AUTOR

Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei

basmelor, a poveștilor și a povestirilor sale. Acesta este considerat a
fi unul dintre clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale
autobiografice „Amintiri din Copilărie”.
SPECIE/Context
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme
morale în comunitățile umane care își doreau să ducă existența și se
conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca modalitate de
abstragere din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis,
iar abaterile de la norme sunt aspru sancționate.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri
literare” și este un basm cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale
speciei, dar în același timp se deosebește de basmul popular prin:
dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de
probe, amânarea deznodământului, protagonist fără puteri
supranaturale, chiar fără calități excepționale, importanța acordată
dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului,
digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin
multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin
complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic.
PERSPECTIVA NARATIVĂ
Perspectiva narativă este obiectivă, realizată la persoana a treia de
către un narator omniscient și omniprezent. Obiectivitatea
naratorială este încălcată, însă, pe alocuri prin intervenții directe ale
naratorului în discurs. Este o trăsătură a oralității stilului, marcă
inconfundabilă a lui Creangă.
INCIPIT FINAL
Incipitul și finalul se află într-o relație de simetrie care marchează
intrarea și ieșirea din fabulos. Formula inițială („Amu cică era odată
într-o țară un crai, care avea trei feciori”) îl introduce pe cititor în
universul ficțional. Indicativul, perfect compus sugerează un timp
mitic, vag și suspendă cronologia, ca în orice basm. Formula finală îl
readuce pe cititor la realitatea cotidiană și marchează granița
universului ficțional: ,,Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine
încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani
mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Acest basm atinge
dorințele sociale dintre bogați și săraci în viața cotidiană.
TEMA TEXTULUI ŞI DOUĂ SECVENŢE SUGESTIVE
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii
fundamental opuse: binele și răul, cu victoria celui dintâi, o
supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri
(bildungsroman). Fiul craiului nu pornește la drum pentru a aduce
lumina în lume, ci pentru a o primi în sine, sub forma învățăturii
morale, a experienței de viață.

Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii

fiului de crai în fântână- simbol ambivalent al vieții și al morții.
Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut-
pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului.
Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două
personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în
exploatarea slăbiciunilor celorlalți, fiul de crai, protejat până atunci
la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de
fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit
oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul dintre esență și
aparență.
Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide
inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi
nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea
răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat
etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența,
răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile.
Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și
își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de
răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-
Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb,
înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit
să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ,,Hei, dragele
mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar
fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață
este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel
lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o
concluzie în final pozitivistă a autorului.

Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca

în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se
metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte.
De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi
conferă un caracter aparte.
Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este
caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de
miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele
convenţionale.
Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană-este şovăitor în
faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de
rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională,
care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. Compensându-i
slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb
calitatea de arhisemn (simbol) al binelui.
Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei
calităţi-Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii
fabuloşi- extind această calitate dominantă a eroului în sfera
întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai complexe decât
personajele auxiliare din basmele populare. Uriaşii care îl însoţesc pe
Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub aspect fizionomic, cât şi
sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la
fiinţa umană – „schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie
de om”, „namilă de om”, „arătare de om”.
Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd trăsăturile
umane – Gerilă se ceartă cu însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe
care a făcut-o în casă şi „trânteşte o brumă pe pereţi” care îi
contrariază pe ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă sunt expresia
alegorică a unora dintre impulsurile aparţinând instinctului de
apărare şi de conservare ale fiinţei umane.
Acţiunile lor se înscriu, de altfel, în sfera realităţii mai mult decât
în sfera supranaturalului. Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin
preponderent tipologiei fabulos-mitice. Simţurile lor exagerate se
circumscriu sferei cunoaşterii. Singurele personaje auxiliare care
amintesc de basmele populare sunt calul, albinele, furnicile,
personificate şi dobândind calităţi supranaturale. Având în vedere
caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult
fantasticul este puternic antropomorfizat ( umanizat ).
CURENT
Realismul este un curent literar care a apărut în Franța, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului.
Opera aparține realismului prin folosirea tehnicii detaliului, dar și
prin faptul că fantasticul este umanizat și localizat în Humulești.
ELEMENTE REALISTE
O primă trăsătură a realismului prezentă în text este folosirea tehnicii
detaliului pentru prezentarea caracterelor personajelor. Harap-Alb se
dovedește a fi ușor de manipulat. („Fiul Craiului, boboc în felul său la
trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să îl
trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”), Împăratul Roș este
aspru, cârcotaș, iar Craiul are orgoliu familial.
O a doua trăsătură a realismului reiese din faptul că fantasticul lui Ion
Creangă este umanizat și localizat în Humulești. Opera este
influențată de satul natal al autorului. Ilustrativă în acest sens este
relația dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul care
parcurge un drum al maturizării cu scopul de a deveni un bun
conducător, dând dovadă de trăsături înalte de caracter (bunătate:
„Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună
te ajută”). Spânul dă dovadă de trăsături negative de caracter, fiind
omul lingușitor, mincinos, care-și maschează cu greu răutatea („Hei,
hei! zise Spânul tremurând de ciudă”, „Spânul, bodrogănind din gură,
nu știa cum să-și ascundă ura”). Chiar monștrii sunt țărani cu calități
deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
VIZIUNEA AUTORULUI
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt
prezente multe întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu
însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea basmului devine ,,o oglindire
a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu).

ELEMENTELOR DE STRUCTURĂ, DE COMPOZIŢIE ŞI DE LIMBAJ ale

textului narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre
lume
Un lucru care atrage atenţia încă de la început este titlul neobişnuit
al basmului, căci, conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea
negrului (Harap) cu albul, ar însemna unirea celor două principii Yin
şi Yang: fiu al Craiului şi nepot al lui Verde Împărat, Harap-Alb este
ales de soartă să îi reunească pe cei doi fraţi, aşa cum două jumătăţi
ale cercului formează întregul-mitul androginul, căci în plan
mitologic, cei doi împăraţi reprezintă două principii subordonate
unul altuia ce guvernează o lume primitivă. Însă, principiile Yin şi
Yang nu sunt singurele care pot explica denumirea eroului, faptul că
fiul de Crai este numit „Harap” =rob corespunde din punct de vedere
epic, planului logic: el devine sclavul Spânului; dar şi planului
spiritual: el devine sclavul propriului său păcat, „fazele prin care
trece relaţia de subordonare dintre Harap-Alb şi omul spân sunt
regăsite în relaţia om-păcat de-a lungul vieţii” (A. Oişteanu, « Grădina
de dincolo »).
CONFLICTUL
Conflictul textului este unul dublu, fiind vorba pe de o parte de un
conflict general specific basmului (bine-rău) și pe de o altă parte, de
un conflict particular, între Harap-Alb și Spân. Conflictul debutează în
momentul întâlnirii celor doi, când fiul Craiului este păcălit de Spân și
devine sluga acestuia, fiind constrâns să respecte cu sfințenie toate
regulile impuse. Evoluția conflictului se bazează pe toate probele la
care este supus Harap-Alb, menite să îl aducă la pierzanie, dar, care
în cele din urmă îl fac mai puternic. Conflictul se finalizează în mod
pozitiv, deoarece Harap-Alb, deși este decapitat de Spân, este mai
apoi readus la viață de fata Împăratului Roș, iar Spânul sfârșește prin
a fi omorât de cal.
Umorul are următoarele surse: jocul de logică în care prima
propoziție este contrazisă de cea imediat următoare: ,,Ba Gerilă se
întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură’’ (personajul se
zgribulește de frig); o propoziție o repetă pe prima în termeni
aparent deosebiți, care ascund sinonimia: ,,zi-i pe nume să ți-l spun’’
(Ochilă, care nu știe un nume, vrea să-l arate că-l știe); crearea
raporturilor de falsă adversitate: ,,pân-acum ți-a fost mai greu, dar
de acum înainte tot așa are să-ți fie’’; expresii pleonastice ,,Stăpânu-
tău ca stăpânu-tău; ce-ți face el, asta-i deosebit de bașca’’;
enumerări hilare: ,,Ochilă, frate cu Orbilă...’’; asocieri de cuvinte
nepotrivite: ,,numai pe sine nu se vede cât e de
frumușel’’(caracterizare ironică a lui Ochilă); deformarea în scopuri
satirice a profesiei clericale: Gerilă vrea să se încălzească ,,bând
sângele Domnului’’; Gerilă parafrazează citate din Biblie: ,,al dracului
să fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor, amin!’’; raportarea la animale
a viciilor umane: Păsări-Lăți-Lungilă ospătează ,,cu lăcomie ca un
vultan hămăsit’’, Gerilă clănțănește din măsele ,,ca un cocostârc din
cei bătrâncioși’’; împerecheri fonetice hilare: Gerilă se adresează
tovarășilor: ,,mangosiților și farfasiților’’ (apelativele sugerând
grotescul personajelor); Gerilă are ,,buzoaie groase și dăbălăzate’’.
Basmul cult respectă convenţia de oralitate din basmul popular, dar
naratorul intervine în text prin comentarii şi prin reflecţii personale,
participând la povestire. Oralitatea derivă din apariția următoarelor
elemente: punctele de suspensie sugerează discontinuitatea vorbirii,
variațiile de durată ale sunetelor: ,,Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de
căldură, iară eu să crăp de frig. Bu...nă treabă!’’; intonația vioaie
rezultă din exprimarea paratactică: ,,ieie-vă și pielea de pe cap, ce am
eu de acolo?’’; repetiția: ,,la calic slujești, calic rămâi’’; eliminarea
conjuncției: ,,Și dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici
atâta’’; topica ,,dar Harap-Alb ca de foc se ferea’’; încheietura
puternică a unor fraze, care sugerează fluctuații, curbe în rostire: ,,Și
cum ajung, o dată intră buluc în ogradă’’; introducerea locuțiunilor
conjuncționale aparent negative (care implică diferențe de nivel în
vorbire): ,,Și-atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în
gură câte o haraba de pâine’’(unde adverbul ,,nu’’ arată
neprevăzutul); repetarea interjecțiilor sugerează mișcări ritmice: ,,Și
odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap’’.
Totodată, subiectul basmului este un element de structură
important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-
Împărat avea trei fete. Îi trimite craiului o scrisoare prin care îi cere
un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic. Această vrednicie
trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își
supune fiii la o probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în cale.
Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește curaj și sfătuit de Sfânta
Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta
constituie un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl
sfătuiește să se ferească de Omul Spân și de Omul Roș și îi dăruiește
pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar
a treia oară își încalcă interdicția, astfel, Spânul îl supune prin
vicleșug, îl testează și îl face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea
salatelor din Grădina Ursului, aducerea pietrelor prețioase din
Pădurea Cerbului și pe fata de împărat. Primele două probe sunt
trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia
probă cuprinde mai multe serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi
dăruiesc câte o aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de
gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-
Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție (reglarea
temperaturii din casa înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip,
fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și proba
impusă de fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și
apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi
dezvăluie adevărata identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la
culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl aruncă în înaltul cerului,
făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu
apă moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe
fata Împăratului Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului,
precum şi la elementele de formă, se poate observa că în basmul său
Ion Creangă abordează o viziune fabuloasă asupra realităţii, dar
apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de
originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în
privinţa acţiunii, cât şi a personajelor, prin folosirea unor tehnici
narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice celei fabuloase şi
prin oralitate, încât lumea basmului devine ,,o oglindire a vieţii în
moduri fabuloase’’(G. Călinescu)