„POVESTEA LUI HARAP-ALB” DE ION CREANGĂ -1877

Introducere

Ion Creangă, acest „Homer autohton”- G.Ibrăileanu, a reuşit să ridice proza românească
din secolul al XIX-lea pe aceleaşi culmi pe care Mihai Eminescu ridicase limba literară în
poezie. Opera sa, deşi este restrânsă numeric, cuprinde poveşti şi povestiri, nuvela „Moş
Nechifor Coţcariul”, romanul de formare „Amintiri din Copilărie”, dar şi basme ca „Povestea
porcului”, „Povestea lui Harap-Alb”, ce sunt o proiectare în fabulos a lumii ţărăneşti. Opera
„Povestea lui Harap-Alb” ilustrează astfel cu succes viziunea despre lume a autorului, aceasta
fiind una a scriitorului clasic prin valoare, dar şi prin intenţia morală de la care pleacă şi anume
aceea de educa printr-un mijloc delectiv cum este basmul. Este viziunea omului care pledează
pentru valori morale, plecând de la premisa că întotdeauna răul este pedepsit.

Încadrarea într-o tipologie

Reprezentând o specie a genului epic popular sau cult, de cele mai multe ori în
proză, „naraţiune asumat fantastică”- G.Călinescu, în care sunt relatate întâmplări
neobişnuite, nesituate real spaţial sau temporal, puse pe seama unor personaje înzestrate
de cele mai multe ori cu puteri supranaturale, care simbolizează fie binele, fie răul şi din a
căror confruntare învinge întotdeauna binele, această operă literară se validează ca basm,
fiind publicată pentru prima data în revista „Convorbiri literare”, în anul 1877, apoi în ziarul
„Timpul”.
Creangă pornește de la schema consacrată a basmului popular , pe care o
redimensionează în conformitate cu viziunea sa despre lume, caracterizată prin umanizarea
fantasticului, dimensiunea simbolică a narațiunii, oralitatea stilului , stilul paremiologic și
utilizarea categoriei estetice a comicului.
În primul rând, la fel ca în basmul popular, textul lui Creangă se focalizează pe
supratema luptei dintre Bine și Rău, . Astfel, protagonistul, Sfânta Duminică, calul, regina
furnicilor, crăiasa albinelorsau cei cinci năzdrăvani reprezintă întruchipări ale Binelui, în vreme
ce Spânul sau împăratul Roș sunt ipostazieri ale maleficului. Dar dimensiunea simbolică a

1
narațiunii, ca trăsătură specifică basmului cult, orientează lectura textului spre identificarea
unei alte teme, și anume cea a inițierii. În acest sens, drumul parcurs de protagonist de la curtea
tatălui spre împăratul Verde nu trebuie perceput ca un drum fizic, spre exterior, ci ca un traseu
inițiatic spre desăvârșirea ființei, spre maturizare. Aşadar, „Povestea lui Harap-Alb’ își relevă
caracterul de Bildungsroman.
În al doilea rând, dincolo de această împărțire a personajelor în ipostaze ale Binelui și ale
Răului, nota de originalitate a basmului cult se remarcă la nivelul construcției lor pe
principiul ambiguizării. Harap-Alb nu seamănă cu Făt-Frumos din basmul popular. Numit de
George Călinescu un anti-erou, el este lipsit de puteri supranaturale, având un caracter profund
uman (este construit pe un tipar antropomorf) cu calități și defecte. Nici Spânul nu este
întruchiparea absolută a maleficului. Acesta apare în ipostaza de maestru spiritual sever, fără de
care inițierea protagonistului nu ar fi fost posibilă. Este, aşadar, un rău necesar.Calul nu rămâne
doar o apariție miraculoasă ce îndeplinește rolul unui personaj adjuvant, ci se ipostaziază, alături
de crai și de Sfânta Duminică, într-unul dintre complicii mistagogului Spân. Pentru că, așa cum
demonstrează uciderea din final a Spânului, calul năzdrăvan ar fi putut interveni de la bun
început în mod decisiv. Însă el preferă să îl lase pe Harap- Alb să depășească singur toate etapele
propriei maturizări: Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni
să prindă la minte.

Tema

Ion Creangă pornește de la un model folcloric, însă reorganizează supratema

basmului- lupta dintre bine și rău – conform propriei viziuni estetice, realizând un text narativ
mai complex decât al basmelor populare, dezvoltat pornind de la dialectica bine-rău, adevăr-
minciună, alb-negru și implicând alte subnuclee tematice precum inițierea (, prin urmare opera
căpătând valențe de Bildungsroman), formarea unui conducător, relația maestru-discipol,
cunoașterea de sine, conflictul între generații, „lumea pe dos", familia .

Scene semnificative

2
 Proba podului este o primă scenă semnificativă pentru rolul și evoluția personajului
principal, marcând și premisele aventurii de cunoaștere a acestuia. Deghizat în urs („Păzitorul
Pragului", „rezumând în el toate condițiile limitative pe care eroul vrea să le depăşească" - Vasile
Lovinescu), craiul pune la încercare potențialitatea de calități ale mezinului, absolut necesare
pentru a duce la bun sfarşit misiunea de regenerare a traditiei eroice a familiei. Ideea este
sugerată și prin preluarea, la sfatul Sfintei Duminici, a armelor ruginite din tinerețea tatălui şi a
hainelor ponosite, cărora urmează să le redea strălucirea asa cum a făcut și cu animalul
credincios („0 răpciuga de cal, grebănos, dupuros și slab, de-i numărai coastele"), devenit, după
ce mănâncă jăratic, „tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzọc mai frumos în toata herghelia", Fiul
cel mic nu se sperie, asadar, de ursul ce-i iese în cale ,mormaind înfricoşat" şi primeşte apoi, cu
inconstientă seninătate, sfatul părintesc care se constituie și într-o interdicție: „Mergi de-acum tot
inainte, ca tu eşti vrednic de împărat. Numai tine minte sfatul ce-ți dau: în călătoria ta ai să ai
trebuința şi de răi, și de buni, dar să te feresti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cat îi pute; să
n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeți".
O alta secvență esențială pentru conturarea nucleul tematic al maturizării
protagonistului, pentru profilul eroului și pentru relația cu antagonistul o reprezintă coborârea
în fântână. În drumul său - adevărat „pelerinaj spre Unitate", în care împărăția unchiului este
centrul labirintului, iar rolul simbolic al lui Verde-Impărat este de „Monarh Universal" asociat,
prin simbolistica numelui, cu Arborele Lumii (Vasile Lovinescu) - Spânul i se arată crăișorului
de trei ori, sub diverse înfățișări, fapt care-l conduce pe acesta la naiva concluzie că „asta-i țara
spânilor". Riscând a se rătăci în pădurea-labirint, acesta se lasă „salvat" de străinul ,binevoitor",
care îl conduce apoi, pe nesimțite, la o fântână „cu apă dulce și rece ca gheața". Aflată în relație
cu motivul apei vii și al apei moarte, fântâna - în care cei doi intră pe rând, neputând coexista în
același spațiu – conține o simbolistică bogată, fiind asociată, în mitologie, cu „apa misterioasă",
„apa genezei", „apa divină", „apa abisului", „casa mamei", „uterul universal", ,matricea
miracolelor transmutațiilor" etc. toate conducând, însă, către ideea de (re)naştere. ,,Botezul"
primit de la Spân înseamnă începutul adevăratei inițieri, pentru care trebuie să renunțe la vechiul
statut, cel de om de viță nobilă , și să dobândească o nouă individualitate, aceea de slugă,
marcând astfel o prima moarte simbolică, echivalentă cu o regresiune. Traseul către desăvârşirea
finală presupune starea „cenuşie" de Harap-Alb, în care se „umanizează" învățând ce este
suferința, ascultarea și umilința. Inversarea poziiilor sociale (,de azi înainte, eu o să fiu în locul

3
tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu - sluga mea") marchează, aşadar,
pierderea, de către crăișor, a virtuților moștenite și a condiției privilegiate de fiu de crai.
Semnificația titlului

Construit pe o structură oximoronică, asociind simboluri cromatice opuse, numele

protagonistului poate exprima la nivel conotațiilor ideea dualității personajului. În fața primelor
probe, mezinul se comportă mai degrabă ca un antierou, se olicăie", se văicărește, este „slab de
înger", ,mai fricos decât o femeie". Izbânda se datorează nu unor puteri supranaturale sau însuşiri
de excepție, ci ascultării sfaturilor calului şi Sfintei Dumineci, „adjuvanți" ce joacă și rolul
inițiatorului. Astfel, el scapă de ursul ce stăpânea sălățile minunate dovedind iscusință și agerime
în fața forței brutale, primitive; cerbul fermecat este învins prin curaj, dar si prin răbdarea şi
tenacitatea cu care înfruntă ispita frumuseții și a contemplării propriului triumf.
Numele personajului principal combină contrariile. Harap -negrul poate trimite la ideea
de rob, în timp ce Alb e atributul stăpânului, numele devenind astfel un mijloc de punctare a
devenirii crăișorului care suferă o involuție, fiind un rob de origine nobilă sau punctând,
dimpotrivă, victoria binelui asupra răului, întrucât, după trecerea prin statutul de slugă, el va
deveni împărat slăvit cum n-a mai fost altul pe fața pământului.Pe de altă parte, numele lui
alcătuit din două nonculori , poate sugera faptul că în protagonist coexistă defecte și calități, răul
și binele, întunericul și lumina.

Acțiunea

În basmul cult tema şi implicit conflictul dintre bine şi rău sunt evidenţiate pe un parcurs
diegetic liniar finalizat cu victoria binelui, element care sugerează această aspiraţie ancestrală a
autorului spre o lume mai bună. Expoziţiunea operei debutează cu evocarea timpului fabulos
cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit, faptele petrecându-se într-un ţinut îndepărtat peste
mări şi ţări. Doi fraţi, Verde-Împărat şi Craiul, trăiau de multă vreme la două capete ale lumii,
fără să se mai vadă. Verde-Împărat, ajungând la bătrâneţe fără a avea descendenţi, îi scrie fratelui
său, cerându-i pe unul dintre cei trei fii ai lui ca urmaş la tron. Fiindcă cei doi fii mai mari se

4
arată dornici să plece, pentru a le pune la încercare vitejia, craiul se îmbracă într-o blană de urs şi
îi aşteaptă pe fiecare sub un pod. Fiind speriaţi de presupusa fiară, cei doi se întorc, pe rând,
acasă. Impresionat de amărăciunea tatălui, la sfatul unei cerşetoare, mezinul îi cere tatălui său
armele şi hainele cu care a fost mire şi calul acestuia şi pleacă să-şi încerce şi el norocul. Când
ajunge în dreptul podului, ripostează la atacul ursului şi, demascându-se, tatăl său îl
binecuvântează şi îl sfătuieşte să se ferească de „omul spân şi de cel roş”. Intriga este
reprezentată de momentul în care, mergând printr-o pădure-labirint, fiul craiului întâlneşte de trei
ori un om spân, care îl convinge pe mezin că în aceste ţinuturi nu sunt altfel de oameni, devenind
astfel sluga acestuia. Spânul îl convinge pe mezin să intre în fântână pentru a se răcori, îl obligă
să accepte inversarea rolurilor, tânărul devenind sluga spânului şi primind numele de „Harap-
Alb”. Deşfăşurarea acţiunii debutează cu sosirea lor la palatul împăratului Verde, unde spânul
se dă drept fiul craiului şi unde îl supune pe Harap-Alb la trei teste iniţiatice: îi cere să aducă
„sălăţile din Grădina Ursului”, pielea bătută în pietre scumpe a Cerbului fermecat şi pe fata
împăratului Roş. După ce trece cu bine primele două încercări cu ajutorul Sfintei Duminci şi a
calului, pentru a treia încercare, Harap-Alb se întovărăşeşte cu cinci personaje fantastice Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ajunşi la palatul împăratului Roş, pentru a o
putea lua pe fiica acestuia, cei şase sunt supuşi la alte încercări de care trec cu bine: casa de
aramă înroşită în foc, ospăţul pantagruelic, paza fetei împăratului, separarea macului de nisip şi
recunoaşterea adevăratei fete. Punctul culminant este reprezentat de momentul în care, reîntorşi
la curtea împăratului Verde, fata divulgă adevărata identitate a lui Harap-Alb, iar Spânul, furios,
se repede la acesta şi îl decapitează. Atunci calul năzdrăvan îl ucide pe Spân, iar Harap-Alb
învie, fiind stropit de către fată cu apă vie şi apă moartă. Deznodământul acestui basm
integrează nunta fetei împăratului Roş cu fiul cel mai mic al craiului, încheindu-se astfel lupta
dintre bine şi rău cu victoria pemanentă a binelui.

Relații spațio-temporale

Cronotopul, surprins în incipit, este vag determinat, trăsătură prin care opera lui Creangă
se apropie de textul popular. Timpul ficțiunii, sugerat prin imperfectul verbului „era", plasează
acțiunea într-un illo tempore.Cu toate acestea, incipitul conține sugestii ale unui timp istoric,

5
real, amintind de perioada Evului Mediu românesc: „țări bântuite de războaie cumplite",
„drumuri pe ape și pe uscat impracticabile".
La fel ca timpul, și spațiul ficțiunii este o coordonată nedeterminată: „într-o țară"
locuiește craiul și cei trei fii ai săi, iar, "într-o altă țară mai depărtată", trăiește fratele său,
împăratul Verde. Dar, spre deosebire de basmul popular, unde acțiunea se desfășoară pe două
tărâmuri, în textul basmului cult, elementele de spațiu aparțin aceleiași lumi: grădina ursului,
pădurea cerbului, ostrovul din mijlocul mării, unde locuiește Sfânta Duminică.

Relația incipit-final
Relația incipit-final din basmul lui Creangă evidențiază raportul dintre lumea reală și cea
ireală, marcând intrarea, respectiv ieşirea din planul fantastic. Timpul și spațiul sunt prezentate
încă din incipit, fiind vag determinate (,amu cică era odată", „unde și-a înțărcat dracul copiii",
„de la o margine la cealaltă a Pământului"). Discursul narativ este construit pe baza unor clișee
compoziționale diferite de ale basmului popular .Astfel, intrarea în poveste se face „,ex abrupto"
(,Amu cică era odată..."), iar trecerea de la o secvență narativă la alta- realizată prin tehnica
înlănțuirii – beneficiază de intervenții ale naratorului subiectiv - merge el cât mai merge",
,cuvântul din poveste înainte mult mai este") -, menite a intreti interesul cititorului. De asemenea,
formula finală marchează ieşirea din fabulos, dar contine și o reflecție de un umor amar despre
soarta scriitorului („Ş-un păcat de povestariu/ Fără bani în buzunariu"), continuată cu o
comparație prozaică între lumea basmului și lumea reală: „și a ținut veselia ani întregi, și acum
mai ține încă. Cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar
cine nu, se uită și rabdă."

Conflictul

În basmul lui Creangă, conflictul principal , cel exterior de natură morală, are la bază
lupta dintre Bine și Rău, construită însă într-o viziune realistă. Astfel, binele se multiplică, iar
răul este întruchipat de omul însemnat, nu de personaje fantastice, ca în basmul popular. In plus,
forțele răului nu sunt învinse în luptă directă de către protagonist, ci de adjuvanții săi (calul, cei
cinci ,monştri simpatici", albinele şi furnicile). Totodată, există un conflict interior discret

6
conturat, între starea de neofit a mezinului şi multiplele provocări cărora trebuie să le facă față în
procesul inițierii sale.

Perspectiva narativă

Se observă detaşarea totală a naratorului faţă de evenimentele prezentate, validându-se

astfel: tiparul narativ auctorial, deoarece naratorul creează impresia cunoaşterii
deznodământului, perspectiva narativă este heterodiegetică, naraţiunea realizându-se la
persoana a treia, focalizarea este neutră-zero, echivalentă viziunii dindărăt, deoarece naratorul
ştie mai mult decât personajul. În general, în această creaţie epică, naratorul este omniscient şi
neexprimat, dar pentru a întreţine tensiunea epică, el apelează la diverse jocuri şi artificii,
devenind trădat şi necreditabil când îi creează cititorului impresia că nu ştie ce se va întâmpla
„Mai ştii cum vine vremea?”.Obiectivitatea naratorială este însă încălcată pe alocuri prin
intervenții directe ale naratorului în discurs.Este o trăsătură a oralității stilului, marcă
inconfundabilă a naratorului humuleștean.De exemplu, după partea expozitivă, naratorul i se
adresează direct cititorului : Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna firul
poveștii.

Structură și compoziție

La nivel compozitional, asemenea basmului popular, povestea lui I. Creangă îşi

structurează epicul pe două motive ordonatoare (structuranți textuali), cel al călătoriei
inițiatice a eroului și cel al probelor depăşite. Acest scenariu narativ consacrat este însă
valorificat original, prin trei tipuri de călătorii al căror protagonist este Harap-Alb: călătoria
inițiatică (pe parcursul căreia personajul se defineşte mai degrabă ca un antierou, boboc în felul
său), călătoria de verificare (în care eroul probează acumularea unei experiențe și cristalizarea
unei personalități care permite încadrarea în tiparele modelului eroic) şi călătoria de înapoiere

7
încheiată cu recunoașterea, moartea simbolică, învierea ritualică și învestitura ce consfințește
statutul de erou al personajului.
Cele trei călătorii sunt însă precedate de trei probe ce au drept cadru spatiul familiar al
curții crăiești, probe depăşite care aduc eroului dreptul de a porni " călătoria explorativă. Se pot
astfel identifica două mari părți compoziționale (fiecare însumând câte patru secvente), ceea
ce poate sustine afirmația că basmul „este alcătuit din contopirea a două povești" (AI. Piru).
Prima parte urmăreste pregătirile pentru plecare în călătoria (secvența 1, cu rol
expozitiv), călătoria explorativă, cu cele trei probe canonice (proba labirintului, a întâlnirii cu a
schimbării rolurilor, proba procurării salatei din grădina ursului și proba uciderii cerbului
fermecat (secvențele 2-4). Cea de-a doua parte debutează cu un nou moment-intrigă - apariția
fetei împăratului Roş, preschimbată în pasăre (a cincea secvență narativă). Începutul călătoriei
de verificare este marcat prin reiterarea motivului podului .Călătoria spre curtea împăratului Roş
este condiționată de alte trei încercări la care este supus eroul: salvarea furnicilor, construirea
stupului pentru albine si „însoțirea" cu cei cinci uriași fabuloşi (secvența a şasea). Cea mai
amplă secvență narativă este însă cea a probelor depăşite la curtea lui Roş-Impărat. Ea este
urmată de călătoria de înapoiere, la capătul căreia va avea loc înfruntarea finală dintre
protagonist și antagonist (dezvăluirea adevăratei identități a prințului, moartea ritualică și
învierea lui Harap-Alb, uciderea Spânului de către calul năzdrăvan).
Cele opt secvențe sunt separate prin formula mediană Se cam duc la împărăție, /
Dumnezeu să ne ție / Că cuvântul din poveste / Înainte mult mai este (care apare de 7 ori).
Motivele literare sunt de inspirație folclorică: motivul împăratului fără urmaş la tron,
cel al superiorității mezinului, al probelor depăşite, al călătoriei, al călcării interdicției și
supunerii prin vicleşug, al animalelor fabuloase (calul, crăiasa furnicilor și a albinelor), al
obiectelor magice (obrăzarul și sabia lui Barbă-Cot, cele trei smicele de măr dulce, apa vie și apa
moartă), al prietenilor cu puteri supranaturale (Sfânta Duminică, cei cinci uriași), proba focului,
a pețitului, a morții și învierii eroului, motivul pedepsirii personajului negativ şi, în final, cel al
nunții împărătești. Aceste motive de largă circulație sunt însă valorificate original prin
deplasarea accentului dinspre etic spre psihologic. Prin concentrarea eticului acesta devine
expresie a unei filosofii de viață, a unei înțelepciuni adânci cu puteri modelatoare. Psihologia
eroilor se dezvăluie fie prin surprinderea mișcărilor sufleteşti ale personajelor, a resorturilor
psihice, a devenirii lăuntrice, fie prin vocea eului narator care comentează volubil, ironic sau

8
meditativ situații, peripeții, atitudini ale eroilor (tehnica participării și a detaşării de evenimentele
și de oameni evocați). Din întâlnirea cu Sfânta Duminică, personajul-adjuvant care i se
înfățișează ca o bătrână nevoiaşă, eroul învață că nu trebuie să disprețuiască pe cei umili.
Dacă acum trece proba milosteniei în urma unor ezitări, în partea a doua va ocroti generos
furnicile și albinele, din imbold interior (după ce „s-a sfătuit cu gândul său"). Din transformarea
miraculoasă a calului răpciugos în bidiviu înaripat, feciorul craiului învață că trebuie să
depăşească aparențele spre a afla esența. Aceeași învățătură va fi probată când își face prieteni
din cei cinci uriași, deşi aceştia par a fi niște „dihånii de om". Proba curajului pe care o trece
înfruntând pe Spánul și simbol al intrării într-o nouă etapă a existenței eroului. Călătoria craiul
travestit în urs il desemnează ca pe un ales" pregătit să pornească in călătoria inițiatică. Drept
recunoaștere, primește in dar pielea de urs, simbol și totem arhaic al războinicilor. Cuvintele
tatălui, la despărțire, au valoare premonitorie. El îi spune: ,- In călătoria ta ai să ai trebuință și
de răi şi de buni, dar într-un spațiu străin, labirintic și de aceea, încălcând interdicția, il ia pe spân
drept slugă cu funcție inițiatică și astfel călătoria începe cu un eşec al eroului: el nu se poate
orienta ..
Cea de-a doua parte a basmului îl confruntă pe Harap-Alb cu o altă forță malefică,
omul roş, deci cu forta de temut a semenului hain, viclean, crud. Ca și Spânul, împăratul Roş este
omul ,însemnat", deci cel care poartă pe chip semnul caracterului său malefic. Harap-Alb îl
înfruntă alături de ajutoarele pe care și le-a câştigat prin milă, altruism, hărnicie, prin caldă
prietenie și înțelegere frățeaseă. Cei cinci giganți fabuloşi (descrişi prin raportare la ființa umană
ca „o dihanie de om", „o namilă de om", .o arătare de om", ,o schimonositură de om", „o
pocitanie de om") sunt reprezentări hiperbolice, fabuloase ale unor impulsuri fiziologice
(foamea, setea, frigul) sau cognitive (dorința de cunoaştere - Ochilă -, dorința de a domina spațiul
și timpul - Păsări-Lăți-Lungilă). Ei pot fi considerați și duhuri străvechi ale pământului ori
proiecții fantastice obiectivate ale unor impulsuri lăuntrice pe care eroul a învățat să le domine.
Isprāvile lor la curtea împăratului Roş contribuie la desăvârşirea experienței cognitive a eroului
care se pregătește să urce pe tron, dar şi a experienței care îl pregătește pentru căsătorie. Astfel,
proba recunoașterii fetei menite de soție dintre altele care îi seamănă este inspirată dintr- un
obicei folcloric legat de ceremonialul căsătoriei (ca şi ospățul, pețitul etc.). pe are şi semnificații .
Călătoria de întoarcere surprinde idila dintre fata de împărat și Harap-Alb, în termeni
conventionali, caracteristici viziunii erotice folelorice. Punctul culminant se dezvoltă dramatic:

9
fata împăratului dezvāluie adevărata identitate a Spânului şi acesta retează capul lui Harap-Alb,
acuzându-l de încălcarea jurământului. Deznodământul este tot atât de dinamic: calul îl ucide pe
Spân, aruncându-l din înaltul cerului, în vreme ce fata împăratului Roş îl învie pe fiul craiului cu
ajutorul obiectelor magice aduse de cal și de turturică (apa vie și apa moartă sunt, ca și în basmul
popular, dublu valorizate). Epifania încheie, simetric, aventura inițiatică a protagonistului.
Revenit la viață, ca dintr-un somn (motiv literar care exprimă viziunea populară asupra morții),
prințul își recapătă arma magică, însemn al statutului său de erou. Finalul canonic (motivul nunții
împărăteşti) este însoțit de formula de încheiere, particularizată prin nota de umor: „Şi mai fost-
au poftiți la nuntă crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați, ş-un păcat de povestariu, fără
bani în buzunariu. Veselie mare între toți era, chiar și sărăcimea ospăta și bea! Şi a ținut veselia
ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. lar pe la noi, cine are bani
mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă." Aşa sfârşeşte basmul în care fabulosul este tratat în
mod realist, poveștile lui Creangă fiind caracterizate prin ,,originala alăturare a miraculosului cu
cea mai specifică realitate" (G. Călinescu).
În basmul cult caracterul formal este dat şi de prezenţa formulelor, Creangă inovând în
modul de construcţie al acestora. Formula iniţială din „Povestea lui Harap-Alb”, „Amu cică era
odată într-o ţară un crai care avea trei feciori”, are drept corespondent, în creaţia populară,
începutul „A fost odată ca niciodată” şi proiectează acţiunea într-un trecut îndepărtat, neprecizat,
având rolul de a-l introduce pe cititor într-o lume miraculoasă în care totul este posibil, atrăgând
atenţia în acelasi timp asupra neverosimilităţii faptelor. Formula mediană apare de șapte ori în
discursul epic, segmentând materia în opt episoade narative, și este menită să menţină trează
atenţia cititorului, „Dumnezeu să ne ţie că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, iar
formula finală face trecerea de la creaţie la realitatea autohtonă: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi
acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, bea şi
mănâncă, iară cine nu, se uită şi răbda”, având şi valoare hiperbolică, potenţând veselia finalului
fericit care nu se sfârşeşte niciodată.

Personajele

10
 Viziunea despre lume a lui Ion Creangă nu se putea evidenţia în acest basm în afara unor
personaje care să transmită anumite mesaje dincolo şi prin text.
În general în basm, personajele sunt arhetipuri ale unor valori morale, lucru care
asigură basmului perenitatea. Dacă de cel mai multe ori în basme sunt ocurente
personajele bidimensionale, de data aceasta nu se respectă această regulă, Creangă fiind un
inovator de excepţie: însuşi personajul principal este tridimensional.
Ca orice personaj literar, „fiinţă de hârtie”- R. Barthes şi acest personaj va fi construit pe
baza a doi parametri: ca instanţă narativă, adică încadrarea sa estetică şi ca referent uman, adică
fiinţa pe care o imaginează. Privit ca instanţă narativă, Harap-Alb este personaj principal,
datorită ocurenţei în discursul narativ, central sau funcţional, datorită importanţei în traducerea
mesajului operei şi protagonist, deoarece susţine dominant diegeza. De asemenea, este un
personaj pozitiv, eponim, numele lui apărând în titlul operei, reprezentând în acelaşi timp un
oximoron, deoarece „harap” are sensul de rob de culoare, iar „alb” este opus semantic. Este
personaj rotund, deoarece evoluează pe parcursul operei, devenind, în urma călătoriei întreprinse,
pregătit pentru a fi conducătorul unui regat, dar şi al unei familii.
Ca referent uman mezinul beneficiază de un crochiu de portret fizic indirect, realizat pe
baza caracterizării directe din afirmaţia naratorului, conform căreia „fata împăratului Roş fura cu
ochii pe Harap-Alb”, deducându-se astfel aspectul fizic plăcut şi de un portret moral, numit şi
ethopee, conturat cu ajutorul caracterizării directe, din discursul naratorului „Fiul craiului,
boboc în felul sau la trebi de aieste”, al altor pesonaje „nu te ştiam aşa slab de înger!” sau prin
autocaracterizare. Partea cea mai amplă a portretului moral se compune însă cu ajutorul
caracterizării indirecte. Astfel, Harap-Alb întruchipează înalte principii morale, precum
adevărul, curajul, onestitatea, cinstea şi prietenia. Încă din primele secvenţe ale operei, este
evidenţiată, prin caracterizarea indirectă milostenia şi generozitatea sa, miluind cerşetoarea. Însă,
deşi el îşi dovedeşte curajul, când îl înfruntă pe tatăl său deghizat în urs şi când împlineşte toate
poruncile spânului, hărnicia şi destoinicia, curăţind armele şi făcând un stup pentru albine,
Harap-Alb nu are numai calităţi, ci şi defecte. Unul dintre ele ar fi faptul că judecă după
aparenţe, persistă în greşeală şi este subiectiv şi impulsiv, lovind de trei ori calul care vine să
mănânce jăratic, deoarece îl consideră prea slab si nedemn de el. De asemenea, nu ascultă sfatul
tatălui său de a se feri de spân, fiind deosebit de naiv şi dând dovadă de un narcisism inconştient
şi de un orgoliu exacerbat, căzând în capcana spânului. Astfel, fiul cel mic al craiului reprezintă

11
tipul omului cinstit, onest şi loial, dar se află şi în postura neofitului sau a epoptului, deoarece
raportat la acest personaj, basmul are calităţi de „Bildungsroman”, prezentându-l evolutiv.

Stilul

Viziunea acestui „povestariu făr-un ban în buzunariu” care ştie să se trădeze pe alocuri în
discursul narativ pentru a-i crea cititorului impresia de participare la actul creaţiei, se
evidenţiază astfel pe baza stilului şi a infrastructurii narative. De obicei în basm sunt prezente
elemente de limbaj popular, dar sporadic, Creangă se detaşează net în această direcţie, el fiind
creatorul unui stil imutabil original şi a unor structuri narative ce fac deliciul oricărui lector
competent
La nivel lexical, Creangă foloseşte încă din incipit limba populară, impregnată de termeni
regionali, arhaici, cu rolul de a spori autenticitatea operei, prin ele realizându-se motivarea
estetică a discursului narativ, trăsătura stilistică dominantă fiind oralitatea, aceasta fiind
creată pe baza unor variate procedee. Astfel, dialogul invadează tot textul basmului, imprimând
un ritm alert povestirii. De asemenea, alte elemente ale oralităţii sunt expresiile onomatopeice:
„Şi pornesc ei, teleap-teleap”, „zbrr!...pe vârful unui munte”, tabuizarea: „să nu vă împingă
mititelul”.
Umorul este şi el prezent de-a lungul discursului narativ şi constă în exprimarea
poznaşă, mucalită „Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi”, în comicul
numelor: Ochilă, Setilă, Flămânzilă, în diminutivele cu valoare augmentativă: „buzişoare”,
„băuturică”.

Încheiere

Așadar, G. Călinescu are dreptate când afirmă că „basmul este o oglindire în moduri fabulosase a vieţii”,
deoarece această operă, prin mesajul livrat, prin învăţăturile de viaţă transmise, este doar o proiecţie în imaginar a vieţii
unui tânăr în evoluţia sa.

12