Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Basmul, în accepțiune generală, este o reprezentare a realității, fiind mai mult decât
mitologie, etică abstractă sau narațiune alegorică. Basmul dezvăluie o lume în care pot fi
regăsite majoritatea speranțelor, iluziilor, fanteziilor sau chiar a utopiilor umanității. Faptul că
lumea basmului este sugestivă pentru manifestările concrete ale existenței umane reiese din
interesul pentru această specie populară al unor scriitori faimoși ca Ion Creangă, Ioan Slavici
sau Mihai Eminescu. Modificările aduse formei populare a basmului țin de două coordonate
fundamentale: accentuarea caracterului realist al umanismului imaginar și amplificarea
valorii stilistice și simbolice a narațiunii.
Un basm cult reprezentativ pentru exemplificarea metamorfozelor pe care specia le
traversează este Povestea lui Harap-Alb, scris de Ion Creangă. Publicat în revista Convorbiri
literare(1877), basmul păstrează o parte dintre elementele tradiționale specifice, în egală
măsură autorul punându-și amprenta asupra diegezei. O caracteristică fundamentală este
oralitatea care se realizează prin modalitatea de exprimare a personajelor, a formulelor de
adresare, a enunțurilor la persoana I și a II-a, prin frecvența interjecțiilor și a excalmațiilor,
precum și a interogațiilor (Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să
ascultați!), a formelor neliterare, a expresiilor caracteristice comunicării orale și stilului
colocvial. Altă particularitate a basmului cult este erudiția paremiologică, despre care Jean
Boutiere afirma că alcătuiește “o colecție ce nu are echivalent la niciun alt povestitor
european”. Proverbele și zicătorile populare sunt frecvent înlănțuite: “Vorba ceea: Cine poate
oase roade, cine nu, nici carne moale”.
Tema operei este triumful binelui asupra răului, fiind dublată de tema inițierii și a
maturizării treptate a eroului, motivele narative specifice fiind superioritatea mezinului,
călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Conflictul central al basmului, acela dintre bine și forțele malefice, este ilustrat în
Povestea lui Harap-Alb prin confruntarea dintre crăișor și Spân. Pe parcursul drumului,
tânărul se întâlnește cu Spânul și în ciuda avertismentelor tatălui său, se întovărășește cu
acesta. Spânul profită de naivitatea tânărului, îl închide într-o fântână, făcîndu-l să-i jure
credință și supunere. Astfel, rolurile se inversează, prințul devine sclavul Spânului, primind
numele de Harap-Alb. Acest botez cu valențe simbolice dovedește statutul de maestru
spiritual al Spânului, deoarece coordonează drumul eroului, de perfecționare și purificare,
care presupune o trecere a neofitului de la un mod de viață la altul. Funcția formativă, de
mistagog, e recunoscută chiar de cal: Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată,
pentru că fac pe oameni să prindă la minte.
Incipitul prezintă starea de dezechilibru al universului provocat de o ruptură, lipsa de
descendenți a lui Verde Impărat, legătura dintre acesta și fratele său, Craiul, fiind slăbită de
lupte și războaie grele. Singurul care poate remedia aceasta lipsă este Harap-Alb, eroul
basmului, care va armoniza în final universul. Vasile Lovinescu, într-o interpretare mitică a
basmului, consideră drumul lui Harap-Alb un pelerinaj spre Unitate, căci obiectul căutării
este restabilirea ordinii inițiale a unei lumi căzute în haos, apărând, astfel, ca un Phoenix, ca
un Renovator Mundi. Textul se finalizează cu triumful binelui și înglobează funcții
stereotipice basmului: demascarea, pedepsirea răufăcătorului, recunoașterea eroului și
recompensarea cu fata de împărat și o împărăție. Ca orice basm, finalul mai cuprinde și o
căsătorie descrisă printr-o poezie hazlie. La aceasta participă reprezentanți ai tuturor
regiunilor, soarele și luna, crăiasa albinelor, dovadă că ordinea universală a fost restabilită,
fiind restaurată organicitatea lumii.
La nivel compozițional, asemenea basmului popular, povestea lui Ion Creangă își
structurează epicul pe două motive ordonatoare, cel al călătoriei inițiatice a eroului si cel al
probelor depășite. Acest scenariu narativ consacrat este însă valorificat original, prin trei
tipuri de călătorii al căror protagonist este Harap-Alb: călătoria inițiatică (pe parcursul căreia
personajul se definește mai degrabă ca un antierou), călătoria de verificare (în care eroul
probează acumularea unei experiențe și cristalizarea unei personalități care permite
încadrarea în tiparele modelului eroic) și călătoria de înapoiere încheiată cu recunoașterea,
moartea simbolică, învierea ritualică și investitura ce consfințește statul de erou al
personajului.
În acest basm cult, eroul are de trecut mai multe probe : viteaz, acesta nu se va teme
de ursul care-l întâmpină la capătul podului. Mezinul trece această probă cu ajutorul calului.
Pentru că dovedeşte milă faţă de Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, ea îl va sfătui să
ia calul, armele şi hainele tatălui său, acestea simbolizând nu numai patrimoniul strămoșesc,
ci și calitățile spirituale ereditare, pe care Craiul, la rândul său inițiat, le-a transmis fiului.
Trecerea podului înseamnă și trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cea
supraomenească, de la contingență la nemurire. Depășirea probei podului este urmată de
rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morții și al regenerării, căci pentru
tânăr se va încheia o etapă și va începe alta. Încălcând sfatul părintesc, protagonistul este
înşelat de Spân, coboară în fântână, i se schimbă numele şi identitatea, devenind Harap-Alb,
sluga omului viclean. Coborarea în fântână are semnificații simbolice complexe și sugerează
rolul de pedagog al Spânului, care îi oferă neofitului un exemplu. Coborând în fântână, cei
doi vor reface experiența infernului și își vor asuma o altă identitate. Astfel, scena are
valoarea unui botez, prințul devenind sclavul Spânului sub jurământ cavaleresc și primind
numele de Harap-Alb. Spânul, ipostază a răului etern, devine astfel, în esență, un personaj
pozitiv, un „rău necesar” formării tânărului, supunându-l la grele încercări pentru a-și
dobândi dreptul la tron și a reface unitatea lumii. Această unitate a universului este subliniată
și de numele său prin alăturarea oximoronică a substantivului „harap” , însemnând slugă, și
adjectivul „alb” care denumeste originea nobilă a robului, aflat la începutul inițierii, dar și
dualitatea alb-negu, yin-yang.
Eroul este un fel de Nică al lui Ștefan a Petrei angajat într-o experiență a cunoașterii
pe care reușește să o ducă la bun sfârșit. Personaj central, Harap-Alb e în egală măsură un
model de erou de bildungsroman, tocmai fiindcă suportă o experiență de ordin inițiatic și,
astfel, devine credibil. Personaj complex, evoluând pe parcursul narațiunii, reprezintă
categoria pozitivului, fiind situat în ipostaze antagonice cu Spânul li împăratul Roș, simboluri
ale maleficului. Caracterizat în mod direct de narator, fiul de împărat este numit: boboc în
felul său. În lipsa unui portret fizic bine articulat, accentul se deplasează către protretul moral.
Portretul moral al eroului câştigă în complexitate cu ajutorul caracterizării indirecte.
Umanizarea modelului simbolic Făt-Frumos se face prin însumarea de virtuți și defecte, iar
calitățile sunt mai curând cele ale omului simplu. Onomastica are o funcţie caracterizantă,
ilustrând condiţia duală : rob (Harap), dar şi originea nobilă (Alb). Probele prin care va trece
la curtea Împăratului-Verde ilustrează curaj, respect pentru cuvântul dat, putere de a răbda.
El aduce, la porunca Spânului, sălăţi din Grădina Ursului, pielea cerbului cu pietrele
nestemate şi pe fata Împăratului-Roş. Reuşita lui se datorează ajutorului supranatural,
deoarece Sfânta Duminică îi dă o licoare (somnoroasă) ce îi va aduce ursului, duh al
rodniciei și simbol al longevității, somnul cel lung, un obrăzar şi o sabie. Drumul spre
Împăratul-Roş implică trecerea unui alt pod, fapt ce simbolizează intrarea într-o altă etapă a
maturizării sale. Experienţele iniţiatice sunt dublate de cele în care îşi dovedeşte bunătatea,
mila şi preţuirea faţă de fiinţele vulnerabile, fapt pentru care este răsplătit, într-un mod
specific universului fabulos, de către crăiasa furnicilor şi a albinelor, dându-i câte o aripă.
Ajutat de grupul de peţitori, format din personaje groteşti şi hilare (comice), Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, eroul va depăşi alte probe, impuse de
împăratul cu inimă haină: casa de aramă încinsă, ospăţul homeric, alegerea macului din
nisip, prinderea fetei transformate în pasăre. Cele cinci apariții bizare reprezintă întruchipări
ale forțelor cosmice –gerul, setea-, fiind totodată și simboluri ce reprezintă idealurile
umanității, dorința de a depăși limitele. Ele pot reprezenta și principiul lumii pe dos sau
obstacolele pe care trebuie să le învingă omul în drumul său spre fericire: propriile limite,
datorate trupescului. Personaj mobil, fata se transformă din farmazoană cumplită într-o fiinţă
capabilă de iubire: ea îl demască pe Spân şi îl înviază pe Harap-Alb, folosind cele trei
smicele de măr dulce. Decapitarea eroului reprezintă ultima treaptă a iniţierii, semnificând
coborârea în infern sau moartea iniţiatică, despre care Mircea Eliade afirmă că reprezintă ...o
experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă. Scena finală cuprinde două
elemente definitorii tiparului narativ al basmului, surprinzându-l pe Harap-Alb întors la
curtea lui Verde-Împărat din ultima proba la care a fost supus de Spân. Însoțit de fiica lui
Roș-Împărat care urma să-i fie soție Spânului, aceasta îl demască pe antagonist. La rândul
său, Spânul îl decapitează pe Harap-Alb, fiind ucis după aceea de calul năzdrăvan. Fata îl
readuce la viață cu apă vie și apă moartă, iar aceștia se căsătoresc, eroul primind scaunul
împărătesc. Finalul canonic (motivul nunții împărătești) este însoțit de formula de încheiere,
particularizată prin nota de umor: Și mai fost-au poftiți la nuntă crai, crăiese și-mpărați,
oameni în samă băgați, ș-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu.
Astfel, Harap-Alb parcurge o perioadă de iniţiere, cu scopul de a deprinde şi alte
lucruri decât cele obişnuite, de a învăţa şi alte aspecte ale unei lumi necunoscute pânã atunci,
experienţă necesară viitorului adult, ceea ce îi conferă operei caracterul de bildungsroman.
Drumul lui Harap-Alb are semnificația revelării adevărului, el revenind la adevărata lui
esență. Nașterea l-a pus sub semnul regalității, iar călătoria inițiatică îi dă prilejul de a se
desăvârși, apărând, în final, în ipostaza de om total.
În concluzie, Creangă valorifică într-o manieră originală folclorul românesc, reușind
să ilustreze eterna luptă dintre bine și rău într-o manieră pe cât de comică, pe atât de încărcată
simbolic, ceea ce face din Povestea lui Harap-Alb o capodoperă a basmelor românești.
Lumea basmului creată de povestitorul din Humulești ființează, astfel, într-o geografie
miraculoasă și într-un discurs inconfundabil, puse sub semnul autenticității.