Relația dintre două personaje din Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Personajul literar este o înstanță narativă prin intermediul căreia scriitorul îşi exprimă indirect ideile,
concepţiile, sentimentele. Particularitățile de construcție a acestor ființe ficționale sunt determinate de factori multipli:
viziunea despre lume şi opţiunile estetice ale autorului, curentul artistic şi specia literară, tipologia eroilor, subiectul şi
temele operei artistice. În Povestea lui Harap-Alb (1877), de exemplu, personajele sunt puternic individualizate.
Deşi personajele basmului scris de Ion Creangă se încadrează în tipologia stabilită de V.l. Propp în
Morfologia basmului - eroul (Harap-Alb), răufăcătorul (Spânul, împăratul Roş), donatorul (Sf. Duminică, albinele,
furnicile), ajutorul (calul, furnicile, albinele, cei 5 tovarăşi năzdrăvani) – ele nu mai reprezintă simple „funcții”, ci
sunt individualizate, “se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte" (G. Călinescu).
Această particularitate de construcţie este pregnantă în cazul protagonistului, Harap-Alb. El este
individualizat nu numai prin statul social, ca în basmul popular, ci şi prin statutul psihologic, prin comportament,
prin limbaj.
Statutul său social este tipic protagonistului din basmul popular: este prinţul, fiul cel mic al craiului,
ilustrând motivul superiorităţii mezinului. Dar acest statut se schimbă radical când devine slujitor robit pe viaţă
Spânului. Relaţia dintre protagonist şi cei doi antagoniști - Spânul şi împăratul Roş - evidenţiază conflictul dintre
forţele binelui şi ale răului, specific basmului. În chip semnificativ, protagonistul şi antagoniștii săi nu au însuşiri
supranaturale. Harap-Alb se confruntă nu cu fiinţe fabuloase (zmei, căpcăuni), ci cu răul din lumea oamenilor, cu
omul spân şi omul roş, întruchipând răutatea, viclenia, cruzimea, lăcomia.
Statutul psihologic al lui Harap-Alb este şi el dinamic, fiindcă eroul principal este surprins de-a lungul
unor experienţe care îi vor maturiza. Astfel, protagonistul basmului apare în trei ipostaze, fiecare având propriul
profil psihologic: fiul cel mic al craiului - neinițiatul (neofitul), Harap-Alb – eroul supus iniţierii, iar în final, prinţul ce
va urca pe tron, devenind împărat- inițiatul. Procesul de maturizare treptată a eroului conferă şi o altă dimensiune
relației sale cu Spânul. În acest context, Spânul nu este numai antagonistul, ci și formatorul/mistagogul, dascălul
cel rău al lui Harap-Alb. Este «un rău necesar» cum îl consideră Sfânta Duminică, ea însăşi jucând rolul opus, al
dascălului bun.
Impulsionat cu asprime de Spân, sprijinit cu blândeţe de Sfânta Duminica, Harap-Alb descoperă virtuţi
definitorii pentru omul moral, milostenia, bunătatea, hărnicia, răbdarea, cumpătarea, modestia, curajul, înţelepciunea. Dintre
toate aceste calităţi morale, care vor deveni în final atribute ale eroului, se evidenţiază milostenia şi bunătatea, trăsături
determinante pentru formarea şi afirmarea personalităţii prinţului. Aceste trăsături sunt evidenţiate direct “Fii
încredinţat că nu eu, îi spune Sfânta Duminică, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută”) şi indirect, prin modelul
comportamental, prin faptele eroului, prin relaţiile sale cu celelalte personaje. Astfel, în secvenţa primei întâlniri cu
Sfânta Duminică, crăişorul trece proba milosteniei numai după ce încercase mai întâi să o alunge pe bătrâna nevoiaşă
din grădina palatului. El învaţă acum că nu trebuie să dispreţuiască pe cei urnili, descoperind sensurile milei creştine
şi bucuria de a face binele .
Parcursul iniţiatic al lui Harap-Alb este urmărit într-o naraţiune care preia tiparul narativ specific basmului
popular, dar îl de-construiește prin „originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate" (G. Călinescu).
Astfel, deşi incipitul apelează la formula iniţială a basmului, este supramarcat printr-o dublă „intrare" în universul
ficțional. Confruntarea lui Harap-Alb cu cei doi antagonişti - „omul roş şi omul spân”- este semnalată prin motivul
podului marcând trecerea la altă etapă a procesului de maturizare a eroului.
Evenimentele proiectate în acest orizont spaţio-temporal sunt relatate din perspectiva omniscientă a unui
narator heterodiegetic, subiectiv, un eu narator care îşi asumă explicit rolul de povestitor. Urmărind destinul lui
Harap-Alb în relaţie cu arhetipul eroului din basmele populare, personajul lui Creangă este original prin evoluţia lui
de la etapa juvenilă la cea a maturităţii. Tema iniţierii şi a maturizării treptate a eroului, asociată temei triumfului
binelui asupra răului urmăreşte formarea, afirmarea, verificarea şi consolidarea unor virtuţi care în final vor deveni
atribute ale eroului.
Concluzionând, se poate afirma că „Povestea lui Harap-Aib'“ reprezintă un „basm al ființei” în regimul
fabulosului, „dând personajelor individualitate: psihologică, etnică, ţărănească şi chiar humuleșteană" (Zoe
Dumitreseu- Bușulenga).