Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

1. Definiția basmului + trăsături

2.Încadrare în opera scriitorului

„Poveştile şi snoavele, partea cea mai mare din opera lui Creangă, nu fac
nimic alta decât să ne dea (....) adevăratul spirit al poporului, de la care a învăţat
meşteşugul lui de scriitor şi care a pus pe temperamentul acesta vioi şi puternic
pecetea lui neștearsă“ (Nicolae Iorga).
Publicat în anul 1877 în revista „Convorbiri literare“, Povestea lui Harap-Alb
are rădăcini adânci în spiritualitatea arhaică, de unde sunt preluate tiparele narative,
personajele, formulele tipice, tema etc.; cu toate acestea, este o creaţie profund
originală, autorul reactualizând teme de circulație universală pe care le valorifică din
prisma propriei viziuni, într-un text narativ complex, ce depășește tiparele basmelor
populare. În acest sens, N.Iorga opina că este „cea mai îngrijită ca formă şi mai cu
dragoste scrisă dintre toate poveştile lui“.

3.Titlul, „cheie interpretativă a textului” (Umberto Eco), element paratextual

ce identifică o creație, este un motiv anticipativ, ilustrând caracterul fabulos al
întâmplărilor înfăţişate prin lexemul „povestea“, dar și personajul principal, eponim
care poartă mască, prin sintagma „Harap-Alb“. Construcția oximoronică
armonizează relevă cele două identități ale personajului: harap – slugă, rob, țigan,
identitate aparentă; alb – nobil, prinț, identitate reală, semn că acesta trebuie să
parcurgă un drum pentru a se iniția.

4.Tema este clasică, lupta dintre bine şi rău cu triumful binelui, eroul
parcurgând o aventură imaginară în vederea dobândirii și impunerii unor valori
morale și etice: corectitudine, onoare, iubire liber consimţită. Cel care nu respectă
codul este pedepsit.
Considerat bildungsroman cu subiect fabulos, basmul Povestea lui Harap-Alb
ilustrează nu un traseu fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecţionare şi de
purificare. Din această perspectivă, tema capătă un caracter moral, ce se referă la
condiția eroului care, pentru a fi conducător veritabil, trebuie să cunoască și statutul
de slugă, inițierea stabilind trecerea de la inocență la maturitate.

5. Structura
Basmul are o structură secvenţială, fiecare element constitutiv fiind de fapt o
iniţiere a eroului, prin dobândirea cunoaşterii şi a conştiinţei de sine, prin trecerea de
la condiţia de muritor la cea de nemuritor, de principiu, de centru al universului, de
spirit conducător al ordinii universale. Schema narativă este complexă, antrenând

1
personaje variate într-un conglomerat de fapte fabuloase care fac din Povestea lui
Harap-Alb „un scurt roman fantastic în care toate elementele au reversul lor real,
traductibil“ (Al.Piru).
Fără a nesocoti canoanele speciei literare pe care o abordează, şi acest basm
păstrează formulele stereotipe care jalonează, în plan frontal, derularea epicului,
facilitând relaţia narator-cititor şi subliniind momentele narative de excepţie.
Formula de început „Amu cică a fost odată într-o ţară un crai care avea trei
feciori“ are funcţia de a plasa acţiunea în timp, subliniind caracterul excepţional, dar
neverosimil al întâmplărilor. Lexemul cică, sub semnul dubitativului, facilitează
intrarea în fantastic, circumscrie un cronotop fabulos, acţiunea este plasată illo
tempore, nedefinitul într-o ţară evidenţiind caracterul exemplar al faptelor prezentate.
Formulele mediane („Dzeu să ne ţie, căci cuvântul din poveste înainte mult
mai este” sau „Şi merg ei şi merg, cale lungă să le ajungă”) se referă exclusiv la
relaţia povestitor-auditoriu şi au forţa de a menține curiozitatea cititorului. Acestea se
înscriu într-un ritual al narațiunii, revenind cu insistenţă şi cu minime variaţii, tocmai
pentru a da fluenţă şi cursivitate discursului.
Formula de încheiere fixează împlinirea destinului eroului şi identifică poziţia
naratorului faţă de cele relatate. Imaginea fabuloasă a nunţii şi retragerea naratorului
din spaţiul povestirii facilitează trecerea de la fantastic la realitate. În Povestea lui
Harap-Alb, finalul surprinde două lumi paralele:
a) una de basm, sub semnul fericirii si bunăstării veșnice, în care „a ţinut
veselia ani întregi şi acum ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă”.
b) una reală, care prezintă inegalitatea socială şi materială a oamenilor: „iară
pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.

6. Elemente preluate din folclor

a) tema;
b) motive narative specifice: mezinul care, în pofida aparenţelor, se dovedeşte a
fi cel mai destoinic, împăratul fără urmaşi, bătrâna deghizată în cerşetoare care
ajută pe cel strâmtorat, călătoria, supunerea prin vicleşug, încercarea puterii în
trei împrejurări diferite, izbânda, demascarea spânului şi pedepsirea acestuia,
căsătoria;
c) personajele: craiul, Împăratul Verde, Harap-Alb (Făt-frumos), fata împăratului
Roş (Ileana Cosânzeana), Spânul (zmeul);
d) ajutoarele: calul, gâzele personificate, Sf. Duminică;
e) unele elemente magice: apa vie, apa moartă, cele trei smicele de măr dulce;
f) fuziunea real-fabulos întrucât trecerea din lumea reală în cea fantastică este
lină, fără a se face distinctie între cele două planuri, contopire caracteristică
pentru mentalitate populară: „în plin fabulos, apar scene de un realism bufon.
Gerilă, Ochilă și celelalte ființe monstruoase de basm, intrate în casa de fier a
Împăratului Roș, se ceartă întocmai ca niște țărani“. (G. Călinescu)
g) limbajul conţine mărci ale stilului popular, având drept consecinţe aparenta
simplitate şi autenticitate. Oralitatea se manifestă prin frecvenţa interjecţiilor şi

2
 a exclamaţiilor, prin verbele dicendi (a „spune”, a „zice”, a „povesti”, a
„afirma”), repetiţia formulelor specifice basmului şi prin frecvenţa dialogului
şi a monologului în naraţiune.

7. Elemente de originalitate
Creangă asimilează un fond folcloric, dar arta lui nu este a povestitorului
popular care improvizeză fără să insiste asupra detaliilor. Diferenţele dintre o creaţie
populară şi opera lui Creangă se manifestă la următoarele niveluri:
a) Arta povestirii având ca trăsături definitorii:
- ritmul rapid, rezultat din eliminarea explicaţiilor generale, a
digresiunilor;
- individualizarea personajelor şi a acţiunii prin amănunte care
particularizează;
- dramatizarea acţiunii prin dialog care are funcție dublă, ca în teatru:
dezvoltă acţiunea şi caracterizează personajele.
b) Antropomorfizarea fantasticului prin faptul că personajele au un
comportament bine individualizat, gesturi şi atitudini determinate de o
anumită mentalitate şi un limbaj nuanțat ce aminteşte de lumea Amintirilor
din copilărie, spre deosebire de basmul popular care prezintă o imagine
artificială a personajelor fantastice umanizate, în sensul că acestea nu se
disting prin particularităţi psihice sau sociale.
Menținut permanent în sfera umanului, mezinul craiului nu reușește să
depășească primul obstacol al călătoriei – parcurgerea labirintului – , căci
pădurea, simbol al perenității, devine un spațiu tenebros în care cărările se
încurcă, favorizând apariția maleficului. Naiv, flăcăul se încrede în cuvântul
spânului, nerespectând, în acest mod, cuvântul tatălui. De altfel, întâlnirea cu
spânul reprezintă scena cheie cu multiple semnificații în devenirea eroului.
Omul spân, ființă infernală, priceput în arta disimulării, îl păcălește cu
iscusință pe prinț, prefăcându-se că îi este sete, acesta fiind doar un
subterfugiu de a vărsa plosca, pe motiv că „apa era bâhlită și ne-am fi putut
îmbolnăvi”. Setea este elementul declanșator, pretext cu valențe subtile
îtrucât spânul avea un plan bine gândit pentru a-l aduce pe tânăr sub
stăpânirea sa și trebuia să-l urmeze întocmai. De aceea, în acest context,
setea nu reprezintă nevoia biologică a ființei umane, ci o metodă de a-l
induce în greșeală pe „fiul de crai, boboc în felul său”. Ajunși la fântâna
știută de spân, băiatul observă mirat că nu se încadrează în tiparele
normalului, căci „era adâncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o
scară de coborât până la apă”, semănând cu o grotă. În plan simbolic, aceasta
sugerează locul renașterii, al schimbării, întrucât este asociată apei vii care
țâșnea de lângă rădăcinile pomului vieții din Paradis. Semnificațiile apei pot
fi reduse la trei teme fundamentale: originea vieții, mijloc de purificare și
centru de regenerare. Dualitatea pe care apa o posedă are valențe de antiteză,
căci ea este generatoare de viață, dar și de moarte, creatoare, dar și

3
 distrugătoare. Coborârea fiului de crai în fântână este echivalentă cu
descensus ad inferos, deoarece acesta este locul în care tânărul trăiește prima
sa moarte simbolică, dar și învierea, fiindcă își pierde statutul de prinț,
devenind sluga celui care îl salvează. Singura modalitate de a mai trăi este să
accepte noua identitate, jurând că își va respecta stăpânul, urmând a-și
modela caracterul după dorința acestuia, care îl învață, totodată, ce este
umilința, devenind un magister inițiatic. Lexemul „Harap” corespunde atât
planului logic, fiul de crai devine slujitorul spânului, cât și celui spiritual – el
se metamorfozează în sluga propriului său păcat, „fazele prin care trece
relația de subordonare dintre Harap-Alb și omul spân sunt regăsite în relația
Om – Păcat de-a lungul vieții” (A. Oișteanu). Legământul este pecetluit prin
paloș, simbol al dreptății ce pune în lumină principiul masculin. Fiind, în
esență, prinț, Harap-Alb își ia jurământul în serios, onoarea fiind trăsătura sa
definitorie. De asemenea, paloșul i-a aparținut tatălui, iar încălcarea
legământului ar însemna, totodată, lipsa de respect față de părinte. Spânul,
nefiind pregătit să ucidă, este astfel cheia de salvare a tânărului. Harap-Alb
își pierde libertatea totală, dar, prin intermediul spânului, câștigă calitățile
imperios necesare unui conducător.
Toate personajele din Povestea lui Harap–Alb se comportă şi vorbesc
ţărăneşte, astfel că acţiunea ar putea fi plasată în Moldova, în a II-a jumătate
a sec. al XIX-lea.
c) Nota comică determinată de:
- exprimarea mucalită: „să trăiești trei zile cu cea de alaltăieri”;
- ironia: Împăratul Roş era „vestit pentru bunătatea lui cea nepomenită şi
milostivenia lui cea neauzită”;
- apelative: „ţapul cel roş”, „mititelul”, „Mangosiţi”;
- zeflemmisirea: „Tare mi-eşti drag, te-aş băga în sân, dar nu-ncapi de
urechi”;
- diminutive cu valoare argumentativă: „buzişoare”, „băuturică”;
- scene comice: cearta dintre Gerilă şi tovarăşii săi în casa de arama;
- expresii pitoreşti: „care mai de care mai chipeş şi mai îmbrăcat de se
târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii”;
- caracterizări pitoreşti: cei cinci uriasi ale căror portretre dizgratioase sunt
exacerbate printr-un limbaj comic: Setilă este „prăpădania apelor, fiul
Secetei, născut în zodia ratelor şi împodobit cu darul suptului, iar Flămânzilă
este „foametea , sac fără fund”.
-onomastica ilară (Flămânzilă, Setilă,Ochilă care este frate cu Orbilă, văr
primar cu Chiorilă, nepot lui Pandila, din sat de la Chitilă, peste drum de
Nimerilă”.
d) Erudiţia paremiologică rezultă din faptul că I.Creangă citează în
permanenţă proverbe, zicători din înţelepciunea populară, introduse de regulă în text
prin sintagma „vorba ceea”:
 „Dă-i cu cinstea să piară ruşinea”;

4
  „Lac de-ar fi broaşte sunt destule”;
 „De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”;
 „Părinţii mănâncă aguridă şi fiilor li se strepezesc dinţii”.
„Privit sub latura paremiologică de observator etic, Creangă e omul-proverb;
din punctul de vedere al mitologiei populare, e un Homer al nostru“ (Constantin
Ciopraga).

Citatul paremiologic are ca efecte :

 accelerarea ritmului povestirii;
 obţinerea pasajelor comice;
 universalitatea expresiilor evocate;
 caracterizarea unor personaje;
 sintetizarea unor secvenţe;
 caracter moralizator.

d) Limbajul
„Este în poveștile lui Creangă atâta jovialitate, atâta humor al
contrastelor, încât compunerile sunt menite să nu fie gustate cum trebuie
decât de intelectuali. El are plăcerea cuvintelor și a zicerilor și mai ales acea
voluptate de a le experimenta, punându-le în gura altora“. (G. Călinescu).
Astfel, limbajul are ca elemente originale:
- exprimarea locuţională (a da bir cu fugiţii, a strica orzul pe gâşte, a umbla
frunza frăsinelului, rupţi de foame, cos de foame şi de sete),
- limbajul afectiv prin folosirea dativului etic („Şi mi ţi-l înşfăcă o dată...”);
- economia de mijloace artistice, figura de stil preferată fiind comparaţia
„Străluceşte ca un soare”, „hojină”, „tolocăneşte pentru nimica toată ca un
nebun”, alături de epitete hiperbolice: Setilă era „o arătare de om şi avea un
grozav burdăhan şi un nesăţios gâtlej”;
- structuri de proză ritmată, T.Vianu semnalând „ritmul şi cadenţa
intenționat măsurate” în fraza lui Creangă, deşi este operă în proză, “Harap-
Alb le mulţumeşte ş-apoi pleacă liniştit/ Fata vesel îi zâmbeşte, luna-n cer a
asfinţit”.

e) Elementele mitice şi simbolice

Toate elementele narative au o ordine simbolică, elementele mitice susţinând
caracterul fantastic al operei, senzaţia persistentă fiind aceea de drum prin labirint
(bildungsroman)
Astfel, există numeroase mituri şi motive literare:
 mitul labirintului – pădurea prin care trece fiul craiului, imposibilitatea de
a o depăşi singur ( are nevoie de Span) evidenţiind lipsa de experienţă a
eroului (=neiniţiat);

5
 - simbol central, indispensabil construcției narative,
deplasarea într-o altă împărăție putând fi considerată drept un ax al
basmului și, simultan, drept partea lui mediană;
- pretext pentru testarea calităților eroului și un prilej
pentru acesta de a-și dobândi ajutoarele.
 cifra magică 3
- simbol al perfecţiunii, al completitudinii (bătrâna îi cere de trei ori să o
milostivească);
- fiul crailui îi dă de trei ori cu frâul în cap calului;
- calul se scutură de trei ori şi devine frumos;
- Spânul îi iese în cale de trei ori;
- cele trei încercări date de Spân.
 cele trei încercări =simbolice:
a) salatele din grădina ursului = obţinerea cunoaşterii;
b) cerbul = bogăţia, puterea;
c) fata împăratului Roş =iubire.
Fiind cel mai greu de obţinut, această etapă existenţială presupune
înfruntarea mai multor pericole =alte saşe probe:
 casa de aramă =înfrângerea demonului mâniei;
 ospăţul=înfrângerea demonului lăcomiei;
 alegerea corectă a fetei= înfrângerea demonului minciunii;
=capacitatea de a discerne între esenţă şi
aparenţă;
 alegerea macului de nisip = puterea gândului de a deosebi binele
de rău;
 păzirea fetei de împărat = obţinerea conştiinţei veşnic treze;
 la ultima probă, Harap-Alb nu participă întrucât apa vie şi cele trei
smicele de măr dulce trebuia aduse de la limita: pământească,efemeră /divină, eternă
=unde se bat munţii în capete. Pasărea măiastră îi anunță pe cei de la palat de venirea
îndrăgostiților, Împăratul Verde dând poruncă „să li se iasă întru întâmpinare”.
Meritele lui Harap-Alb trebuiau să fie recunoscute de ceilalți tocmai pentru a ajuta la
credibilitatea adevăratei identități odată cu demascarea, deoarece cât timp locuitorii îi
vor vedea reușita, vor fi conștienți de vrednicia lui în postura de conducător. Fata
Împăratului Roș, ființă nemuritoare cu puteri supranaturale, este cea care dezvăluie
înfățișarea reală a tânărului, el fiind nepotul Împăratului Verde: „Lipsește dinaintea
mea, spânule! Doar n-am venit pentru tine, am venit pentru Harap-Alb, căci el este
adevăratul nepot al Împăratului Verde”. Astfel, „văzând că i s-a dat vicleșugul pe
față” și băiatul a încălcat, involuntar, jurământul, spânul îl ucide dintr-o singură
lovitură, reacția sa fiind justificată, căci i-a fost promisă credința până la moarte și,
deși la fântână nu a fost pregătit să ucidă, acum a făcut-o fără resentimente, astfel
încât tânărul nu a avut timp să reacționeze. Calul este cel care înfăptuiește actul
justițiar – „și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului

6
și apoi, dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf și pulbere”. Moartea
lui Harap-Alb a fost una ritualică, eminamente necesară, dualitatea sa fiind
impregnată cu valențe profunde. Iese de sub jurământ, începându-și, astfel, viața de
împărat, și renaștere în etern, acest principiu fundamental fiind creionat cu ajutorul
obiectelor magice. Cele trei smicele de măr dulce cu care fata îl înconjoară pe prinț,
apa lete pe care o toarnă și apa vie cu care îl readuce la viață sunt cele trei lucruri
magice necesare pentru ca Harap-Alb să fie metamorfozat în universul fascinant al
nemuririi, din care făcea parte, totodată, și fata, cei doi putând, astfel, să fie uniți prin
dragostea colosală ce și-o poartă reciproc, întru eternitate. Ea prevede cea de-a doua
moarte a fiului de crai, tocmai de aceea îi relevă adevărata identitate, de prinț, fiind
pregătită să îl aducă la viață, scăpându-l din robie. Sărutul de la final pecetluiește
legătura celor doi, paloșul pe care îl primește restabilește echilibrul operei, ilustrând,
în plan simbolic, încheierea călătoriei inițiatice prin căpătarea atributelor necesare
unui bun împărat.
 Actanții(agenti narativi)
– confidenţii: -calul=inteligenţa călăuzitoare a eroului;
-elemente fantastice situate illo tempore;
-Sf.duminică-apelul la sacralitate.
- adjuvanţii: cei cinci uriasi=dimensiuni ale omului;
- Gerilă =egoismul;
- Flămânzilă,
- Setilă=lăcomia;
- Ochilă= prevederea;
- Pasari Lati Lungila= priceperea/dexteritatea

Povestea lui Harap-Alb, „sinteză a basmului românesc” este situat între

fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui şi se lămureşte în încercările grele ale
fiului de crai, robit diavolului în chip de om, preschimbat în Spân şi mântuit de
bunătatea şi curăţia lui prin colaborarea uriaşilor, întruchipând principiul puterii
cosmice și ale eticului pur“. (Pompiliu Constantinescu)