ION CREANGĂ

Povestea lui Harap-Alb

- tema și viziunea despre lume într-un basm -

Mare clasic al literaturii române, Ion Creanga a adus acesteia nu doar o imagine a
vieții sau a mentalităților celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, cât mai ales o
societate rurală reconstituită într-un mod original printr-o opera care înfruntă, prin valoarea sa
estetică, timpul. Lumea lui este o lume moldoveneasca întruchipată prin eroi care sunt înainte
de toate oameni obișnuiți, care vorbesc o limbă încărcată de tâlcuri și prin ale căror pățanii
sunt transmise sensuri morale.
Viziunea despre lume este cea specifica basmelor, clasica, o viziune în care lumea
reală și cea fabuloasă coexistă, în care personajele sunt întruchipări ale Binelui și Răului aflate
într-o permanenta confruntare din care Binele iese mereu învingător, intenția didactico-
moralizatoare ținând de specificul acestei specii literare, dar în basmele autorului cult este
vizibilă influența realistă, adeseori fiind imposibilă distingerea lumii reale de cea fabuloasă,
efect obținut mai ales prin antropomorfizarea și localizarea fabulosului, originalitatea fiind, de
asemenea, reliefată de o artă narativă caracterizată de prezența umorului sau a elementelor de
oralitate ori de erudiția paremiologică.

Tema confruntării dintre forțele binelui și cele ale răului, maniheismul, capătă la Ion
Creangă caracter secundar, o alta temă, recurentă și ea în basm, devenind proeminentă, cea a
maturizării. Titlul aduce în prim-plan aceasta tema, prin structura nominala extinsa „Povestea
lui Harap-Alb” fiind anticipata istorisirea calatoriei de formare a tanarului fecior de crai, care
trebuie sa parcurgă drumul de la „harap” la „împărat”, de la slugă la stăpân, dar și drumul de
la „întuneric” la „lumina” pentru a se dovedi demn de a conduce o împărăție, o istorisire care
este nu doar relatare, ci „poveste”, adică fapte transformate în cuvânt.

Narațiunea heterodiegetică este realizată la persoana a treia, din perspectiva unui

narator obiectiv, dar care nu rămâne niciodată neutru, implicarea sa în cele narate fiind
evidențiată de prezența mărcilor specifice: dativul etic sau posesiv, sau persoana întâi plural:
„Dar ia să nu ne depărtam cu vorba și să încep a depăna firul poveștii” specific speciilor orale,
în care legătura cu ascultătorul este directă.
 Relațiile spațio-temporale din „Povestea lui Harap-Alb” poartă și ele amprenta
convențiilor genului, indeterminarea spatio-temporala susținând nevoia de a imprima caracter
general-valabil semnificațiilor. Încă din formula de incipit: „Amu cică a era odată într-o țară”,
prin prezența nehotărâtelor „odată” și „o” faptele sunt proiectate într-un trecut îndepărtat și
într-un spațiu imprecis, dar la autorul cult prezența adverbului de timp fonetizat moldovenește
„amu” și a imperfectului „era ”are rolul de a face legătura între timpul trecut al întâmplărilor
și prezentul narării, actualizând semnificațiilor. Consecința indeterminării temporale și
spațiale este construirea unui cronotop specific, care permite dilatarea temporală și spațială
necesare călătoriei eroului dintr-un capăt în celalalt al lumii, dar și ancorarea într-un illo
tempore, într-un timp al întâmplărilor exemplare.

Construcția subiectului respecta schema narativă clasică: situația de echilibru (traiul

liniștit de la curtea unui crai cu trei feciori), elementul perturbator (sosirea scrisorii de la
Verde-Împărat), acțiunea reparatorie (călătoria și depășirea probelor- aducerea „sălăților” din
Grădina Ursului- o inițiere în vegetal, aducerea capului de cerb și a pieii acestuia cu pietre
prețioase- o inițiere în mineral sau aducerea fetei de împărat- o inițiere în uman, prin proba
iubirii), refacerea echilibrului prin pedepsirea spânului, și răsplătirea eroului, prin căsătoria cu
fata lui Roș-împărat și căpătarea împărăției, evenimentele fiind narate cronologic, prin
înlănțuirea episoadelor și având la bază conflicte exterioare (conflictul protagonist-
antagonist). Transfigurarea temelor este fundamentată pe utilizarea unor motive recurente în
basm - superioritatea mezinului, cifrele magice, obiectele miraculoase, prietenia, supunerea
prin vicleșug sau probele, subsumate unui motiv central.

Motivul central este motivul călătoriei, protagonistul parcurgând un drum al

maturizării, călătorie pe parcursul căreia are loc inițierea, basmul devenind astfel un
bildungsroman. Călătoria înseamnă nu doar despărțirea de spațiul protector al familiei, ci
cunoașterea lumii și cunoașterea de sine, fiind un drum al înțelegerii și asumării adevăratelor
valori umane, morale.

„Fiul craiului” cel mic își începe călătoria vieții după ce își dovedește bunătatea și
curajul în probele la care este supus mai întâi de Sfânta Duminica și mai apoi chiar de tatăl
său în înfruntarea cu ursul. Hainele și armele tatălui sunt simbol al învestiturii, iar trecerea
podului înseamnă începutul unui alt drum, cel spre desăvârșirea sa ca om și ca împărat, din
neinițiat „crăișorul” devenind novice sub numele de Harap- Alb, pe care i-l da spânul sub
jurământul de care nu va putea fi dezlegat decât când „îi muri și iar îi învie”, un nume ce
sugerează dubla sa identitate, de slugă și de împărat, dar și etapa intermediară în inițiere,
aflându-se încă între „întuneric” și „lumină”.

Scena rătăcirii în pădurea labirint, este o rătăcire simbolică, vorbind despre încurcarea
drumurilor destinale: „i se încurcă de tot cărările”, iar întâlnirea cu spânul este o întâlnire
necesară, întâlnirea cu răul, ale cărui „măști” tânărul nu le poate recunoaște. De trei ori
încearcă să respecte avertismentul tatălui, dar de trei ori îi apare în cale spânul care, prin
vicleșug, îl transformă în sluga sa, schimbul de identități având loc printr-o coborâre și ieșire
din fântână, o moarte și o naștere inițiatice, prag spre o alta etapă existențială, botezul
personajului accentuând trecerea sa spre noviciat, jurământul necesar simbolizând aceasta
acceptare a inițierii, el trebuind să rămână sluga pana ce va muri si iar va invia.

Inițierea novicelui este făcută de span, prin proba aducerii salatelor din Gradina
Ursului sau a capului si a pieii de cerb, proba aducerii fetei imparatului Ros fiind ultima dintre
ele, ori de împăratul Ros, „omul roș și omul spân” despre care fusese avertizat de tatăl sau „că
sunt șugubeți tare”, avertisment încălcat, căci numai experiențele trăite au valoare cu adevărat
în formarea caracterului uman.

Drumul de întoarcere este un drum în care cunoaște iubirea, astfel că, în ultima scenă,
la curtea unchiului său fata împăratului îl demască pe spân, arătând cine este adevăratul crai.
Harap-Alb este ucis de antagonist, prin tăierea capului, dar înviat de fată cu ajutorul apei vii și
a apei moarte și a celor trei smicele, Spânul fiind omorât de cal. Inițierea lui Harap-Alb este
acum completă, iar moartea și învierea sa marchează începerea unei noi etape existențiale, în
care Harap-Alb devine împărat și trebuie să se așeze la casa sa luând în căsătorie pe fată.

Construcția personajelor pune în evidență aceeași viziune clasică, specifică basmului,

personajele din „Povestea lui Harap-Alb” putând fi încadrate în tipologiile cunoscute:
protagonistul, antagonistul, adjuvanții sau donatorii, reliefând astfel temele centrale ale
basmului.

Harap-Alb, simbol al binelui, tânărul în curs de maturizare care trebuie să-și descopere
drumul în viață, este caracterizat de naivitate: „boboc în felul sau la trebi d-aistea” și
credulitate (crede ca pădurea este țara spânilor), datorate lipsei de experiența, de aceea el
trebuie să parcurgă un anevoios drum spre maturizare, in timp ce, antagonistul, Spânul este
întruchiparea răului: își însușește o identitate falsă, se folosește de sluga sa pentru a obține
avantaje nemeritate, este lăudăros și tiranic, lipsit de mila și dornic sa facă rău celor din jur, el
este răul necesar, fără de care nu s-ar putea defini binele, astfel că prin probele la care îl
supune pe erou devine inițiatorul acestuia.

Spre deosebire însa de basmele populare, personajele lui Ion Creanga sunt aduse mai
aproape de realitate, prin antropomorfizarea și localizarea fabulosului. Eroul nu este chiar un
erou de basm neînfricat și gata de aventură, ci un tânăr obișnuit, care se teme, își plânge de
milă și și-ar dori să fi rămas acasă. El nu mai are nici puterea de a se metamorfoza, putând
doar sa înțeleagă limba animalelor și să vorbească cu acestea. Antieroul nu mai este nici el
vreo făptura fabuloasa înfricoșătoare, ci doar un om cu o tară fizică (lipsit de păr sau
roșcovan) ce vorbește însă despre o tară morală. Nici celelalte personaje nu fac excepție,
prietenii lui Harap-Alb fiind doar personaje umane cu o trăsătura fizica hiperbolizată, prin
exagerare autorul urmărind satirizarea unor vicii sau defecte.

Originalitatea lui I. Creanga este însa vizibila mai ales la nivelul artei narative, autorul
cult îmbinând modurile de expunere și dând dialogului o funcție majoră, prin intermediul
acestuia textul căpătând oralitate sau caracter dramatic ori aducând în zona basmului umorul,
ale cărui surse sunt numeroase - portretizări caricaturale: comic de limbaj (diminutive cu
valoare augmentativă: „buzișoare”), scene pitorești, cum este scena intrării în „ograda”
Împăratului Roș, exprimarea mucalită: „să trăiască trei zile cu a de-alaltăieri”, ironia sau
autoironia, ca și oralitatea (prezența în număr mare a interjecțiilor și onomatopeelor sau a
structurilor de vocativ ori a imprecațiilor) sau erudiția paremiologica: „Apără-mă de găini, că
de câini mă apăr singur.” .

Prin „Povestea lui Harap- Alb”, Ion Creanga reușește sa transforme o specie literară
redusă la câteva clișee, geniul său artistic intuind că este posibilă adâncirea.Temele, eroii sau
schemele folosite de marele creator sunt poate preluate din folclor, dar originalitatea viziunii
și inegalabila artă de a povesti ori comicul natural și erudiția paremiologică sunt ale lui și doar
ale lui, astfel că orice cititor recunoaște cu sufletul paginile sale.