Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Recunoscut ca autor al celui mai valoros basm din literatura română, Ion CReangă ne-a dat în
”Povestea lui Harap-Alb”, măsura înaltă a artei sale de scriitor epic.

Deși cu subiect fabulos, ca orice basm, această creație apare ca un roman de aventiru cu sens
inițiatic (”bildungsroman”), urmărind formarea unui tânăr în contact cu experiența complexă și
complicată a vieții. Ideea e că, pentru a ajunge împărat, Harap-Alb trebuie să dovedească mai întâi
că merită. Toate încercările la care este supus îl ajută nu numai să cunoască oamenii, dar și să se
cunoască pe sine, să-și înțeleagă menirea. El va ajunge în final conducătorul înțelept, receptiv la
durerile supușilor, pentru că, așa cum îi declară un personaj, ”știe acum ce e năcazul”. Dobândind o
scară a valorilor umane, Harap-Alb a devenit un tip moral, pentru care țelul suprem e lupta pentru
dreptate și adevăr.

Narațiunea la persoana a III-a este realizată de către un narator omniscient și omniprezent, dar
nu și obiectiv, întrucât intervine deseori prin comentarii sau reflecții și, totodată, este dramatizată
prin dialog care susține evoluția acțiunii și caracterizarea personajelor.

Tema basmului o constituie confruntarea dintre Bine și Rău, care culminează, ca în orice
creație de această factură, cu triumful Binelui, reprezentat de Harap-Alb. Motivele epice specifice
sunt: împăratul cu trei feciori, superioritatea mezinului, împăratul fără urmaș la tron, călătoria
inițiatică, supunerea eroului unor probe, demascarea răufăcătorului, căsătoria.

Titlul operei este unul neobișnuit, ce evidențiază dualitatea eroului prin contrastul alb-negru,
pe de o parte, care îi pune în balanță atât calitățile, cât și defectele, iar pe de altă parte, prin
ipostaza sa de prinț, în opoziție cu cea de slugă a Spânului.

Fuziunea dintre real și fabulos se realizează încă din incipit, unde sunt precizate, destul de
vag, coordonatele acțiunii, prin atemporalitatea și aspațialitatea convenției: ”Amu cică era odată
într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat
într-o altă țară, mai depărtată…”. Remarcăm prezența formulei inițiale specifice basmului: ”Amu cică
era odată…”, care marchează intrarea în fabulos, la care se adaugă formulele mediane: ”Și merg ei o
zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”, ”Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte
mult mai este”, cu rol în menținerea suspansului și formula finală: ”Și a ținut veselia ani întregi, și
acum mai ține încă; cine se duce acolo be și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă,
iară cine nu, se uită și rabdă.”

Axul central al compoziției basmului este călătoria eroului, în jurul căreia se încheagă toate
secvențele epice. Funcția operei e, prin urmare, aceea de a ilustra devenirea lui. În fapt, el repetă
destinul tatălui. Nu întâmplător, încalecă același cal și ia aceleași arme, la sfatul Sfintei Duminici –
simbol al experienței acumulate. Întâlnirea cu tatăl său îmbrăcat în piele de urs e cel dintâi prilej în
care își pune în valoare curajul. După multe zile de mers, calea I se afundă în pădure – simbol al
1
necunoscutului. În chip necesar, epic vorbind, apare Spânul, în care Creangă întruchipează pe omul
viclean și, mai târziu, pe despotul mărginit și rău, pe falsul erou demascat în fața Împăratului Verde.
Fiul de crai primește din acel moment și un nume, Harap-Alb, care-I fixează statutul social, acela al
unui rob. Eroul e astfel individualizat onomastic, spre deosebire de omologii săi din basmele populare,
care poartă nume generice: Făt-Frumos, Fiul Împăratului etc. Intențiile realiste ale autorului, de care
vorba G. Călinescu, devin, astfel, foarte clare.

Cele două episoade ulterioare, aducerea ”salăților” și a pielii cerbului bătută cu nestemate
constituie un elogiu adus omului aflat în luptă cu forțele iraționale. Harap-Alb este supus și în aceste
situații unor probe prin care-și dovedește bărbăția și curajul, însă nu fără a-și trăda și unel ezitări și
slăbiciuni, caracteristice omului obișnuit. Umanizarea lui e, de altfel, permanentă, de fiecare dată, el
având nevoie de ajutorul altora.

În ultima încercare, Harap-Alb se confruntă cu cel de-al doilea simbol al inumanului: Omul Roș.
Până în acel moment, călătoria prin locuri pustii îi oferă noi prilejuri de înițiere, în urma cărora
constată că și ființele cele mai umile îți pot fi de folos la nevoie: furnicile și albinele. De asemenea,
el ia cunoștință de varietatea și ciudățenia indivizilor: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă și
Ochilă, care-l vor ajuta și ei în momentele dificile. Modelele acestora se regăsesc în umanitatea
Humuleștilor, unde, de pildă, Gerilă nu poate fi altul decât certărețul Mogorogea. Este clar că
intențiile lui Creangă sunt ale unui scriitor realist, care îmbracă faptul cotidianîn haina fantasticului.
De fapt, însuși fantasticul este mult diminuat, cei cinci tovarăși de călătorie ai lui Harap-Alb fiind,
mai degrabă, niște prezențe pitorești văzute caricatural. În ”Motive literare românești”, Edgar Papu
vorbește de o perspectivă a absursului în basmele noastre, pe care-l definește ca disproporție între
întreg și o parte componentă a acestuia. Statu-Palmă-Barbă-Cot este exemplul său. Tot așa îl putem
considera pe Gerilă om ca toți oamenii, doar că buza de deasupra ”se răsfrângea în sus peste scăfârlia
capului”, iar cea de jos ”îi acoperea pântecele”. De altfel, tehnica detaliului e specifică lui Creangă
în caracterizarea personajelor sale.

În ceea ce privește miticul, încercările la care este supus Harap-Alb la curtea Împăratului Roș
amintesc de ritualuri străvechi legate de căsătorie. Există, astfel, un fond mitic foarte pregnant în
acest basm. De pildă, în orația de nuntă, ca și aici, mirelui sosit la casa miresei I se înfățișează mai
întâi alte fete și numai a treia oară I se prezintă mireasa.

Trecând toate probele ce constituie motivul pețitului, eroul triumfă, în sfârșit, asupra răului,
astfel încât, aidoma lui Ionuț Jder, se desăvârșește ca om.

Impresia generală pe care ”Povestea lui Harap-Alb” o lasă cititorului e a unei creații
remarcabile prin impresia de autenticitate a vieții. Eroii, fără excepție, vorbesc aceeași limbă,
constituind, din acest punct de vedere, un univers omogen. Vorbirea e populară, iar comportamentul
amintește de reacțiile tipice ale omului de la țară. Harap-Alb, spre exemplu, atunci când se duce în
Pădurea Cerbului, se dovedește ”slab de înger”, iar când se uimește de vederea lui Ochilă ”se bate cu
mâna peste gură”. Împăratul Roș se uită ”de-a mirarea” la pețitori, ”caută prin așternut vreun purice
care i-a stricat somnul”. Ca niște țărani moldovenivorbesc și se comportă și cei cinci monștri: ”A
dracului zgâtie de fată!” (Ochilă). Creangă fixează aici, ca și în ”Amintiri…”, imaginea unei lumi
concrete, humuleștene.
2
 Cu privire la stilul lui Creangă, farmecul narațiunii, atât de propriu marelui scriitor, e
determinat de exprimarea mucalită, constând în discrepanța dintre sesnsul începutului și cel al
sfârșitului frazei: ”Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri!”, ”Gerilă se întindea de căldură de-i
treceau genunchele de gură” etc.

Unele fraze sunt ritmate, în spirit popular: ”Poate că acesta-I vestitul Ochilă, frate cu Orbilă,
văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă”. De
altfel, Creangă lasă impresia că-și ”spune” povestea, imaginându-și un auditoriu căruia i se adresează
direct și îi menține trează atenția prin formule ca: ”dar ia să nu ne luăm cu vorba și să…”, sau ”….ca
cuvântul din poveste înainte mult mai este”. Avalanșa de locuțiuni, interjecții, expresii
onomatopeice, ziceri tipice contribuie masiv la crearea impresiei de oralitate. Nu trebuie omisă nici
tehnica citatului erudit, de care vorbește G. Călinescu, grație căreia există un continuu paralelism
între întâmplări și proverbele în care acestea se regăsesc. Trecerea se face prin sintagmele „vorba
ceea” și ”povestea cântecului”. În acest sens, Ion Creangă a fost comparat cu Anton Pann și Francois
Rabelais, adevărați depozitari ai tradițiilor.

În general, stilul lui Creangă este lipsit de o figurație stilistică bogată. Garabet Ibrăileanu
sesizează primul absența metaforei, proprie autorilor epici prin excelență. Însă Creangă nu povestește
indiferent, limbajul său e unul afectiv. Daticul etic e o marcă revelatoare a participării sale sufletești
în care-și implică și auditoriul: ”Și odată nu ți-l înșfacă cu dinții de cap…”.

Prin astfel de mijloace specifice vorbirii noastre populare, ion Creangă se dovedește un
scriitpor exponențial. Este ceea ce constată și Tudor Vianu când afirmă că, prin el, ”poporul întreg a
devenit artist individual”.