POVESTEA LUI HARAP-ALB-1877

ION CREANGA
*REPERE TEORETICE
Basmul- specie a epicii populare sau culte, cu largă răspândire, în care se
narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feţi- frumoţi, zâne,
animale năzdrăvane) aflate în luptă cu forţele nefaste ale naturii sau ale societăţii,
simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare pe care ajung să le biruiască în final.
George Călinescu definea basmul ca „o oglindire a vieţii în moduri fabuloase. Basmul
este un gen vast, depăţind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală
etc” (Estetica basmului).
Basmul are rădăcini mitice şi respectă o schemă narativă în construcţia sa: eroul
trebuie să treacă prin mai multe încercări dificile pentru a se maturiza, pentru a-şi atinge un
ideal şi pentru a descoperi adevărul (caracterul de bildungsroman).
Basmul cult –specie a genului epic , în proză,cu numeroase personaje ridicate la
rangul de simbol ,în care se prezintă confruntarea dintre bine și rău , soluționată, de regulă,
printr-un final fericit. Elementul fabulos , supranatural este acceptat , prin convenție, ca
aparținând sferei firescului, indicii spațiali și temporali sunt vagi , generalizând întâmplările
relatate, iar acțiunea urmărește o sferă prestabilită.

*PRELIMINARII
Opera lui Creangă este redusă sub raportul cantităţii ( Poveşti, Povestiri, Amintiri din
copilărie), dar înzestrată cu un generos fond de idei exprimate într-un limbaj de o savuroasă
oralitate. Creangă realizează o epopee a ruralităţii noastre, chiar dacă de cele mai multe ori
acţiunea este prezentată într-o lume fabuloasă, ruptă de lumea reală. Prin acest aspect, Crangă
este un scriitor realist, conturând în opera sa o imagine de ansamblu a satului tradițional:
obiceiuri, fel de a fi al omului din popor, limbaj și atitudine în fața vieții.
Poveştile lui Creangă dezvoltă toate un orizont fabulos, în ele turnându-se, într-o
formă nouă, un fond preexistent de motive şi de idei universale, prezentate în toate basmele
lumii. Creangă este un naţional şi un universal, în acelaşi timp.
„Cel mai complex basm” (Nicolae Manolescu) şi „cel mai frumos basm din
întreaga noastră literatură”(Ov. Bârlea) este Povestea lui Harap- Alb, publicat în
numărul din 1 august al revistei „Convorbiri literare”, în anul 1877, după ce fusese citit
în cadrul şedinţelor de la Junimea. Nu departe de structura basmului popular, povestea
are o acţiune ce implică fabulosul şi supranaturalul şi păstrează conflictul dintre bine şi
rău, convenţia fantastică, încercările prin care trece eroul, personajele şi simbolurile din
basmul popular. Scriitorul adaugă elemente particulare de structură şi compoziţie,
printre acestea remarcându-se arta de desăvârşit povestitor şi oralitatea stilului.
Scrierile lui Ion Creangă: povestiri, poveşti şi Amintiri, opera sa de maturitate, sunt
unite de acelaşi limbaj popular cu nuanţă rurală, în timp ce temele acestora sunt de sorginte
folclorică, cu circulaţie în literatura română sau în cea universală. Jean Boutière arăta că
Povestea lui Harap Alb îşi trage seva din Omul fără barbă al lui Emile Legrand. Unii
cercetători consideră că Povestea lui Harap-Alb ar fi îmbinarea mai multor basme pe care
Creangă le-ar fi sudat. Presupunerea e falsă, fiindcă toate episoadele basmului se înlănţuiesc
în chip armonios, realizând un tot, cu o schemă compoziţională clară, firească şi unitară.
*STRUCTURĂ ŞI COMPOZIŢIE

Specia are o desfăşurare epică distinctă, adică un plan narativ principal care urmăreşte
marea încercare a personajului, de regulă un drum spre izbândă, cum este şi cazul acestui
basm.

Temă, supratemă, viziune despre lume

Ca supratemă, se evidenţiază triumful binelui asupra răului, însă basmul are şi o temă
particulară ce constă în descoperirea şi recunoaşterea esenţelor umane de către Harap-Alb.
Motivul adiacent acestei teme este greşeala datorată lipsei de experienţă. În această notă se
configurează şi caracterul de bildungsroman, roman al formării şi al iniţierii. Personajul
străbate un drum al iniţierii pentru a cumula experienţă, pentru a se forma pentru viaţă în
lupta cu forţele malefice şi pentru a obţine o înţelepciune ca să poată capta filosofia vieţii. Se
poate vorbi despre parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale şi despre modificarea
statutului protagonistului- trecerea de la adolescenţă la maturitate.

Viziunea asupra lumii se conturează pe măsură ce cititorul pătrunde în lumea basmului.

Putem vorbi, la Creangă, de o perspectivă optimistă și umoristică. Autorul privește lumea cu
jovialitate, manifestând înțelegere față de defectele și de greșelile umane. Mai mult decât atât,
greșeala este o condiție a maturizării și o modalitate de conștientizare a existenței răului pe
care eroul trebuie să-l înfrunte.
O secvență semnificativă pentru viziunea lui Creangă asupra lumii este cearta dintre adjuvanți
în camera încinsă de la Împăratul Roș, pe care Gerilă o răcise prea tare. Discuția dintre
protagoniștii fabuloși este asemănătoare cu o discuție între flăcăii din Humulești. Creangă
conferă astfel caracter comic fabulosului, dovedind că singura posibilitate de a scăpa de rău
este râsul. Aceste făpturi sunt umanizate și individualizate prin comportamentul lor, prin felul
de a vorbi, prin psihologia lor, care nu diferă cu mult de cea a personajelo umane din text.
Lumea fabuloasă a lui Creangă coboară, astfel, într-un plan de existență care poate fi
determint geografic și istoric, este lumea satului moldovenesc din vremea autorului. Rezultă
de aici autohtonizarea și tratarea realistă a fabulosului la Creangă.
O altă secvență narativă semnificativă este cea a depășirii probelor. Acestea se organizează
în serii de probe, pe care eroul le trece cu succes, ajutat fiind de cei pe care, la rândul său, i-a
ajutat. De exemplu, Sfânta Duminică, Gerilă, Setilă, Ochilăș Flămânzilă, Calul năzdrăvan vor
contribui decisiv la triumful protagonistului, ajutându-l pe acesta în călătoria sa de inițiere.
Este evidențiat aici un principiu moral străbun, construit pe valoarea ajutorului dăruit și
răsplata primită pentru acesta.

Perspectiva narativă

Acțiunea este relatată la persoana a III-a, de către un narator a cărui perspectivă narativă
obiectivă este completată de multiple comentarii subiective. Aceste completări umoristice,

2
ironice, sunt specifice stilului autorului care impresionează prin erudiția sa paremiologică:
”La plîcinte, înainte, /La război, înapoi!”.

Titlul evidenţiază dubla personalitate a protagonistului. Este vorba despre o identitate

reală, cea de tânăr prinţ, simbolizată de apelativul „alb” şi despre o identitate aparentă, de
slugă a stăpânului, redată prin cuvântul „harap” (slugă de culoare neagră). Titlul se
construieşte cu ajutorul oximoronului, iar contrastul cromatic alb- negru reflectă armonizarea
defectelor şi a calităţilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe
ultimele.
Categoria estetică dominantă a basmului este fantasticul ( categorie estetică şi registru
narativ prin care opera de ficţiune capătă un caracter pronunţat hiperbolic, iar subiectul
devine incredibil sau şocant). Subiectul este alcătuit din întâmplări imposibile în realitatea
obiectivă şi este susţinut de personaje stranii, înzestrate cu puteri supranaturale. Sfânta
Duminică, Flămânzilă, Setilă etc. sunt personaje fabuloase care menţin impresia de univers
fantastic.

Construcția subiectului

Textul lui Creangă se dovedeşte a fi mult mai complex decât al basmelor populare.
Modelul structural al basmului presupune existenţa unui echilibru iniţial (expoziţiunea) şi a
unui eveniment care dereglează echilibrul iniţial (intriga, prin lipsa urmaşilor pe linia
bărbătească în împărăţia fratelui craiului, aflată la capătul celălalt al lumii). Urmează apoi
acţiunea reparatorie, trecerea probelor, refacerea echilibrului (desfăşurarea acţiunii) şi
răsplata eroului (deznodământul).

Incipit-Final
Incipitul basmului este o formulă inițială: ”Amu cică era odată într-o țară un crai, care
avea trei feciori”. Acesta are rolul de a introduce cititorul în lumea miraculoasă, acolo unde
totul este posibil. Incipitul este în legătură strânsă cu finalul, construit tot ca o formulă
specifică redată în manieră cultă: ”Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se
duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și
rabdă”. Formula de încheiere a basmului face trecerea de la universul ficțional imaginat de
autor la realitatea cotidiană a fiecărui cititor.
De asemenea, diversitatea timpurilor verbale din incipitul acestui basm subliniază
universalitatea lui și definește, în același timp, condiția omului, din cele mai vechi timpuri și
până astăzi: devenirea, maturizarea, inițierea în tainele vieții, lupta cu răul, iubirea etc.

Acțiunea basmului este lineară, fiind alcătuită din multiple secvențe înlănțuite. Ea
debutează ex abrupto cu evenimentul care perturbă echilibrul situației inițiale: craiul este
rugat de fratele său mai mare să-i trimită pe unul dintre feciori pentru a-i fi urmaș la tron.
Apoi, secvențele narative respectă o perspectivă diacronică, înlănțuirea fiind procedeul
narativ de bază al acestei narațiuni.

3
Basmul lui Creangă abordează motive tipice speciei, precum:împăratul fără urmaşi,
superioritatea mezinului, încercările la care este supus eroul, călătoria simbolică, experienţa
de slugă la un stăpân rău, animalele benefice etc. Cel mai reprezentativ motiv rămâne însă
călătoria iniţiatică, care presupune cunoaşterea lumii şi a propriilor limite. Drumul său
debutează cu pădurea labirintică, în care se rătăceşte deoarece refuză ajutorul Spânului. În
literatură, motivul labirintului ne introduce într-o altă lume, într-o altă ordine ce trebuie
descoperită şi „ordonată”. Obstacolele vor fi depăşite, iar drumul rămâne simbolul iniţierii şi
al maturizării.

*PERSONAJELE

Construcția personajelor în basmul cult reprezintă un element de originalitate. De-a lungul

firului narativ sunt inserate portrete bine conturate, care își lasă amprenta asupra imaginației
cititorului.
Harap-Alb este personajul principal, protagonistul, aflat în luptă cu antagonistul-
Spânul. Spre deosebire de alţi eroi de basm, Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici
însuşiri extraordinare. Posedă însă o calitate morală fundamentală- bunătatea sufletească.
Momentul-cheie este cel al întâlnirii tânărului, aspirant la responsabilitatea de împărat cu
Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, care-l roagă s-o miluiască. El îşi demonstrează
astfel altruismul, adică ajutorul dezinteresat dat celor mai umile fiinţe. Eroina supranaturală îi
va răsplăti generozitatea sufletească şi gestul miluirii unei făpturi sărace, dezvăluindu-i
destinul excepţional care-l aştepta: „puţin mai este şi ai să ajungi împărat, cum n-a mai stat
altul pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. Cele trei superlative absolute
dezvăluie armonia şi fericirea în sens uman, împlinite prin dragoste, renume şi putere.
Harap-Alb a fost considerat un Hercule autohtonizat, înzestrat cu diferite calităţi ale omului
din popor. El este un tânăr harnic, omenos, milostiv şi altruist. Demnităţii, sensibilităţii şi
blândeţii, Harap- Alb le va adăuga răbdarea şi stăruinţa. El simbolizează un cod moral
naţional, adunând virtuţile flăcăului gata oricând să săvârşească acte de vitejie.
Eroul are vocaţia prieteniei şi a întrajutorării. Pe durata încercărilor, pe cărările pustiului şi în
locurile primejdioase, el ajută şi este ajutat de murgul credincios, de Sfânta Duminică, de
personajele hidoase, sau de micile vietăţi pe care le întâlneşte. Eroul a învăţat că individul nu
poate învinge de unul singur şi că un sprijin major îl poate primi de la cea mai modestă fiinţă.
Victoria lui Harap- Alb şi a tovarăşilor săi nu este una solitară, ci reprezintă biruinţa
fraternităţii spirituale asupra individualismului omenesc.
Eroul este foarte sociabil, fapt care îl ajută în demersurile sale pentru că, prin comunicarea cu
cei din jur, reușește să-și facă prieteni loiali. Cele cinci personaje miraculoase sunt gata să îl
însoțească și să-l ajute oricând este nevoie. De asemenea, se dovedește foarte mărinimos,
ajutând furnicile și albinele prin fapte nobile.
La finalul călătoriei, Harap-Alb cunoaște un nou sentiment mai puternic și mai profund decât
celelalte, iubirea, dar structura sa sufletească îl împiedică să uite devotamentul față de Spân,
așa că e pregătit să o ducă pe fată acestuia. Ea intuiește adevărata identitate a celui pe care îl
iubește și îl ajută în confruntarea finală, aducându-l la viață, într-o nouă existență absolvită de
jurământ, ca tânăr împărat.

4
Pentru a contura personajul, Creangă foloseşte atât caracterizarea directă (făcută de scriitor),
cât şi pe cea indirectă (vorbe, comportament, gestică). Fiul de crai este prezentat în mod
direct, de narator sau de personaje: ”boboc în felul său la trebi de aieste”, ”slab de înger”,
”mai fricos ca o femeie”. Spânul îl numește ”slugă vicleană”. Caracterizarea indirectă reiese
din faptele sale, din vorbe, din atitudinea față de ceilalți și din limbaj. Se evidențiază astfel
frumusețea sa spirituală și optimismul.
Din punctul de vedere al relației cu celelalte personaje, se remarcă atitudinea pacifistă a
eroului, care se străduiește din răsputeri să păstreze legături amiabile cu ceilalți, chiar dacă
uneori dificultățile îl copleșesc. Nu ezită să facă bine celor din jur, fiind astfel răsplătit
prietenește.
Toţi eroii lui Creangă aparţin, după comportament şi limbaj, unei singure categorii sociale,
ţărănimea, indiferent de rolul pe care-l interpretează. Fabulosul este coborât la scară
pământească, fiind umanizat. Garabet Ibrăileanu afirmă că „personajelor pur fantastice,
Creangă le imprima o viaţă omenească, chiar ţărănească”.
Majoritatea personajelor stăpânesc tehnica psihologică a disimulării, creându-şi false
identităţi: bătrânul crai se ascunde în pielea unui urs, Sfânta Duminică se transformă într-o
cerşetoare, Spânul vrea să parvină şi se prezintă ca fiu de împărat, iar Harap-Alb îmbracă
haină de slugă.
Portretele personajelor fantastice sunt realizate prin tehnica hiperbolizării, cu ajutorul
augumentativelor: „dihanie de om”, „ochiul mare cât o sită”.

*ARTA LITERARĂ- Concluzie

Creangă este un povestitor desăvârşit, impresionând prin modul în care „spune”.

Povesteşte cu vervă, neobosit, ca un mare actor în faţa unei săli fascinate.
Limbajul este presărat de termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau
lexicale, ziceri tipice, proverbe, zicători care coboară lumea fantastică într-un univers
naţional, autohton, humuleştean. Ca şi în Amintiri, scriitorul stârneşte hazul prin plăcerea
zicerii, prin verva, jovialitatea şi ironia sa. Limbajul afectiv, marcat de prezenţa interjecţiilor,
a exclamaţiilor a dativului etic ne indică faptul că naratorul nu este rece, indiferent, ci se
implică, participă sufleteşte, apreciază şi solicită interlocutorii.
Mărcile lingvistice ale oralităţii sunt, de obicei, reprezentate de: forme fonetice şi
gramaticale specifice, structuri eliptice, anacolutul, frecvenţa vocativelor şi a interjecţiilor,
formule repetative etc.
În istoria limbii literare, Ion Creangă şi I. L. Caragiale reprezintă, la sfârşitul
secolului al XIX-lea, o direcţie ce valorifică în diverse moduri, limba vorbită. Oralitatea este
trăsătura stilistică dominantă a celor doi scriitori. Opera lui Creangă este ilustrativă pentru
oralitatea de tip popular, în timp ce scrierile lui Caragiale sunt reprezentative pentru oralitatea
de tip suburban, semidoct şi, în general, fals neologic.
Numit de Zoe Dumitrescu Buşulenga „un genial scriitor popular” , Creangă este „o expresie
monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român sau, mai
simplu, a poporului român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune” (George
Călinescu).