacă teamă, ci stârnesc râsul. Mai mult, ei devin personaje-ajutător fără de care Harap-Alb nu ar fi depășit probele împăratului Roș.
Antagoniștii reprezintă o imagine a răului necesar, fiind niște inițiatori severi.
Așadar, viziunea despre lume pe care o impune basmul Povestea lui Harap-Alb arată că valoarea pe care Creangă o prețuiește este
normalitatea, firescul, valori întruchipate de protagonistul basmului, un personaj atipic, umanizat, care se depărtează de tiparul eroului de basm
și se apropie de omul obișnuit.