Prof.

Marica
Povestea lui Harap-Alb

Basmul este specie a genului epic, în proză sau în versuri, în care se relatează întâmplări
fantastice ale unor personaje imaginare, care se luptă cu forţele răului, pe care le înving. G.
Călinescu în „Estetica basmului”, definea basmul ca „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase”.
Basmul cult respectă tiparul narativ al basmului popular, dar îmbogăţeşte shema
construcţiei acestuia conform viziunii artistice a scriitorului. Fabulosul este localizat şi umanizat,
stilul este elaborat, naraţiunea se îmbină cu dialogul şi descrierea şi are unicitatea operei semnate.
Discursul naratorului supraindividual alternează frecvent cu vocea naratorului auctorial care,
alături de funcţia narativă şi cea de regie, îndeplineşte deseori rolul de observator şi pe cel de
reflector. Alte linii de forţă ale basmului cult sunt personajele individualizate prin comportament,
prin limbaj şi psihologie, prin atitudine, gestică sau mimică.
Basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, a fost publicat în
revista Convorbiri Literare, la 1 septembrie 1877; el reprezintă „însăşi sinteza basmului românesc:
toată filosofia noastră populară, între fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui..” (Pompiliu
Constantinescu).
Titlul, deosebit de sugestiv, este numele eroului principal, iar construcţia oximoronică –
alb-negru – se circumscrie unei poetici romantice: „harap” este un om cu pielea închisă la
culoare şi indică condiţia precară socială, de slugă, iar „alb” devine semnificativ pentru
caracterul integru al eroului, simbol al purităţii lui.
Chiar dacă subiectul nu este original (mai este întâlnit în 6 versiuni româneşti, una
ucraineană, iar alta italiană), basmul lui Creangă se diferenţiază prin „intrarea în subiect (primele
trei probe), prezenţa spânului şi tema însoţitorilor năzdrăvani. Această temă se întregeşte prin
dezvoltarea liniilor supratemei: triumful binelui asupra răului.
În structurile narative ale acestui basm se regăsesc toate invariantele diegesisului
fabulos din folclor, toate toposurile tradiţionale. Prin acest mecanism se instituie un model
narativ de surprinzătoare modernitate care deplasează accentul de pe registrul fabulosului pe cel
al „temelor” personajelor şi al remei discursului. Astfel incipitul este marcat printr-o dublă
„intrare”, are o formulă consacrată – „Amu cică era odată...” –, debutează abrupt, cu o frază care
cuprinde succint intriga basmului. Asocierea, la nivelul incipitului, a persoanelor I plural şi I
singular instituie pactul narativ între narator şi naratar (care îşi asumă explicit funcţia de
narare). Ca în orice basm, şi acesta are un final închis, marcat de un deznodământ bine
închegat: eroul trece proba supremă – moarte înviere -, îşi redobândeşte condiţia princiară şi este
răsplătit cu o nuntă care ţine şi acum. Formula iniţială şi cea finală, aflate într-un raport de
complementaritate, înrămează lumea pe care o comunică povestitorul, avertizând asupra
specificului ei, făcând trecerea de la lumea reală din afara operei la lumea ficţională, din interiorul ei.
Totodată pregăteşte ascultătorul să intre în convenţia unei comunicări literare. Între aceste două
repere, acţiunea basmului evoluează linear, prin şabloane care sunt situaţii fixe, în orice basm, cum ar
fi: superioritatea mezinului, motivul călătoriei, supunerea prin vicleşug, încercarea curajului în trei
împrejurări diferite, motivul animalelor recunoscătoare şi al prietenilor devotaţi, izbânda,
demascarea, personajul rău, motivul apei vii şi moarte, căsătoria eroului etc.
Timpul este neprecizat, situează întâmplările în atemporalitate, în „vremurile acelea”, cum
spune povestitorul, sau în „illo tempore” cum spune Mircea Eliade timpului anistoric. Spaţiul se
defineşte prin peisaje şi fiinţe fantastice: pădurea Spânului, grădina ursului, pădurea cerbului etc.
Considerată, cel mai adesea un „veritabil Bildungsroman fantastic al epicii noastre”
(George Munteanu), Povestea lui Harap-Alb urmăreşte destinul unui fecior de crai printr-un lung
proces al devenirii spirituale.
1
Prof. Marica
La nivel compoziţional, asemenea basmului popular, povestea lui Creangă îşi structurează
epicul pe două motive coordonatoare – structuranţi textuali -, cel al călătoriei iniţiatice şi cel al
probelor depăşite. Acest scenariu narativ este valorificat original prin trei tipuri de călătorii: călătoria
iniţiatică – pe parcursul căreia Harap-Alb se dovedeşte a fi un boboc în felul său – călătoria de
verificare – în care eroul probează acumularea unei experienţe; şi călătoria de întoarcere –
încheiată cu recunoaşterea, moartea simbolică, învierea ritualică şi învestitura ce consfinţeşte statutul
de erou al personajului. Harap-Alb, mezinul, este protagonistul care se va confrunta cu un adversar,
antagonistul, Spânul. Protagonistul cunoaşte trei ipostaze: „fiul craiului”, mezinul, naivul; este
etapa iniţială de pregătire pentru drum, la curtea împăratului; „Harap-Alb”, novicele, neofitul, cel
supus iniţierii; „împăratul”, iniţiatul în final când îşi primeşte răsplata.
În lucrarea Creangă şi Creanga de Aur, E. Lovinescu consideră basmul humuleşteanului că
„ aparţine familiei miturilor de tip complet”. Întâlnirea cu textul e o „întâlnire cu enigmele”. Lumea
acestui basm e o lume căzută în haos, „regentată” virtual de două principii subordonate unul altuia,
Împăratul Verde şi Craiul, fratele mai mare şi cel mic. Legătura este slăbită din cauza dezordinii din
afară. „Tămăduitorul” ei nu poate fi decât un erou solar. Craiul aparţine castei războinicilor – blana
de urs este simbolul nordic al războinicilor, la fel ca şi transferul de investitură produs de hainele şi
armele tatălui. Funcţia Împăratului Verde este cosmică, de Monarh Universal.
În etapa iniţială, fiul craiului este boboc în felul său, adică un adolescent lipsit de experienţă.
Cu Făt-Frumos din poveste nu seamănă decât la chip. Are totuşi toate calităţile din naştere: este
puternic, milostiv şi inteligent. Nu pricepe nici ceea ce este evident, iar încrederea în forţele proprii
vine din lipsa de experienţă. A fost văzut uneori ca un personaj-pretext, ca un „intermediu uman
pentru implicarea în fabulă a voinţei magice” (Aurel Rău). Este doar o aparenţă, pentru că basmul are
o structură mitologică, în care eroul este unul solar angajat într-un scenariu iniţiatic, la care sunt
părtaşi calul si Sfânta Duminică (alţi eroi solari).Ei oferă premisa încercărilor: „Şi unii ca aceştia (ca
Spânul) sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”, spune calul,
iar Sfânta Duminică adaugă”Când vei ajunge şi tu mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-
a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi”. Din întâlnirea cu Sfânta Duminică, eroul învaţă că nu
trebuie să-i dispreţuiască pe cei umili. Din transformarea calului, învaţă că e necesar să treacă dincolo
de aparenţe. Proba de curaj cu tatăl travestit în urs, o trece cu ajutorul calului care „dă năvală”.
Urmările lipsei de maturitate nu sunt grave în interiorul castelului – spaţiu al ocrotirii prin
excelenţă. Dar dincolo de zidurile lui, Spânul pune mâna pe banii şi pe armele fiului de crai –
simbolul transferului de investitură eroică de la tată la fiu.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea prin pădurea labirintică. Dar eroul se rătăceşte,
demonstrând că mai are multe de învăţat. În acet moment nu este decât un „tânăr” lipsit de
experienţă. Pădurea-labirint este simbolul morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se încheie o
etapă şi urmează o alta. Critica arhetipală a văzut în basmul lui Creangă „un pelerinaj spre Unitate”
(Vasile Lovinescu). Eroul parcurge acum o adevărată ucenicie alături de Spân. Pentru ca Harap-Alb
să devină om, trebuie ca Spânul sa fie „rău”, câtă vreme sfaturile tatălui său, blândeţea şi ajutorul
repetat al Sfântei D nu l-a schimbat. Prima etapă a formării sale este cea a coborârii în fântână, o
coborâre în infern, un botez în urma căruia fiul craiului primeşte un alt nume şi o nouă identitate, de
slugă a Spânului. Pentru erou, acesta este punctul cel mai de jos în care l-a dus lipsa de experinţă.
Condiţia impusă prin jurământ este cea a oricărei deveniri spirituale: „şi atâta vreme să ai a mă sluji,
până când vei muri şi iar îi învie”.
Ajunşi la curtea Împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea salăţilor din
Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei lui Roş Împărat. Ajuns la Sfânta D şi învăţat
ce să facă, este atât de înfricoşat că fuge cât se poate din calea ursului , ori „se azvârle fără sine”
în ascunziş de teama cerbului. În acest moment este doar un executant pasiv. Prima probă îi
solicită curajul, iar a doua, mai complicată, pe lângă curaj, mânuirea sabiei, stăpânirea de sine

2
Prof. Marica
şi respectarea jurământului, în ciuda ispitei de a se îmbogăţi. Sunt episoadele unui scenariu de
iniţiere pentru ca Harap-Alb „să prindă la minte”.
A treia probă presupune o altă etapă a iniţierii; este mai complicată şi necesită mai multe
ajutoare: aducerea fetei Împăratului Roş. Este confruntarea eroului cu o altă forţă malefică: omul
roş este forţa de temut a semenului hain, viclean, crud; este omul „însemnat” pe chip cu stigmatul
răului. Drumul spre împărat începe tot cu trecerea podului, adică cu trecerea într-o altă etapă e
maturizare. Harap-Alb are acum iniţiativa faptelor sale. Salvează furnicile, face adăpost albinelor,
riscându-şi viaţa. Mila devine prima calitate dobândită. Începe să înţeleagă că aparenţele înşeală.
Devine conştient de propria inferioritate fizică şi, fără a mai fi sfătuit de cineva, îşi ia tovarăşi în
ajutor, chiar dacă aceştia sunt caraghioşi şi, la prima vedere, îi par nepricepuţi. Este prima iniţiativă
personală de la plecarea de acasă şi primul moment de emancipare. Toate personajele care i se
alătură trebuie interpretate ca „ personificări ale trăsăturilor morale şi spirituale ale eroului” (Andrei
Oişteanu). Cei cinci „monştri sacri” (G.Călinescu) pot fi consideraţi „regenţi ai elementelor”şi duhuri
străvechi ale pământului pe care eroul a învăţat să le stăpânească.
Călătoria de întoarcere surprinde idila dintre fata de împărat şi Harap-Alb, în termeni
convenţionali, caracteristici eroticii folclorice. Punctul culminant se dezvoltă dramatic: fata
împăratului dezvăluie adevărata identitate a Spânului şi acesta retează capul lui Harap-Alb,
acuzându-l de încălcarea jurământului. Deznodământul este tot atât de dinamic: calul îl ucide pe
Spân, aruncându-l din înaltul cerului, în vreme ce fata de împărat îl învie pe fiul craiului cu ajutorul
obiectelor magice aduse de cal şi de turturică: apa vie şi apa moartă. Epifania încheie, simetric,
aventura iniţiatică a protagonistului. Eroul s-a schimbat mult de când a plecat de acasă: caracterul i
s-a modelat; a înţeles ce e mila, a cunoscut iubirea, şi-a probat spiritul de prevedere, inteligenţa,
onoarea. Lipseşte, totuşi o experienţă: M Eliade considera că acea coborâre în Infern, echivalentă cu
decapitarea protagonistului, înseamnă a cunoaşte o moarte iniţiatică, o experienţă capabilă de a
întemeia un nou mod de experineţă.
Spre deosebire de basmul popular, eroul se schimbă „pe scenă”, în faţa cititorilor, confirmând
ideea că omul este rezultatul propriilor sale acte.
Din textul lui Creangă nu lipseşte nici caracterizarea directă. Explicaţiile celorlalte personaje
cu privire la Harap-Alb sunt transmise fie în stil direct -„Fii încredinţat ca nu eu, ci puterea
milosteniei şi inima ta cea bună te ajută”- fie prin cel indirect liber: fetele Împăratului verde găsesc
că „Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi samănă a fi mult mai omenos”. Autorul
se raportează de fiecare dată la erou ironic – „boboc în felul lui”, sau aluziv – „Harap-Alb, cufundat
în gânduri şi alb la faţă de parcă-i luase pânza de pe obraz”.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult îmbină
naraţiunea cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, având un ritm rapid,
realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor. Dialogul ca în teatru susţine evoluţia acţiunii şi
caracterizarea personajelor. Povestirea faptelor este susţinută uneori de comentariile
autorului:”Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii. Ce-mi pasă mie? Eu
sunt dator să spun povestea şi vă rog s-o ascultaţi”. Oralitatea stilului, impresia de zicere a textului
scris, se realizează prin exprimări onomatopeice: „Şi odată pornesc ei, teleap, teleap,teleap”;
interjecţii: „ Măi, Păsărilă, iacătă-o”; propoziţii interogative şi exclamative, dativul etic, fraze
rimate:” De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi!”,”Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu
Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de
Nimerilă, ori din târg de la să-l caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi”.