Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

-caracterizarea personajului principal-

Basmul este specia genului epic în proză în care este prezentată lupta dintre bine și rău, din care
binele iese întotdeauna învingător. Trăsăturile basmului sunt: tema, este lupta dintre bine și rău,
având același final fericit; tiparul narativ aproximativ același; triplicarea, este fenomenul de a
înmulți cu trei întâmplările, persoanele, obiectele; expresii specifice: ,,zi de vară până-n seară”, la
soare, te puteai uita, dar la dânsa ba”; etc.

Ion Creangă (născut pe 1 martie sau 10 iunie 1837, Humulești – decedat pe 31 decembrie 1889,
Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor
sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române.

,,Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877, în revista ,,Convorbiri literare”. Tema este
lupta dintre bine și rău, din care binele iese întotdeauna învingător.

În concepția lui Vladimir Propp, în ,,Morfologia basmului``, există șapte tipuri de personaje:
răufăcătorul (Spânul), donatorul sau furnizorul (Sfânta Duminică), ajutorul (calul, albinele,
furnicile), fata de împărat și tatăl ei (fata împăratului Roș și împăratul Roș), trimițătorul (Spânul și
împăratul Roș), eroul (Harap-Alb), falsul erou (frații mai mari). O altă taxonomie o reprezintă
senexul: acesta cuprinde personajele mai în vârstă care se conduc după regula pasivă în sensul că
nu interprind nimic în planul acțiunii, însă fără ei întâmplările nu ar fi posibile (împărați, frați mai
mari: Craiul, Împăratul Verde).

Ca orice personaj literar, și Harap-Alb este construit pe baza a două coordonate intrinseci: ca
instanță narativă și ca referent uman. Astfel, primul parametru ce întregește portretul acestuia
vizează încadrarea sa estetică.

Din acest punct de vedere, Harap-Alb este un personaj principal, datorită ocurenței din discursul
narativ, central sau funcțional, pivot al diegezei, datorită importanței pe care o are în transmiterea
mesajului operei și protagonist, deoarece susține dominant diegeza. De asemenea, este un
personaj pozitiv, eponim, numele lui regăsindu-se în titlul operei, reprezentând în același timp un
oximoron, deoarece ,,harap” are sensul de rob de culoare, iar ,,alb” este opus semantic. O altă
explicație a acestui nume care unește două contrarii ar putea provenii din ,,nașterea„ simbolică a
eroului: cea care îl ajută mereu este Sfânta Duminică, de asemenea el atingând ,,soarele cu
picioarele” și ,,luna cu mâna” și este ..botezat” întru soare și noapte ca Luceafărul, iar ,,cununa”
prin care și-o caută prin nori îi va aduce un destin împărătesc și unic. Este personaj rotund sau
tridimensional, deoarece evoluează pe parcursul operei, devenind, în urma călătoriei întreprinse,
pregătit pentru a fi conducătorul unui regat, dar și al unei familii. Spre deosebire de personaj real
și nu fabulos, nu are nicio calitate supranaturală, G. Călinescu asemănându-l chiar cu un flăcău de
la țară datorită mentalității lui.
 Al doilea paramentru pe care este construit personajul vizează statutul său de referent uman,
ființa pe care o imaginează. Aceasta se va întregi în mod evident pe baza portretului fizic și a celui
moral.

Prosopografia nu este bine conturată, pentru că eroul trebuie să facă dovada unui profil moral
deosebit. Totuși, mezinul beneficiază de un crochiu de portret fizic, realizat pe baza caracterizării
directe din afirmația naratorului, conform căreia fata împaratului Roș fura cu ochii pe ,,Harap-
Alb” sau de notația: ,,are o înfățișare plăcută”.

Portretul moral, numit și ethopee, este conturat cu ajutorul caracterizării directe, dn discursul
naratorului: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste„„, al altor personae și prin
autocaracterizare, adică aserțiunile personajului despre el însuși. Pornind de la ideea că ,,omul e
dator să încerce”, Harap-Alb singur afirrmă că va porni și el într-un noroc și ,,cum o da
Dumnezeu”. Sfânta Dumincă pune de la început în evidență caracterul ,,ales” al personajului,
anticipându-i destinul (,,luminate, crăișor”), dar încearcă să-l impulsioneze, făcând referire la
defectele sale: ,,slab de înger”, ,,mai fricos ca o femeie”. Spânul îi recunoaște unele calități
(,,pentru vrednicia lui mi l-a dat tata„), dar se arată și înverșunat contra vredniciei sale: ,,fecior de
o viclean”, ,,slugă netrebnică”, ,,slugă vicleană”.

Partea cea mai amplă a portretului moral se compune însă cu ajutorul caracterizării indirecte,
trăsăturile sale definitorii fiind deduse din gândurile, vorbele și faptele sale. Astfel, Harap-Alb
întruchipează înalte principii morale cultivate de aproape orice basm, precum adevărul, curajul,
onestitatea, cinstea și prietenia, asemănându-se cu feții-frumoși din basmele populare, dar
rămânând totodată în zona umanului, deoarece, deși are însușirea miraculoasă de a înțelege graiul
animalelor și al insectelor, el reprezintă un fecior din Humulești, prietenos, cuminte și ascultător.
Încă din primele secvențe ale operei, este evidențiată prin caracterizarea indirectă milostenia și
generozitatea sa, miluind cerșetoarea. Însă, deși el își dovedește curajul când îl înfruntă pe tatăl
său deghizat în urs și când îndeplinește toate poruncile spânului, hărnicia și destoinicia, curățind
arele și făcând un stup pentru albine, Harap-Alb nu are numai calități, ci și defecte. O parte dintre
ele ar fi faptul că judecă după aparențe, persistă în greșeală și este subiectiv și impulsiv, lovind de
trei ori calul care vine să mănânce jăratic, deoarece îl consideră prea slab și nedemn de el. De
asemenea, nu ascultă sfatul tatălui său de a se feri de spân, fiind deosebit de naiv și dând dovadă
de un narcisism incoștient și de un orgoliu exacerbat, căzând în capcana spânului. Dar, în urma
încălcării interdicției, el își conștientizează greșeala comisă și își dă seama că tot ceea ce va urma
să facă de acum înainte, va trebui să respecte preceptele morale primite de la tatăl său. O altă
calitate a personajului și anume loialitatea, credința față de cuvântul dat, este demonstrată de craii
și împărații care încearcă să-l ispitească pe Harap-Alb cu mâna fetei lor și jumătate din împărăție
pentru a le da pielea Cerbului fermecat. Astfel, fiul cel mai mic al craiului reprezintă tipul omului
cinstit, onest și loial, dar se află și în postura neofitului, deoarece raportat la acest personaj,
basmul devine un ,,bildungsroman”, prezentându-l evolutiv.

Un alt mijloc de caracterizare a personajului este cea realizată prin nume. Numele personajului
este un oximoron, combină contrariile. Termenul ,,Harap” sugerează starea de slugă, de sclav în
care este plasat eroul. Culoarea sugerată de acesta, negru, trimite către întunecimea primordială,
fiind culoarea morții inițiatice. Este, de fapt, faza inițială a unei evoluții progresive, negrul fiind
asociat principiului feminin Yin, terestru, negativ. Adăugarea epitetului ,,Alb” este semnificativă
pentru caracterul integru al eroului, albul fiind simbol al purității, emblema adevărului și a
dreptății. De asemenea, poate sugera nemurirea, în unele tradiții ,,insula albă fiind insula
nemuririi”. Vasile Lovinescu, în ,,Creangă și creanga de aur” face o interpretare în cheie mitică a
acestui basm, pe care îl consideră un pelerinaj spre Unitate. În stabilirea acestei unități, Harap-Alb
are rolul principal: e un Yin-Yang autohton, menit să stabilească organicitatea acestei lumi.
Așadar, numele lui Harap-Alb, format din două nonculori, unește în el răul și binele, întunericul și
lumina, defectele și calitățile.

Harap-Alb este o ființă aparte, lucru sugerat și de faptul că e al treilea dintre frați și deci,
predestinat prin naștere să fie un învingător. Gilbert Durand considera că cifra magică trei are
inițial un sens negativ, pentru că derivă din patru care conține și luna neagră, apoi un sens pozitiv:
trei va fi, în cele din urmă, cu noroc.

Basmul lui Creangă este văzut de George Munteanu ca un ,,veritabil bildungsroman fantastic al
epicii noastre”, pentru că eroul evoluează în plan gnoseologic pentru a putea să conducă o
împărăție, din neofit la începutul drumului, va deveni inițial la finalul lui. El trebuie să străbată 2
drumuri: primul este cel către curtea lui Verde Împărat, iar al doilea către curtea împăratului Roș,
după fiica acestuia. În primul său drum, fiul craiului ,,boboc de felul său”, este ,,un Făt Frumos
juvenil și inexperimentat, mai mult ajutat de alții decât viteaz” (Nicolae Manolescu). Cel de-al
doilea drum poate fi considerat drumul cunoașterii de sine, pentru că acum eroul își va cunoaște
calitățile.

Basmul are, așadar, caracter inițiatic, probat prin personaje și situații, ce amintesc de practici
magice, iar încercările prin care trece protagonistul sunt trepte de inițiere în existenta umană: o
prima treaptă a inițierii este încercarea la care-l supune craiul, proba curajului. Este absolut
necesar ca novicele să întâmpine și să reziste în fața unor încercări în drumul său spre maturizare.
Coborârea în fantână este echivalentă cu o coborâre în lumea lui Hades. El iese de acolo cu un alt
statut social și va trebui să acționeze pe calea revelării adevărului. Dintre probele la care este
supus de spân, a treia, cea mai grea, răpirea fetei Impǎratului Roș, este o inițiere în actul erotic,
suprema dovadă a umanizării personajului. Aceasta este treapta desăvârșirii, a afirmării de sine,
care-i dă lui Harap Alb și sentimentul împotrivirii: ,,Sălățile din grădina ursului, pielea și capul
cerbului, le-a adus la stăpânul său cu toată inima. Dar pe fata Împăratului Roș mai nu-ivenea să o
ducă, fiind nebun de dragostea ei.” Pe acest drum al cunoașterii de sine, Harap-Alb își probează
omenia, dorindu-și tot timpul să intre în starea de autenticitate omenească. Personajul supranatural
se umanizează treptat, ajungând să treacă din condiția de slugă, în cea de stăpân, din neofit în
mistogog. Dar numai printr-o moarte violentă se poate ajunge la o renaștere spiritualǎ. În cazul lui
Harap-Alb, aceasta stă sub semnul iubirii: ,Dormeai tu mult și bine Harap-Alb, de nu eram eu,
zise fata Împäratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire.” Spânul se
retrage din scenă, îndeplinindu-și rostul; inițierea se terminase, tânărul crăișor devenind inițiat. Ca
și în basmul popular, răul este extirpat din lume, pentru că înseamnă nonvaluarea.

Considerând cǎlatoria lui Harap-Alb o lecție de viață, toți cei din jurul lui sunt ,,pedagogi".
Craiul este primul pedagog care l-a învătat să aibă simțul onoarei, să fie mândru și corect.
Cunoscând capcanele lumii ca un experimentat, el verifică curajul fiilor sǎi și, nu întâmplător, îi
va oferi mezinului ,,pielea de urs”, simbol al războinicilor. Sfânta Duminică este pedagogul bun,
care face totul în locul lui, oferindu-i problema gata rezolvată, în timp ce spânul este pedagogul
rău, neiertător, punându-l mereu în primejdie. Efectul este însă contrar aşteptărilor, pentru că
spânul va face din el un erou. Calul e pedagogul rezervat, care supervizează totul și intervine
numai când e ,,prindă la minte”. El spune despre spân: ,,unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume
câteodatî, pentru că fac pe oameni sǎ prindă la minte”. Este ajutorul și confidentul tânărului
năpăstuit. Maturizat de experientele dramatice, de întâlnirea cu suferința umană, cunoscând
oamenii dincolo de aparențe și după ce învinge dificultăți ce păreau insuportabile, eroul primește
învestirea binemeritată de împărat.

Astfel, grație tuturor acestor elemente compozitionale, personajul Harap-Alb ocupă o poziție
singulară în galeria personajelor, reprezentând tipul omului neinițiat care are însâ capacitatea de a
învăța din greșeli pentru a fi în final demn sǎ conducă o împărăție. Considerăm că G. Călinescu
are dreptate când afirmă că ,,basmul este o oglindire în moduri fabuloase a vieții",deoarece
această operă, prin mesajul livrat, prin învățăturile de viață transmise, este doar o proiecție în
imaginar a vieții unui tânăr în evoluția sa. De asemenea acest basm reușește sã valorifice și să
ridice limba omului din popor la un nivel neegalat nici până astăzi.