Particularitățile unui basm cult- ,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Opera ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult scris în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Epoca
Marilor Clasici, fiind considerat ,,sinteza basmului românesc”(Nicolae Ciobanu), fiind publicat în
revista ,,Convorbiri literare” în 1877. Harap-Alb, personajul principal, trece printr-o călătorie inițiatică ce îl
conduce la o maturizare psihică și afectivă pe parcursul basmului cu caracter de bildungsroman-roman de inițiere.
Opera are ca temă conflictul dintre bine și rău, încheiat prin victoria forțelor binelui, dar și tema maturizării
personajului principal.Ideea principală a operei este dată de surprinderea în evoluție a unui personaj care trebuie să
suporte consecința neascultării sfatului părintesc, a greșelii adamice. Autorul pornește de la schema consacrată a
basmului popular, pe care o redimensionează conform viziunii sale asupra lumii, ce poartă vizibil amprenta
realismuli.
Basmul cult este o specie a genului epic în proză, cu numeroase personaje ridicate la rangul de simbol, în
care se prezintă confruntarea dintre bine și rău soluționată întotdeauna printr-un final fericit. Elementul fabulos,
supranaturalul, este acceptat, prin convenție, ca aparținând sferei firescului, indicii spațiali și temporali sunt vagi,
generalizând întâmplările relatate, iar acțiunea urmărește o schemă prestabilită. Personajele, fie ele ființe umane sau
cu puteri supranaturale, sunt purtătoarele unor valori simbolice- Binele și Răul în diversele lor ipostaze. Basmul
cult aduce inovații basmului popular prin multiplicarea numărului de probe la care e supus eroul și prin
complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic, astfel că personajul principal nu mai este investit cu
calități excepționale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobișnuire, capacitatea de a se metamorfoza, ci are
un caracter complex, reunind și calități și defecte. În opera lui Creangă, autorul regurge la o umanizare a
fantasticului, astfel încât personajele nu numai că devin reprezentative pentru tipologiile umane din spațiul rural
humuleștean, ci sunt construite prin ambiguizarea trăsăturilor.
Opera,,Povestea lui Harap-Alb” poate fi încadrat în categoria basmului cult. Un prim argument al încadrării
este faptul că personajul principal, fiul de crai, este construit atât din calități, cât și din defecte(caracter de
bildungsroman). Acesta este un erou atipic, un personaj care evoluează, spre deosebire de eroii din basmele
populare, care sunt personaje plate. Existența defectelor este un aspect prin care autorul cult inovează, conferă
complexitate eroului, cititorul înțelegând de ce a fost triplicat numărul probelor și în ce constă parcursul evolutiv al
eroului, adică acesta va trece de la proba puterii fizice(confruntarea cu ursul) la cea a încercării voinței și a
dobândirii răbdării(cerbul) pentru ca ultima probă, cea la care îl supune Spânul (căutarea fetei de împărat) să îl
conducă la o maturizare psihică și afectivă. La final, eroul trece prin proba capitală-moarte și înviere, ceea ce
echivalează, în sens simbolic, cu încheierea parcursului inițiatic și dobândirea dimensiunii spirituale de adevărat
erou și om plin de calități și de experiență care merită statutul de împărat. Autorul îl construiește accentuându-i
latura umană- este șovăitor în fața deciziilor sau gata să se lase stăpânit de fircă, naiv, copleșit de rolul pe care și l-a
asumat. Se distinge printr-o calitate excepțională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea.
Un alt argument al apartenenței la specia de basm cult este prezența anumitor clișee compoziționale date de
formulele tipice. Basmul cult preia astfel tiparul narativ al basmului popular, însă reorganizează elementele
specifice conform viziunii estetice a autorului, a cărui amprentă stilistică este ușor de identificat. Formula
inițială, ,,Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare,
care era ămpărat într-o altă țară, mai depărtată(...) și împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete”. Astfel, se
prezintă, cu ajutorul motivului împăratului fără urmași, elementele care vor declanșa toată acționea operei. Creangă
inovează formula inițială specifică ,,A fost odată”, punând povestea pe seama spuselor altcuiva- ,,cică”, ,,se spune”,
fără a nega, ca în basmul popular- ,, a fost odată ca niciodată”. Acesta crează o convenție între cititor și narator,
prin care acesta din urmă este invitat să accepte categoria estetică a fantasticului drept explicație a întâmplărilor
incredibile prin care trec personajele. Prin formulele mediane se trece de la o secvență la alta și se întreține
suspansul cititorului-,,și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”, ,,și mai merge el cât mai
merge”, ,,Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Formula finală în basmul
cult ,,Povestea lui Harap-Alb” este cu totul originală și își îndeplinește rolul de a-l scoate pe cititor din fabulos-,,Și
a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă, cine se duce acolo be și mănâncă. Iară pe la noi, cine are bani, be și
mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. Se observă umorul amar al lui Creangă, care inovează formulele tipice
basmului popular.
Un episod important al încadrării în tema confruntării binelui cu răul este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Secvența este încărcată puternic de valențe simbolice, amintind de
taina botezului, fiul de crai primind o nouă identitate. Intrat în puț, mezinul craiului traversează o moarte simbolocă
în raport cu vechea sa identitate de ființă profană, iar Spânul, în calitatea sa de maestru spiritual, îl deposedează de
arme, pentru că nu de acestea are nevoie fiul de crai, ci ,,să prindă la minte”. Convins să se lase însoțit de Spân la
primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului
evidențiază diferența între cele două personaje:,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până
atunci la casa părintească, ignoră cu desăvărșire răul și plătește scump ignoranța sa. Schimbarea identității
înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii,
contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în
limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcini dificile ale unei etape esențiale a
vieții sale cu scopul de a evolua.Noul său nume este construit pe baza unui oximoron, ,,Harap” reprezentând noua
sa menire, cea de slugă, iar epitetul cromatic ,,Alb” sugerează identitatea nobilă ascunsă prin legământ a eroului.
Așadar, principiul răului devine o parte complementară a dimensiunii umane a eroului, conceput ca o sumă de
ezitări și de acte curajoase.
Un alt episod reprezentant pentru tema basmului este finalul basmului. Construit în manieră
relistă,înseamnă, în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit prin pedepsirea şi omorârea Spânului
de către cal, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător
din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al protagonistului, care va
deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roş Împărat. Harap-Alb trece prin proba capitală-moarte și înviere, prin
care își termină inițierea, devenind demn de a fi împărat. Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea
răufăcătorului, pentru că prezintă mentalitatea omului din popor, conform căreia binele triumfă întotdeauna, iar
starea firească este cea de bună dispoziţie şi de optimism.Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni
simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în
lumea reală-,, Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”.
Un prim element de structură și compoziție este conturat de conflictul dintre personaje. Acesta este o
contradicție, o tensiune între reprezentantul binelui și cel al răului, între Harap-Alb și Spân. Eroul luptă pentru
impunerea unor valori morale și etice-corectitudine și onoare. Conflictul este complex, deoarece nu este declarat, ca
în basmul popular, dat fiind faptul că personajul pozitiv şi personajul negativ evoluează într-o relaţie de
complementaritate: pentru a se desăvârşi, Harap- Alb are nevoie să se descopere pe sine, iar acest proces este
declanşat de intervenţia Spânului. Confruntarea deschisă dintre cei doi are loc abia în finalul basmului, accentuând
semnificaţiile basmului: binele învinge răul, chiar dacă eroul care ilustrează categoria estetică a binelui nu are
puteri supranaturale. Calităţile morale care îl particularizează pe mezinul craiului au un rol hotărâtor în biruinţa sa
asupra răului. Lecturea basmului prin prisma traseului inițiatic al eroului, însă, permite configurarea unui conflict
interior, între cele două ipostaze ale protagonistului- cea de ființă neinițiată și cea de inițiat. De fapt, pe parcursul
probelor la care e supus de către Spân, eroul trebuie să-și învingă propriile slăbiciuni pentru a dobândi, în cele din
urmă, statutul de moștenitor la tronul împăratului Verde. Pe parcursul acţiunii, se descriu mai multe conflicte, care
au rol în definirea caracterului personajului principal: mezinul se confruntă cu tatăl, cu ursul, cu Cerbul, cu
Împăratul Roș, antagoniştii făcând parte fie dintre personajele umane, fie dintre personajele nonumane, ca şi în
basmul popular.
Un alt element de structură și de compoziție îl reprezintă acțiunea basmului. Aceasta este complexă, starea
inițială de echilibru- Craiul care trăia liniștit și fericit pentru că avea trei feciori care să-l moștenească, continuă cu
perturbarea acesteia deoarece apare o lipsă-Împăratul Verde nu are moștenitori la tron. Are loc o acțiune de
recuperare a echilibrului, prilej cu care eroul, Harap-Alb, pleacă într-o călătorie. Spre deosebire de basmul popular,
în acest basm cult, călătoria eroului presupune depășirea unui număr triplicat de probe astfel încât, dincolo de
confruntarea cu răul, eroul primește o lecție de viață a cărei scop este maturizarea. Ultima etapă este restabilirea
echilibruui și răsplătirea eroului. Prin procedeul de triplicare, autorul sporește materialul epic, ceea ce determină o
retardare narativă. Astfel, se amână deznodământul și se obține gradație în plan compozițional, iar autorul își
domină mai bine materialul epic astfel încât succesiunea de secvențe narative ilustrează drumul spre maturizare al
eroului. Triplicarea este procedeul specific basmelor care constă în construirea subiectului, în întregime, pe
principiul cifrei 3- 3 fii, 3 fete, de 3 ori îl roagă Sfânta Duminică pe Harap-Alb s-o miluiască, 3 apariții ale
Spânului, 3 probe ale pețitului. La final, eroul este răsplătit cu dobândirea statutului de Împărat și se restabilește
echilibrul inițial. Finalul este realizat din perspectiva naratorului obiectiv, care intervine în relatare cu o reflecţie
personală, realizând trecerea de la fabulos la realitatea în care el însuşi trăieşte: „Iar pe la noi, cine are bani bea şi
mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.”
În opinia mea basmul, prin dimensiunea sa morală, nu urmăreşte să ofere modele abstracte, ci modele
accesibile, umane. De aceea Harap-Alb nu are calităţi excepţionale, supranaturale; este bun, curajos, naiv, ca orice
tânăr de vârsta lui. El excelează prin omenescul lui, prin slăbiciunile fireşti vârstei şi devine un exemplu prin
fermitatea cu care îşi asumă iniţierea. Opera este încadrabilă în categoria basmului cult.