ti

Povestea lui Harap-ALB

de Ion Creanga
-tema si viziune-
 Specie a prozei populare (orale) sau culte, basmul este o naraţiune obiectivă de mică întindere, ilustrând un
conflict moral, de tipul Bine / Rău, rezolvat în mod fabulos, cu un final fericit, ilustrat de triumful Binelui. Numele
speciei, provenit din vechiul slavon basnĭ¸ „scornire, născocire”, ca şi formulele de început şi de sfârşit, subliniază
caracterul de ficţiune.

Specia a exercitat o influenţă timpurie asupra literaturii scrise, căreia basmul i ‑a oferit un model de organizare a
naraţiunii. În felul acesta a luat naştere un dublet al basmului popular numit, spre a marca distincţia, basm cult, în
care forma moştenită prin tradiţie se păstrează, dar suportă transformări în funcţie de personalitatea creatoare care ‑l
remodelează.

Considerată o capodoperă, naraţiunea Povestea lui Harap‑Alb (publicată în „Convorbiri literare”, 1877) porneşte evident
de la un model al basmului popular, dar construcţia epică este original articulată, ca un bildungsroman, ca o suită de
întâmplări care modelează un erou.

Ca în orice basm popular, naraţiunea are un singur fir epic realizat prin înlănţuirea mai multor motive de sursă folclorică,
centrale fiind: tema, superioritatea mezinului, călătoria dificilă, vicleşugul, probele, impostorul, uzurparea identităţii,
personajele auxiliare, peţirea, instrumentele magice (smicele, apă vie, apă moartă), moartea şi reînvierea eroului,
nunta. Toate acestea concretizează tema: triumful binelui. Geografia fabuloasă este sugerată de munţii care se bat în
capete. La acestea se adaugă limbajul cu mărcile specifice stilului oral, popular.
 Subiectul este asemănător subiectelor cunoscute din basmele populare, respectând articulaţiile (organizarea) cunoscute.

Expoziţiunea prezintă personajele şi o „criză”, legată de obligaţia unui crai de a trimite pe cel mai vrednic dintre fii la fratele
său, Împăratul Verde, spre a‑i urma la tron. Numai cel mic se dovedeşte, în urma unor probe, demn de a porni la drum.
Coordonatele spaţio‑temporale sunt specifice, acţiunea fiind plasată într ‑un spaţiu şi într ‑un timp trecut, nedefinite: „era
odată într‑o ţară”; „tocmai la o margine a pământului”…

Intriga care susţine conflictul până la capăt o constituie încălcarea sfatului tatălui şi căderea, prin vicleşug, în robia spânului,
care se substituie adevăratului împărat.

Desfăşurarea acţiunii urmăreşte modul cum fiul craiului îndeplineşte sarcinile periculoase (adevărate probe iniţiatice)
primite de la spân, care i le porunceşte spre a ‑şi pierde viaţa, şi rezolvarea lor cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici,
aducerea fetei de împărat, de care se îndrăgosteşte.

Punctul culminat îl constituie respingerea spânului de către fata de împărat, care dezvăluie adevărata identitate a lui
Harap‑Alb, şi moartea eroului.

Deznodământul este fericit, impostorul este ucis de către calul năzdrăvan, în timp ce fata Împăratului Roş, cu ajutorul apei
vii, îl readuce la viaţă pe Harap ‑Alb. Nunta celor doi şi succesiunea la tron constituie un final fericit tipic basmelor
populare.
 Ca orice basm, Povestea lui Harap‑Alb este conceput să ilustreze un conflict moral, care opune binele ‑ reprezentat de
eroul acţiunii ‑ şi răul ‑ reprezentat de spân şi Împăratul Roş.

O întreagă suită de personaje secundare se grupează în jurul personajului principal: Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă,
Păsări‑Lăţi‑Lungilă, Sf. Duminică, craiul şi fraţii mai mari, Împăratul Verde şi fetele sale, fata Împăratului Roş. Alături
de aceştia apar fiinţe fabuloase: calul năzdrăvan, crăiasa albinelor, regina furnicilor, ursul şi cerbul, care se situează
unele alături de el, altele împotriva lui. Prin aceste personaje se produce alunecarea acţiunii în fabulos, deoarece, prin
atributele lor, nu mai aparţin realului.

Semnificaţia naraţiunii este ilustrată de motivele centrale, străvechi: drumul şi probele. Drumul şi călătoria sunt simbolic
asociate cunoaşterii. Înainte de plecare, eroul este confirmat prin încercări menite să ‑i dezvăluie o serie de
însuşiri: sentimentul onoarei, milostenia, capacitatea de a distinge esenţa de aparenţă, stăpânirea de sine, asumarea
trecutului. O dată plecat, eroul are de trecut altă serie de probe, care ‑i scot în evidenţă limitele, dar şi
calităţile. Încălcarea sfatului părintesc, neascultarea, refuzul experienţei celor vârstnici constituie o limită a eroului şi
cauza suferinţelor lui. El are totuşi capacitatea de a ‑şi asuma eroarea. Obiectul cunoaşterii devine astfel nu numai
lumea, ci şi propriul mod de a fi, raportul just cu valorile: binele, frumosul, adevărul. Cunoaşterea devine astfel iniţiere,
cerută de rolul pe care urmează să ‑l joace, acela de împărat, răspunzător de soarta supuşilor.
 Căderea în robia spânului apare astfel ca necesară şi simbolică. Tot astfel, probele dificile: aducerea salatelor din
grădina ursului şi a pietrelor din coarnele cerbului, echivalează cu intrarea în posesia marilor taine: a pământului (adâncului),
respectiv a cerului (înaltului). Posesia lor face din Harap ‑Alb un adevărat erou. De acum încolo nu va mai face greşeli. Dar
trebuie să îndeplinească cea mai complexă probă, aducerea miresei, o nouă călătorie, care, cu ajutorul crăiesei albinelor, a
reginei furnicilor şi a tovarăşilor cu care se însoţeşte, devine un triumf. Suita experienţelor prin care trece eroul se încheie în
mod semnificativ cu moartea şi reînvierea lui. Harap ‑Alb moare de fapt în vechea lui personalitate, nedesăvârşită, supusă
erorii, spre a renaşte simbolic eliberat de răul care ‑l stăpânise, deplin stăpân pe sine, cunoscător, iniţiat în tainele vieţii şi ale
morţii.
 Originalitatea basmului. Deşi respectă întru totul schema narativă a basmului popular, prin temă şi motive,
prin semnificaţiile iniţiatice, prin aspectul formal, schematic (coordonate spaţio‑temporale de tip fabulos, formule de
început, mediane şi de sfârşit, limbaj popular şi oral), Creangă este un autor profund original în raport cu modelul, a cărui formă
o reorganizează, printr‑o mutare şi o adâncire a semnificaţiei ‑ care face din basm un mic bildungsroman –, atât prin tratarea realistă
a fantasticului, cât şi printr‑o accentuare a oralităţii.

Creangă devine original prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a
gesturilor, a vieţii sufleteşti, personajele ‑ în special eroul ‑ căpătând individualitate umană. Deşi surprinde prin năvala
întâmplărilor, naratorul este atent la ceea ce este particular, la detaliul specific ‑ evocarea dezamăgirii sufleteşti a tatălui, teama
şi frica lui Harap‑Alb, întâlnirile cu groteştii lui însoţitori, toate abundă în detalii de atmosferă, care nu constituie o trăsătură a
basmului popular, unde naraţiunea se menţine cu precădere în direcţia epicului.

Originală este şi mânuirea dialogului, care nu se mai limitează, ca în basmul popular, la o simplă marcare a stilului indirect şi direct,
ci, ca în teatru, capătă o funcţie dublă: dezvoltarea acţiunii şi caracterizarea personajelor, care trăiesc şi se individualizează prin
limbaj.

Mai ales modul în care este tratat fantasticul distinge basmul lui Creangă de modelul popular. În primul rând, ponderea fantasticului
de tip fabulos este restrânsă la câteva aspecte (motive): calul năzdrăvan, ursul, cerbul solomonit (vrăjit), Sf. Duminică, albinele
şi furnicile, munţii care se bat în capete, apa vie, la care se pot adăuga trăsăturile „faunei” fabuloase a însoţitorilor, altfel umani.
Mai ales aceştia din urmă, Gerilă, Setilă etc. reprezintă, altfel decât în basme, o proiecţie fabuloasă a unei tipologii umane,
caricaturale, groteşti, alegorii ale unor patimi omeneşti, primare sau nu: foamea, frigul, setea, capacitatea de
iluzionare (Păsări‑Lăţi‑Lungilă, un „vânător” ciudat, o proiecţie originală a amintirii şamanului ‑ cel care se putea înălţa la cer,
sau Ochilă, cel care vede lumea altfel decât ceilalţi, „pe dos”, ceea ce permite asocierea lui cu poetul).
 Comportamentul lor, mai ales în timpul nopţii petrecute în casa de aramă, aminteşte de tovarăşii de gazdă ai lui Nică,
din timpul petrecut la şcoala de catiheţi din Fălticeni. Nici Răul nu mai este reprezentat la modul fabulos, Spânul şi
Împăratul Roş fiind doar oameni „însemnaţi”, simbolic demonizaţi. Comportarea personajelor este umană, familiară,
ţărănească, amintind de Humuleştii autorului. În special personajul principal are un comportament uman, suferă pentru
ruşinea tatălui, plânge când acesta îl dojeneşte, sau când se simte copleşit de greutatea poruncilor spânului, se
„olicăieşte”, se bate cu mâna peste gură, uimit de „smintitul” Ochilă, are o fire deschisă şi glumeaţă, intervine ca un bun
gospodar în ajutorul albinelor etc.

Pe scurt, se poate spune că fantasticul are în basmul lui Creangă ca trăsături distinctive tratarea realistă, prin umanizarea
personajelor, în special a personajului principal, căruia îi surprinde o psihologie în devenire ‑ în basmul popular
eroul reprezintă doar ilustrarea unei funcţii, fără să se individualizeze psihologic ‑ şi prin localizarea într‑un timp şi
spaţiu determinabile geografic şi istoric: curţile împărăteşti amintesc de gospodăriile ţărăneşti. Toate acestea fac
din Povestea lui Harap‑Alb un mic „roman de aventuri”, sau „de formare”, cu subiect fabulos. Personajul, până a fi
recunoscut ca erou în adevăratul sens al cuvântului trebuie să dovedească vrednicia, curajul, loialitatea, puterea,
înţelepciunea, cucerită prin suferinţă, calităţi necesare atât rolului pentru care este pregătit, cât şi în viaţă în general.

Oralitate, stil, limbaj, umor. Precum în povestirea orală, în care naratorul se adresează direct ascultătorului, în timpul
relatării, Creangă foloseşte de câteva ori procedeul adresării directe către un ascultător imaginar: „Dar, ia să vedem,
ce se mai petrece la masă, după ducerea lui Harap Alb?”, „... Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste înainte
mult mai este”, „Ş‑apoi chitiţi că numai în arc se încheia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia?” etc.
 Nota dominantă a stilului este umorul, caracteristică întregii sale opere, Creangă fiind o fire jovială, cu vervă,
care ştie şi poate să stârnească veselia. Mijloacele prin care este realizat sunt diverse: exprimarea mucalită (printr‑o
întorsătură surprinzătoare a frazei: „să trăiască trei zile cu cea de ‑alaltăieri”); Setilă e „ născut în zodia raţelor şi
împodobit cu darul suptului”; ironia („bunătatea lui cea nepomenită şi milostenia lui cea
neauzită”); poreclele şi apelativele caricaturale (ţapul cel roş, Buzilă, mangosiţi...); zeflemeaua („te‑aş vârî în sân, dar
nu încapi de urechi...”); scene comice (intrarea peţitorilor în curtea împăratului); citate şi expresii de duh („Dă‑i cu
cinstea, să peară ruşinea”). Acestea din urmă constituie ceea ce s ‑a numit erudiţia paremiologică a naratorului, Creangă
stăpânind un material lingvistic uimitor, fiind şi capabil să ‑l utilizeze la momentul potrivit, ca expresie a unei
înţelepciuni milenare. Proverbele sunt introduse, în bună tehnică a citatului, prin expresia „vorba ceea”, „vorba aia”,
„vorba ăluia”.

Creangă pare interesat să atragă atenţia asupra virtuţilor oralităţii, subliniind ‑o în diverse moduri, cu mijloacele
scrierii, ceea ce face ca oralitatea să fie o pură iluzie acustică, pe care autorul o construieşte şi o întreţine prin procedee
sistematice: rime şi asonanţe („feciori de ghindă/fătaţi în tindă”); „vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu
Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să ‑l ‑caţi, megieş cu
Căutaţi şi de urmă nu‑i mai daţi”; numeroase interjecţii : „durai‑vurai”, „teleap‑teleap”; verbe
imitative (onomatopeice): „a mormăi”, „a bodogăni”, „a hodorogi” etc. Impresia este sporită de expresiile
populare şi proverbe.
 O altă trăsătură specifică, este homerismul, exagerarea, proiectarea în enorm, gigantizarea (nu numai în descrierea
însoţitorilor lui Harap‑Alb).

Adăugate umorului, toate procedeele imprimă naraţiunii o puternică originalitate. De altfel, prin utilizarea constantă
a dativului etic, povestitorul se implică puternic, teatral, în mod subiectiv, într ‑o naraţiune de tip obiectiv. Desele
formulări de tipul: „mi ţi‑o înşfacă de coadă” devin marca stilistică a participării afective a povestitorului şi a solicitării
intense a unei participări de acelaşi tip din partea cititorului.

În concluzie, basmul Povestea lui Harap‑Alb, operă de profundă inspiraţie şi rezonanţă folclorică, reprezintă o creaţie
literară profund originală, prin modul personal, creator în care Creangă utilizează un material autentic folcloric. Dovada
simplă o constituie însăşi încercarea de repovestire a basmului, care, pentru a reda întreaga lui savoare, umorul
inconfundabil, ar trebui memorat. Repovestirea doar prin respectarea schemei epice duce la sărăcirea lui, de fapt la
uzurpare. Basmul acesta trebuie citit ca orice operă cultă.