Perspectiva narativă

Ion Creangă se înscrie, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan
Slavici în epoca marilor clasici, fiind unul dintre cei mai mari prozatori
români. Printre creațiile sale demne de amintit sunt romanul „Amintiri din
copilărie”, nuvela „Moș Nechifor Coțcariul”, povestirile „Soacra cu trei
nurori” și „Acul și barosul” și basmele culte: „Dănilă Prepeleac” și „Povestea
lui Harap-Alb”.

Fiind o operă epică în proză cu întindere medie, cu un număr mediu de

personaje, în care forțele binelui se confruntă cu cele ale răului, binele
învingând întotdeauna și în care elementele reale se împletesc cu cele
fantastice, „Povestea lui Harap-Alb” poate fi încadrată în specia basmului. O
mulțime de alte elemente certifică acest lucru: prezența elementelor
fantastice, prezența formulelor narative, tema călătoriei, motivul mezinului, al
cifrelor simbolice, al apei vii și al celor trei smicele, lupta dintre bine și rău și
finalul fericit. Autorul fiind cunoscut, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm
cult.

Basmul cult este o specie narativă cu numeroase personaje purtătoare ale unor
valori simbolice, cu acțiune ce implică fabulosul și care este supusă unor
stereotipi ce înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Prin
raportare la acesta, personajele îndeplinesc o serie de funcții: antagonistul
(adversarul protagonistului), răufăcătorii (produc o daună care trebuie
corectată de către erou), donatorii sau furnizorii (personaje întâlnite în mod
întâmplător de către protagonist și care îi oferă acestuia un obiect miraculos
ce-l va ajuta la nevoie), ajutoarele (care oferă sprijinul protagonistului pentru
a duce la bun sfârșit o anumită sarcină), dar sunt individualizate prin
atributele exterioare și prin limbaj. Reperele spațiale și temporale sunt vagi:
„illo tempore” – timp mitic. Este respectată și convenția basmului, ce
presupune acceptarea de la început, de către cititor, a supranaturalului, ca
explicație a întâmplărilor incredibile. În basmul cult, autorul preia tiparul
narativ al celui popular, dar reorganizează elementele stereotipe conform
viziunii sale artistice și a propriului său stil.

Titlul precizează specia literară (povestea), dar și numele protagonistului, care

conține o sintagmă oximoronică: substantivul comun, de origine
populară “harap” desemnează o persoană cu părul și pielea de culoare neagră,
fixând calitatea de sclav, iar epitetul cromatic „alb” sugerează puritatea și
originea nobilă.

Tema basmului constă în triumful binelui asupra răului. Motivele narative

specifice sunt: împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, călătoria
inițiatică, căutarea norocului, supunerea prin vicleșug, probele, cifra trei,
demascarea Spânului, întoarcerea la condiția inițială, pedeapsa, căsătoria.
Perspectiva narativă este realizată prin povestirea la persoana a III-a de către
un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece de multe ori intervine prin
comentarii sau reflecții. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină
narațiunea, în „Povestea lui Harap-Alb” aceasta se îmbină cu dialogul și cu
descrierea. Narațiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul,
armonizând eroii fabuloși cu personajele țărănești din Humuleștiul natal al
autorului. Acțiunea, care se desfășoară linear, succesiunea secvențelor
narative fiind redată prin înlănțuire, are la bază conflictul dintre forțele
binelui și cele ale răului, dintre adevăr și minciună, deznodământul constând
întotdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

În „Morfologia basmului” din 1928, Vl. Propp stabilește un anume tipar

narativ al basmelor populare, iar acesta este respectat și în opera lui Creangă:
situația inițială este conturată de existența a doi frați care trăiesc departe unul
de celălalt, craiul și Verde Împărat. Absența unui moștenitor care să îi urmeze
lui Verde Împărat la tron aduce un dezechilibru în situația inițială, iar pentru
restabilirea acestui echilibru este necesară călătoria mezinului, care aduce
finalul fericit. Deși respectă acest tipar narativ, opera lui Creangă îl depășește
însă prin tonalitatea artistică a scriitorului, care exploatează funcțiile
expresive ale descrierii (de exemplu, în portretele celor cinci prieteni ai lui
Harap-Alb, dominate de dimensiunea hiperbolică), prin dramatizarea acțiunii
prin dialog, care pune în evidență umorul popular și oralitatea, ambele cu rol
de a umaniza fantasticul.

O detașare față de specificul basmelor populare este vizibilă și la nivelul

personajelor. Astfel, personajul principal, mezinul Craiului, care va deveni pe
parcursul acțiunii Harap-Alb și apoi viitor împărat, nu mai reprezintă un
model de frumusețe fizică și morală specifică personajului din basmele
populare, care, de exemplu, „cresc într-un an cât alții în zece”. Călătoria pe
care o întreprinde acesta nu are drept scop confirmarea unor calități
excepționale, ci în special dobândirea acestora. Călătoria are așadar un rol
inițiatic, fiind menită ca, pe parcursul ei, tânărul care la început este naiv,
credul, fricos și lipsit de experiență, să adune suficiente învățăminte și
experiențe, care să îi permită în final să domnească peste împărăție. Din acest
punct de vedere, opera lui Creangă are un caracter de bildungsroman, căci
Harap-Alb nu este un personaj plat, specific basmelor populare, ci unul aflat
în evoluție graduală, deci un personaj rotund.

Drumul pe care el îl parcurge este unul simbolic, marcat de momente cu

semnificații profunde. Astfel, podul peste care trebuie să treacă simbolizează
trecerea către o nouă etapă în viață, atât în momentul confruntării cu tatăl
deghizat în urs, cât și în cel al întâlnirii cu furnicile. Fântâna și coborârea în
aceasta simbolizează pierderea identității proprii, având valoarea unui botez
simbolic al eroului, care primește și un nume oximoronic cu încărcătură
simbolică. Pădurea simbolizează labirintul, spațiu greu de străbătut, dar
necesar în maturizarea unui tânăr.

Pe parcursul drumului, Harap-Alb nu are de depășit doar trei probe, precum

eroul din basmul popular, ci mai multe: să aducă salatele din Grădina Ursului
și pielea cerbului cu tot cu nestemate, să petreacă o noapte în căsuța de aramă,
să separe macul de nisip, să o păzească pe fata împăratului Roșu, să o găsească
și să o identifice. Trecerea acestor probe îi scot în evidență noi calități:
toleranța, capacitatea de a media un conflict, spiritul de lider și virilitatea.

Spre deosebire de Făt-Frumos, Harap-Alb nu este un model cu trăsături

excepționale, calitățile sale ținând de sfera umanului: generozitate, milostenie,
toleranță, spirit de sacrificiu, spirit de lider și abilitate de mediere a
conflictelor. Naiv și lipsit de curaj la început, Harap-Alb trece printr-o serie de
experiențe care au drept scop să-l maturizeze în vederea moștenirii tronului
împărătesc. El beneficiază de ajutorul unor inițiatori: tatăl, Sf. Duminică
(bătrâna cerșetoare), calul și Spânul. Dintre acestea, cel mai important rol în
formarea eroului îl are Spânul, personajul negativ, care îl supune la cele mai
dificile probe ce vor ajuta la maturizarea eroului.

Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” se diferențiază de cel popular și prin

formulele narative folosite. În opera lui Creangă există formulele inițiale,
mediane și finale, dar acestea își pierd rolul de captare a atenției cititorului,
fiind lipsite de expresivitate și culoare: „Amu, cică era odată” – formula
inițială, „Iară la noi cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și
rabdă” – formula finală.

Această operă literară a fost și este considerată o „sinteză a basmului

românesc” ( Nicolae Ciobanu ), deoarece se bazează pe un tipar narativ
tradițional, care a fost modelat de intervențiile autorului, materialul fiind
supus unui proces de transformare, în funcție de viziunea acestuia. Plecând de
la schema tradițională a basmului, Ion Creangă creează prin basmul
cult „Povestea lui Harap-Alb” o operă literară caracterizată de dramatizarea
narațiunii prin dialog, abundența detaliilor specifice viziunii autorului și
nuanțarea particularităților de caracter, care îi fac personajele unice.