Basmul cult

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Introducere

Considerat unul dintre marii clasici ai literaturii române, Ion Creangă creează o operă inconfundabilă,
reprezentativă pentru spiritualitatea românească.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, publicat în revista Convorbiri literare în 1877. Scrierea
păstrează trăsăturile fundamentale ale speciei în variantă populară, prin prezența motivelor specifice -
împăratul fără urmaşi, superioritatea mezinului, cifra trei, călătoria, probele, personaje cu puteri supranaturale,
victoria finală a binelui, nunta. Se individualizează însă prin dimensiunile ample rezultate din prelungirea
conflictului, prin construirea unui protagonist fără puteri supranaturale, prin dinamismul acțiunii, prin oralitate
și umor.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ într-o perioadă, într-
un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică

Din punctul de vedere al apartenenței la un curent literar, basmul lui Ion Creangă este o sinteză de
„realism și fabulos” (G. Călinescu).
O primă trăsătură a acestei sinteze este evidențiată de reperele spațio-temporale, ce reflectă
viziunea realistă a scriitorului. Timpul, sugerat prin imperfectul verbului „era” și adverbul „odată”, plasează
acțiunea într-o durată nedeterminată. Incipitul însă conține sugestii ale unui timp istoric real, amintind de
perioada Evului Mediu românesc: „țări bântuite de războaie grozave”, „drumuri pe ape și pe uscat puțin
cunoscute”. Spațiul este, de asemenea, o coordonată nedeterminată: „într-o țară” locuiește Craiul și cei trei
feciori ai săi, iar „într-o altă țară mai depărtată”, trăiește fratele său, Împăratul Verde. Dar, spre deosebire de
basmul popular, unde acțiunea se desfășoară pe două tărâmuri, în basmul lui Ion Creangă, elementele de
spațiu aparțin aceleiași lumi: grădina ursului, pădurea cerbului, ostrovul în care locuiește Sfânta Duminică.
Autorul păstrează dubitativul „cică”, declinându-și responsabilitatea în legătură cu adevărul celor povestite.
O altă trăsătură este reprezentată de prezența personajelor de tip realist (Harap-Alb, Craiul,
Spânul, Împăratul Verde) alături de cele fabuloase (calul, crăiasa albinelor și crăiasa furnicilor). La granița
dintre real și fabulos sunt personajele inspirate din realitate, cele cu puteri supranaturale (bătrâna-Sfânta
Duminică, fata Împăratului Roșu). Cele cinci apariții bizare (care îl vor însoți pe Harap-Alb în ultima parte a
călătoriei sale) se comportă, vorbesc și se ceartă ca niște țărani humuleșteni; în plus, fiecare schiță de portret
cuprinde o trimitere la ființa umană: „o dihanie de om”, „o namilă de om” etc. Protagoniștii operei sunt
lipsiți de puteri supranaturale. Ei au trăsături reprezentative pentru unele aspecte morale. Harap-Alb este eroul
(onest, prietenos, iertător). Construit realist, ca o ființă complexă, iese din stereotipia/tiparul mezinului,
deoarece are calități și defecte, învață din greșeli și progresează. Spânul este răufăcătorul, dar și un „rău”
necesar. Apare în ipostaza de maestru spiritual sever, fără de care inițierea eroului nu ar fi fost posibilă.

Comentarea a două secvențe relevante pentru tema textului narativ

Dincolo de eterna luptă dintre bine şi rău, se observă tema inițierii, referitoare la condiţia eroului
care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi statutul de slugă, tocmai pentru a învăţa să-şi înţeleagă
supuşii şi să-şi exercite responsabil puterea. Opera dobândește astfel caracter de bildungsroman.
Simbolul central al basmului este drumul, metaforă a descoperirii realității, a semenilor, a vieții și, nu
în ultimul rând, a sinelui. Pentru Harap-Alb, drumul înseamnă maturizarea lui. Toate probele pe care le trece
sunt lecţii de viaţă, în care eroul îşi testează inteligenţa, curajul, răbdarea, generozitatea, onoarea. Nu
întâmplător, călătoria se încheie cu moartea şi învierea lui, sugestia fiind cea a încheierii unei etape şi a
începerii alteia.
O scenă semnificativă este aceea a întâlnirii cu Spânul în pădurea labirintică, anunțându-se
începutul marilor probe prin care el urmează să treacă. Spânul îi apare eroului în codrul care se întinde dincolo
de moșia părintească, într-un spațiu al necunoscutului. Mezinul refuză de două ori ajutorul omului spân, în
încercarea de a respecta sfatul părintesc. Abia după ce se rătăcește în pădure și pierde speranța de a ieși la
liman, abia după ce se convinge că în ținuturile acelea sunt numai oameni spâni (ceea ce nu era așa, dar eroul

Pagina 1 din 8
 Basmul cult

nu distinge încă esența de aparență), acceptă sprijinul Spânului și se lasă prins de acesta în fântână. Nici sfânta
Duminică, nici calul, cei doi ocrotitori constanți ai eroului nu intervin aici, după cum nici în final, nimeni nu-l
apără pe erou de paloșul Spânului. Începutul și sfârșitul drumului sunt marcate de două experiențe pe care
eroul trebuie să le trăiască singur, fără ajutor și fără încurajările prietenilor. Acest lucru dovedește că drumul
prințului presupune ruperea definitivă a legăturilor cu lumea cunoscută, căci orice pregătire se săvârșește într-
un spațiu străin, în care nu există decât „nădejdea în Dumnezeu”.
Popasul de la fântână este o altă secvență importantă, întrucât înșelătoria provoacă evoluția
conflictului. Lipsa de maturitate este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de a deveni
împărat. Spânul îi fură identitatea, îl transformă în rob, spunându-i că va trebui să moară și să învie ca să-și
recapete identitatea. Apa fântânii devine, la modul simbolic, apa botezului, pentru că eroul dobândește o
identitate prin noul nume: Harap-Alb. Scena poate fi comparată cu coborârea în infern din mitologia greacă,
treaptă necesară oricărei inițieri, fiindcă presupune moartea stării anterioare. Oximoronul din nume dezvăluie
adevărata însemnătate a traseului pe care îl va parcurge eroul. Acesta trebuie să cunoască umilința, condiția de
slugă, pentru a putea dobândi, în cele din urmă, statutul de moștenitor al tronului împăratului Verde. Intrarea
sa în slujba Spânului se va face sub jurământ cavaleresc, pe paloș. I se pune la încercare cuvântul dat, adică
onoarea, iar fiul Craiului își va ține jurământul făcut, căci îl va sluji pe Spân până când va muri și va învia.

Analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru text

Un element esențial de compoziție este conflictul, care susține acțiunea, conduce la dezvoltarea
subiectului și a relațiilor dintre personaje. Acesta este specific basmului, lupta între bine și rău, și se încheie
cu victoria forțelor binelui. El este generat de scrisoarea primită de la Verde-Împărat care își roagă fratele să-i
trimită pe unul dintre fiii săi ca urmaș vrednic la tron. Conflictul exterior reunește mai multe opoziții, cu cât
acțiunea înaintează, dar toate se leagă de prezența câtorva personaje: Spânul, împăratul Roș, fiica acestuia.
Spânul nu este cu adevărat dușmanul de moarte al tânărului întâlnit în pădurea labirintică, care l-ar fi putut
ucide ușor, după ce a aflat de la el cine este și încotro se duce. El este cel mai aspru modelator al
protagonistului și nu un adevărat antagonist. Spânul îi impune cele trei încercări caracteristice oricărui traseu
inițiatic, împăratul Roș le prelungește, la fel și fiica acestuia. Se înțelege că fiul de crai trebuie să suporte
umilințele pentru a dobândi înțelepciunea necesară pentru a judeca lucrurile „de-a fir a păr”, „crezând celor
asupriți și necăjiți”, atunci când va ajunge împărat (după cum anunță Sfânta Duminică). Conflictul interior
rămâne în plan secundar, surprins prin notații precum: „roș cum îi gotca” sau „începe a plânge în inima sa”. El
este mai puțin conturat, fiind generat de starea de neinițiat a mezinului și multiplele provocări cărora trebuie
să le facă față.
Limbajul eroilor din basm, ca și discursul naratorului, este unul popular, care emană umor și
oralitate. Umorul este o trăsătură esențială a basmului lui Ion Creangă. El reiese din ironie, din caracterizări
pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă etc.), scene comice sau expresii. O caracteristică fundamentală este
oralitatea, impresia de spunere, de exprimare vie pe care o lasă textul. Ea se realizează prin onomatopee,
propoziţii exclamative şi interogative, adresarea directă, termeni populari și regionali etc. („alelei”, „trosc-
pleosc”, „Tacă-ți gura, măi Gerilă!”). Altă particularitate a stilului scriiturii lui Creangă este prezența
proverbelor și a zicătorilor care au rolul de a caracteriza plastic un personaj sau o situație, ori de a transmite un
mesaj cu valoare morală ( „de-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”). Se remarcă prezența dialogului, cu
roluri multiple: conferă un ritm alert, creează oralitate și devine un mijloc de caracterizare a personajelor.
Acestea sunt surpinse în evoluție, sub ochii cititorului.
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece
intervine adesea prin comentarii sau reflecții.

În concluzie, Ion Creangă este un mare creator epic, unic în literatura noastră, iar opera sa literară
„Povestea lui Harap-Alb” rămâne cea mai apreciată ilustrare a basmului cult.

Pagina 2 din 8
 Basmul cult

Particularități de construcție a personajului

Introducere

Considerat unul dintre marii clasici ai literaturii române, Ion Creangă creează o operă inconfundabilă,
reprezentativă pentru spiritualitatea românească.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, publicat în revista Convorbiri literare în 1877. Scrierea
păstrează trăsăturile fundamentale ale speciei în variantă populară, prin prezența motivelor specifice -
împăratul fără urmaşi, superioritatea mezinului, cifra trei, călătoria, probele, personaje cu puteri supranaturale,
victoria finală a binelui, nunta. Se individualizează însă prin dimensiunile ample rezultate din prelungirea
conflictului, prin construirea unui protagonist fără puteri supranaturale, prin dinamismul acțiunii, prin oralitate
și umor.
Dincolo de eterna luptă dintre bine şi rău, se observă tema inițierii, referitoare la condiţia eroului
care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi statutul de slugă, tocmai pentru a învăţa să-şi înţeleagă
supuşii şi să-şi exercite responsabil puterea. Opera dobândește astfel caracter de bildungsroman.

Prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului

Mezinul Craiului este personajul principal și eponim al operei, întruchipare a binelui, dar este un erou
atipic de basm, deoarece este complet lipsit de puteri supranaturale. Construit realist, ca o ființă complexă,
iese din stereotipia/tiparul mezinului, deoarece are calități și defecte, învață din greșeli și progresează.
Statutul social al protagonistului este surprins încă din expozițiune, când cititorul află că este mezinul
Craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, ca, în final, să dobândească statutul de moștenitor
al tronului împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu cel de inițiat. Ca vârstă poate fi situat la granița
dintre adolescență și maturitate, având un caracter încă neformat, deschis inițierii. Personajul nu are nume la
pînă la întâlnirea cu Spânul, ceea ce sugerează ideea unei călătorii inițiatice. Din punct de vedere psihologic,
opera urmărește conturarea personalității fiului de crai, în urma probelor la care este supus de către Spân. El
trece prin stări conflictuale, are momente de slăbiciune, se plânge deseori calului sau Sfintei Duminici, dar
alege calea cea mai bună pentru stadiul în care se află. Statutul inițial al personajului este cel de neinițiat. Ceea
ce îi lipsește mezinului, tânăr neexperimentat, lipsit de puteri supranaturale, este cunoașterea de oameni,
capacitatea de a vedea dincolo de aparența acestora, ceea ce nu se poate căpăta decât prin experiență. Spre a
deveni împărat, el trebuie să treacă mai multe probe și să dovedească o serie de calități, în care distingerea
adevărului dincolo de aparențe este una importantă. În acest scenariu inițiatic, eroul are de învățat de la mai
mulți pedagogi, pe care îi întâlnește în drumul său: calul, Sfânta Duminică, Spânul, Împăratul Roș.
Drumul pe care îl parcurge fiul este o călătorie înspre sine, o inițiere în vederea accederii la statutul de
împărat. Trăsăturile morale ale personajului se evidențiază în traversarea încercărilor, a probelor la care este
supus de Spân și de Împăratul Roș. Spânul îi cere să aducă sălăți din Grădina Ursului, pielea cu pietrele
prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata Împăratului Roș. În trecerea primelor două probe, Harap-Alb își
demonstrează curajul și destoinicia, ca și ascultarea față de Sfânta Duminică, pentru că ea îl sfătuiește cum
să procedeze. Începe să câştige, treptat, o virtute fundamentală: răbdarea. Aducerea fetei Împăratului Roș
presupune trecerea altor probe, unde este sprijinit de prietenii pe care și i-a făcut în drum. Ei îl ajută pentru că
Harap-Alb a dovedit generozitate și îndemânare (întâlnirea cu roiul de albine), bunătate și curaj (întâlnirea
cu nunta de furnici), prietenie și spirit de tovărășie (față de Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-
Lungilă). Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este o încercare extrem de dificilă, pentru că pe
drum se îndrăgostește de ea, dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa
identitate. Fata, „o farmazoană”, cunoaște adevărul și îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că ar fi
divulgat secretul și îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar
rolul Spânului ia sfârșit. Aflând ce înseamnă neliniştea, dezonoarea, frica, suferinţa, adevărul ascuns sub
minciună şi, în cele din urmă, dragostea, va fi pregătit să devină un cârmuitor drept şi să-şi întemeieze o
familie.

Evidențierea unei trăsături de caracter prin referire la două scene/ secvențe comentate

Primele fapte ale feciorului de crai reflectă naivitatea, lipsa de experiență.

Pagina 3 din 8
 Basmul cult

O scenă semnificativă pentru această trăsătură este aceea a întâlnirii cu Spânul în pădurea
labirintică, anunțându-se începutul marilor probe prin care el urmează să treacă. Spânul îi apare eroului în
codrul care se întinde dincolo de moșia părintească, într-un spațiu al necunoscutului. Mezinul refuză de două
ori ajutorul omului spân, în încercarea de a respecta sfatul părintesc. Abia după ce se rătăcește în pădure și
pierde speranța de a ieși la liman, abia după ce se convinge că în ținuturile acelea sunt numai oameni spâni
(ceea ce nu era așa, dar eroul nu distinge încă esența de aparență), acceptă sprijinul Spânului și se lasă prins de
acesta în fântână. Nici sfânta Duminică, nici calul, cei doi ocrotitori constanți ai eroului nu intervin aici, după
cum nici în final, nimeni nu-l apără pe erou de paloșul Spânului. Începutul și sfârșitul drumului sunt marcate
de două experiențe pe care eroul trebuie să le trăiască singur, fără ajutor și fără încurajările prietenilor. Acest
lucru dovedește că drumul prințului presupune ruperea definitivă a legăturilor cu lumea cunoscută, căci orice
pregătire se săvârșește într-un spațiu străin, în care nu există decât „nădejdea în Dumnezeu”.
Popasul de la fântână este o altă secvență importantă, ce reflectă naivitatea. Lipsa de maturitate este
sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de a deveni împărat. Spânul îi fură identitatea, îl
transformă în rob, spunându-i că va trebui să moară și să învie ca să-și recapete identitatea. Apa fântânii
devine, la modul simbolic, apa botezului, pentru că eroul dobândește o identitate prin noul nume: Harap-Alb.
Scena poate fi comparată cu coborârea în infern din mitologia greacă, treaptă necesară oricărei inițieri, fiindcă
presupune moartea stării anterioare. Oximoronul din nume dezvăluie adevărata însemnătate a traseului pe
care îl va parcurge eroul. Acesta trebuie să cunoască umilința, condiția de slugă, pentru a putea dobândi, în
cele din urmă, statutul de moștenitor al tronului împăratului Verde. Intrarea sa în slujba Spânului se va face
sub jurământ cavaleresc, pe paloș. I se pune la încercare cuvântul dat, adică onoarea, iar fiul Craiului își va
ține jurământul făcut, căci îl va sluji pe Spân până când va muri și va învia.

Analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru text

Un element esențial de compoziție este conflictul, care susține acțiunea, conduce la dezvoltarea
subiectului și a relațiilor dintre personaje. Acesta este specific basmului, lupta între bine și rău, și se încheie
cu victoria forțelor binelui. El este generat de scrisoarea primită de la Verde-Împărat care își roagă fratele să-i
trimită pe unul dintre fiii săi ca urmaș vrednic la tron. Conflictul exterior reunește mai multe opoziții, cu cât
acțiunea înaintează, dar toate se leagă de prezența câtorva personaje: Spânul, împăratul Roș, fiica acestuia.
Spânul nu este cu adevărat dușmanul de moarte al tânărului întâlnit în pădurea labirintică, care l-ar fi putut
ucide ușor, după ce a aflat de la el cine este și încotro se duce. El este cel mai aspru modelator al
protagonistului și nu un adevărat antagonist. Spânul îi impune cele trei încercări caracteristice oricărui traseu
inițiatic, împăratul Roș le prelungește, la fel și fiica acestuia. Se înțelege că fiul de crai trebuie să suporte
umilințele pentru a dobândi înțelepciunea necesară pentru a judeca lucrurile „de-a fir a păr”, „crezând celor
asupriți și necăjiți”, atunci când va ajunge împărat (după cum anunță Sfânta Duminică). Conflictul interior
rămâne în plan secundar, surprins prin notații precum: „roș cum îi gotca” sau „începe a plânge în inima sa”. El
este mai puțin conturat, fiind generat de starea de neinițiat a mezinului și multiplele provocări cărora trebuie
să le facă față.
Procedeele de caracterizare a personajului sunt multiple, autorul punându-i în valoare nu atât
trăsăturile fizice, cât mai ales pe cele morale. Caracterizarea directă se realizează prin comentariile
naratorului, prin vocile altor personaje sau prin autodefinire. Astfel, slăbiciunea de caracter a protagonistului
este evidențiată direct de narator, care afirmă despre el că este „boboc în felul său la trebi de-aistea”. Sfânta
Duminică îl numește în mod repetat „luminate crăișor”, apreciindu-i milostenia și menindu-i că va ajunge
împărat „slăvit și puternic”. Spânul îl numește „fecior de om viclean” și „pui de viperă”, după ce reușește să-
l supună prin vicleșug. Predomină caracterizarea indirectă, desprinsă din reacțiile, faptele, vorbele și
atitudinile personajelor în raport cu ceilalți. De exemplu, din relațiile cu Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Ochilă și
Păsări-Lăți-Lungilă, de al căror aspect grotesc nu se sperie, reiese că Harap-Alb are capacitatea de a-și face
prieteni adevărați, loiali și că a învățat o lecție importantă: aparențele înșală. Gestul de omenie față de Sfânta
Duminică, ca și ajutorul oferit albinelor și furnicilor evidențiază, de asemenea, calitățile eroului.

În concluzie, înrobirea simbolică a personajului relevă o concepție aparte despre lume și viață: pentru a
fi stăpân peste alții, omul trebuie să-și construiască, prin răbdare și perseverență, o identitate de ființă liberă
față de ispitele cele mai mari și să creadă în valorile simple, care sunt eterne.

Pagina 4 din 8
 Basmul cult

Relația dintre două personaje

Harap-Alb și Spânul

Introducere

Considerat unul dintre marii clasici ai literaturii române, Ion Creangă creează o operă inconfundabilă,
reprezentativă pentru spiritualitatea românească.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, publicat în revista Convorbiri literare în 1877. Scrierea
păstrează trăsăturile fundamentale ale speciei în variantă populară, prin prezența motivelor specifice -
împăratul fără urmaşi, superioritatea mezinului, cifra trei, călătoria, probele, personaje cu puteri supranaturale,
victoria finală a binelui, nunta. Se individualizează însă prin dimensiunile ample rezultate din prelungirea
conflictului, prin construirea unui protagonist fără puteri supranaturale, prin dinamismul acțiunii, prin oralitate
și umor.
Dincolo de eterna luptă dintre bine şi rău, se observă tema inițierii, referitoare la condiţia eroului
care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască şi statutul de slugă, tocmai pentru a învăţa să-şi înţeleagă
supuşii şi să-şi exercite responsabil puterea. Opera dobândește astfel caracter de bildungsroman.

Evidențierea statutului social, psihologic, moral al celor două personaje

Relația dintre Harap-Alb și Spân devine semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului. Încă de
la situația inițială, protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unor serii de opoziții care
construiesc conflictul de tip bine-rău specific basmului: om de onoare-ticălos, om de origine nobilă-om
comun, cinstit-necinstit, dar și pe opozițiile naiv-viclean și inițiat-inițiator.
Mezinul craiului este personajul principal și eponim al basmului, întruchipare a binelui, dar este un
erou atipic de basm, deoarece este complet lipsit de puteri supranaturale. Construit realist, ca o ființă
complexă, iese din stereotipia/tiparul mezinului, deoarece are calități și defecte, învață din greșeli și
progresează. Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul discursului narativ, când
cititorul află că este mezinul Craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, ca, în final, să
dobândească statutul de moștenitor al tronului împăratului Verde, echivalent, în plan simbolic, cu cel de
inițiat. Ca vârstă poate fi situat la granița dintre adolescență și maturitate, având un caracter încă neformat,
deschis inițierii. Personajul nu are nume la pînă la întâlnirea cu Spânul, ceea ce sugerează ideea unei călătorii
inițiatice. Din punct de vedere psihologic, opera urmărește conturarea personalității fiului de crai, în urma
probelor la care este supus de către Spân. El trece prin stări conflictuale, are momente de slăbiciune, se plânge
deseori calului sau Sfintei Duminici, dar alege calea cea mai bună pentru stadiul în care se află. Statutul inițial
al personajului este cel de neinițiat. Ceea ce îi lipsește mezinului, tânăr neexperimentat, lipsit de puteri
supranaturale, este cunoașterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparența acestora, ceea ce nu se
poate căpăta decât prin experiență. Drumul pe care îl parcurge fiul este o călătorie înspre sine, o inițiere în
vederea accederii la statutul de împărat. Trăsăturile morale ale personajului se evidențiază în traversarea
încercărilor, a probelor la care este supus de Spân și de Împăratul Roș. În trecerea primelor două probe,
Harap-Alb își demonstrează curajul și destoinicia, ca și ascultarea față de Sfânta Duminică, pentru că ea îl
sfătuiește cum să procedeze. Începe să câştige, treptat, o virtute fundamentală: răbdarea. Aducerea fetei
Împăratului Roș presupune trecerea altor probe, unde este sprijinit de prietenii pe care și i-a făcut în drum. Ei
îl ajută pentru că Harap-Alb a dovedit generozitate și îndemânare (întâlnirea cu roiul de albine), bunătate și
curaj (întâlnirea cu nunta de furnici), prietenie și spirit de tovărășie (față de Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă). Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este o încercare extrem de
dificilă, pentru că pe drum se îndrăgostește de ea, dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i
mărturisește adevărata sa identitate.
Spânul este „omul însemnat”, rău și viclean, care nu se dă la o parte de la nicio nedreptate. El caută să-l
convingă pe Harap-Alb să-l ia ca tovarăș de drum, folosindu-se de persuasiune și de inteligență vicleană.
Acesta apare în postura de maestru spiritual sever, care joacă un rol decisiv în maturizarea eroului. Spânul
adoptă un comportament realist, el nu se manifestă asemenea unui vrăjitor din basmele populare și nu
ilustrează, prin acțiuni, puteri supranaturale. Nu are capacitatea de a face minuni și tocmai de aceea pune în
aplicare planul de uzurpare a identității fiului craiului. Prin falsa identitate, dorește să parvină din punct de

Pagina 5 din 8
 Basmul cult

vedere social, să se căsătorească cu o prințesă și să devină el însuși împărat. Comportamentul personajului la

curtea lui Verde-Împărat evidențiază opoziția dintre cei doi: Spânul este un nepot rău și lăudăros, iar Harap-
Alb o slugă supusă, ascultătoare și cuviincioasă. Dacă Harap-Alb este un personaj rotund, Spânul este un
personaj plat, în sensul în care statutul său social, psihologic și moral rămâne nemodificat.

Evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje, prin referire la două secvențe comentate

După ce se desparte de tatăl său, care îi dă sfatul de a se feri de omul roș și de cel spân, mezinul se
rătăcește în pădurea-labirint, dovedind astfel că mai are multe de învățat. O scenă semnificativă este aceea a
întâlnirii cu Spânul în pădurea labirintică, anunțându-se începutul marilor probe prin care el urmează să
treacă. Spânul îi apare eroului în codrul care se întinde dincolo de moșia părintească, într-un spațiu al
necunoscutului. Mezinul refuză de două ori ajutorul omului spân, în încercarea de a respecta sfatul părintesc.
Abia după ce se rătăcește în pădure și pierde speranța de a ieși la liman, abia după ce se convinge că în
ținuturile acelea sunt numai oameni spâni (ceea ce nu era așa, dar eroul nu distinge încă esența de aparență),
acceptă sprijinul Spânului și se lasă prins de acesta în fântână. Nici sfânta Duminică, nici calul, cei doi
ocrotitori constanți ai eroului nu intervin aici, după cum nici în final, nimeni nu-l apără pe erou de paloșul
Spânului. Începutul și sfârșitul drumului sunt marcate de două experiențe pe care eroul trebuie să le trăiască
singur, fără ajutor și fără încurajările prietenilor. Acest lucru dovedește că drumul prințului presupune ruperea
definitivă a legăturilor cu lumea cunoscută, căci orice pregătire se săvârșește într-un spațiu străin, în care nu
există decât „nădejdea în Dumnezeu”.
Popasul de la fântână este o altă secvență importantă. Lipsa de maturitate este sancționată prin
pierderea însemnelor originii și a dreptului de a deveni împărat. Spânul îi fură identitatea, îl transformă în rob,
spunându-i că va trebui să moară și să învie ca să-și recapete identitatea. Apa fântânii devine, la modul
simbolic, apa botezului, pentru că eroul dobândește o identitate prin noul nume: Harap-Alb. Scena poate fi
comparată cu coborârea în infern din mitologia greacă, treaptă necesară oricărei inițieri, fiindcă presupune
moartea stării anterioare. Oximoronul din nume dezvăluie adevărata însemnătate a traseului pe care îl va
parcurge eroul. Acesta trebuie să cunoască umilința, condiția de slugă, pentru a putea dobândi, în cele din
urmă, statutul de moștenitor al tronului împăratului Verde. Intrarea sa în slujba Spânului se va face sub
jurământ cavaleresc, pe paloș. I se pune la încercare cuvântul dat, adică onoarea, iar fiul Craiului își va ține
jurământul făcut, căci îl va sluji pe Spân până când va muri și va învia.
Ajunși la curtea Împăratului Verde, cele două personaje joacă rolul celuilalt, Spânul fiind un nepot
arogant, iar Harap-Alb, o slugă supusă. Fetele de împărat observă diferența dintre ei. Spânul îl supune la trei
probe: aducerea sălăților din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului cu nestemate și a fetei împăratului Roș
pentru căsătorie. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici care îl sfătuiește cum să procedeze
și îi dă obiecte magice. Prima îi solicită curajul, iar a două, mai dificilă, pe lângă curaj, abilitate în mânuirea
sabiei, stăpânire de sine. Pe când izbânzile lui Harap-Alb stârnesc admirația și prețuirea lui Verde-Împărat și a
fiicelor lui, Spânul se arată un stăpân necuviincios, rău, care își trimite sluga la moarte sigură cu fiecare nouă
poruncă, dar și un nepot obraznic și lăudăros.
Pentru erou, aducerea fetei împăratului Roșu la Spân este o probă dificilă, pentru că se îndrăgostește de
ea; dar, fiind loial, își respectă jurământul și nu spune cine este cu adevărat. Fata, „o farmazoană”, cunoaște
adevărul și îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că ar fi divulgat secretul și îi taie capul. În felul
acesta îl dezleagă de jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârșit (este ucis de calul
lui Harap-Alb). Aflând ce înseamnă neliniştea, dezonoarea, frica, suferinţa, adevărul ascuns sub minciună şi,
în cele din urmă, dragostea, va fi pregătit să devină un cârmuitor drept şi să-şi întemeieze o familie.

Analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru text

Un element esențial de compoziție este conflictul, care susține acțiunea, conduce la dezvoltarea
subiectului și a relațiilor dintre personaje. Acesta este specific basmului, lupta între bine și rău, și se încheie
cu victoria forțelor binelui. El este generat de scrisoarea primită de la Verde-Împărat care își roagă fratele să-i
trimită pe unul dintre fiii săi ca urmaș vrednic la tron. Conflictul exterior reunește mai multe opoziții, cu cât
acțiunea înaintează, dar toate se leagă de prezența câtorva personaje: Spânul, împăratul Roș, fiica acestuia.
Spânul nu este cu adevărat dușmanul de moarte al tânărului întâlnit în pădurea labirintică, care l-ar fi putut
ucide ușor, după ce a aflat de la el cine este și încotro se duce. El este cel mai aspru modelator al

Pagina 6 din 8
 Basmul cult

protagonistului și nu un adevărat antagonist. Spânul îi impune cele trei încercări caracteristice oricărui traseu
inițiatic, împăratul Roș le prelungește, la fel și fiica acestuia. Se înțelege că fiul de crai trebuie să suporte
umilințele pentru a dobândi înțelepciunea necesară pentru a judeca lucrurile „de-a fir a păr”, „crezând celor
asupriți și necăjiți”, atunci când va ajunge împărat (după cum anunță Sfânta Duminică). Conflictul interior
rămâne în plan secundar, surprins prin notații precum: „roș cum îi gotca” sau „începe a plânge în inima sa”. El
este mai puțin conturat, fiind generat de starea de neinițiat a mezinului și multiplele provocări cărora trebuie
să le facă față.
Procedeele de caracterizare a personajelor sunt multiple, autorul punându-le în valoare nu atât
trăsăturile fizice, cât mai ales pe cele morale. Caracterizarea directă se realizează prin comentariile
naratorului, prin vocile altor personaje sau prin autodefinire. Astfel, slăbiciunea de caracter a protagonistului
este evidențiată direct de narator, care afirmă despre el că este „boboc în felul său la trebi de-aistea”, cât și de
Sfânta Duminică, care îl numește în mod repetat „luminate crăișor”, apreciindu-i milostenia și menindu-i că
va ajunge împărat „slăvit și puternic”. Spânul îl numește „fecior de om viclean” și „pui de viperă”, după ce
reușește să-l supună prin vicleșug. Spânul își dezvăluie natura demonică atunci când coboară în fântână și își
strigă numele: „Chima răului pe malul pârăului!” Predomină caracterizarea indirectă, desprinsă din reacțiile,
faptele, vorbele și atitudinile personajelor în raport cu ceilalți. Protagonistul este conturat prin antiteză cu
Spânul: dacă fiul Craiului este „omul de soi bun”, Spânul este, în primă instanță, antieroul. Dialogul dintre
erou și antagonist, atunci când este trimis după fiica Împăratului Roș, reflectă o altă opoziție: demnitate,
onoare în antiteză cu grosolănia Spânului.

În concluzie, înrobirea simbolică a personajului relevă o concepție aparte despre lume și viață: pentru a
fi stăpân peste alții, omul trebuie să-și construiască, prin răbdare și perseverență, o identitate de ființă liberă
față de ispitele cele mai mari și să creadă în valorile simple, care sunt eterne.

Pagina 7 din 8
 Basmul cult

Subiectul basmului

Subiectul este specific basmelor populare, în care supranaturalul se împleteşte cu lumea reală. Încă din
expozițiune se face trecerea dinspre lumea fabuloasă a poveștii spre universul real. Craiul este un bărbat
văduv, cu trei feciori, îngrijorat ca nu cumva „niciunul să nu fie bun de nimica” și pus, prin scrisoarea trimisă
de fratele său, în postura de a verifica cel dintâi, calitățile fiului care-i va urma la tron lui Verde Împărat. El
reprezintă așadar tatăl grijuliu și responsabil, preocupat de viitorul propriilor copii. Intriga este reprezentată
de cererea împăratului Verde de a-l trimite pe cel mai viteaz dintre fii să-i urmeze la tron, deoarece el avea
numai fete.
Desfășurarea acțiunii cunoaște câteva momente importante care compun povestea unei inițieri:
trecerea podului, intrarea în labirint, întâlnirea călăuzei mincinoase, coborârea în fântână și dobândirea altei
identități, trecerea celor trei probe inițiatice, din care ultima se amplifică. Pentru a-i pune la încercare, Craiul
se îmbracă într-o piele de urs şi îi sperie pe cei doi fii mai mari, la capătul unui pod. Povăţuit de Sfânta
Duminică, pe care o ajutase, mezinul reuşeşte să treacă proba şi obţine încuviinţarea de a pleca spre împărăţia
lui Verde Împărat, primind sfatul Craiului de a se feri de omul spân şi de omul roş. Trecerea podului
simbolizează trecerea la o altă etapă a vieții, de la inocență la maturitate. Cu toate acestea, el este păcălit de
Spân, care, prin vicleşug, îl face slugă şi-i dă numele de Harap-Alb. Ajuns la palatul lui Verde-Împărat,
Spânul se dă drept nepotul acestuia şi îl supune pe Harap-Alb la trei probe primejdioase, în speranţa că va
scăpa de el: îi porunceşte să-i aducă „sălăţi din grădina ursului”, pielea unui cerb fabulos, bătută în nestemate
şi pe fata Împăratului Roş, pentru a se însura cu ea.
Ajutat de Sfânta Duminică, de furnici şi de albine, de cei cinci prieteni fabuloși (Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) şi povăţuit permanent de calul său, Harap-Alb reuşeşte să treacă toate
probele. Fata împăratului Roş îl va da în vileag pe Spân şi dezvăluie celorlalţi că Harap-Alb este, de fapt,
nepotul împăratului Verde. Descoperit, Spânul îi taie capul lui Harap-Alb (punctul culminant). Fata de
împărat îl învie cu apă vie şi apă moartă şi cu trei smicele de măr verde. Spânul moare, prăbușindu-se din
înaltul cerului, unde fusese dus de calul lui Harap-Alb, iar eroul se căsătorește cu fata împăratului și
moștenește împărăția unchiului său, scenă care reprezintă și deznodământul.

Pagina 8 din 8