Basmul cult respectă structura basmului popular, căruia îi dă o notă originală prin prelucrarea sa.

De
aceea, el este definit ca opera cultă epică, versificată sau dramatizată, în care autorul încadrează
structura basmului popular în cadrul uneia proprii, caracterizată de asocierea elementelor folclorice
distincte speciei semnificațiilor autorului.

”Povestea lui Harap-Alb” este una dintre cele mai cunoscute opere din categoria basmelor culte, în care
un fond preexistent de motive și idei universale sunt turnate într-o nouă formă, inconfundabilă. Opera a
fost publicată pe data de 1 august 1877 în cadrul revistei ”Convorbiri literare”, ulterior fiind reprodusă
prin intermediul a mai multor numere consecutive ale revistei ”Timpul”. G. Călinescu afirmă faptul că
”basmul este o proiectare a vieții prin moduri fabuloase”.

Titlul constituie substantivul ”povestea”, prezentă la forma nominativ-acuzativă, care conferă un

caracter fabulos basmului, datorită semnificației sale de povestire a unor evenimente. Numele propriu
”Harap-Alb” este construit oximoronic prin intermediul sensului cuvândului ”Harap”, ”persoană cu
pielea și părul de culoare neagră”, și a adjectivului ”alb”. A doua secvență a titlului are rolul de a
individualiza și concretiza personajul principal, care până în momentul întoarcerii din infern, respectivul
este prezentat doar ca mezinul craiului, asumându-și, astfel, rolul de sclav.

Tema binelui și al răului, idee întâlnită în toate basmele, este însoțită de călătoria pe care protagonistul
o desfășoară, în care probelor mitice au rolul de a-l maturiza pe cel care parcurge drumul de la condiția
de slugă la cea de împărat. Aceste probe îl ajută să-și înțeleagă supușii și să-și exercite puterea cu
responsabilitate.

Dubla introducere în universul basmului realizată în cadrul incipitului se utilizează de către structurile
”Amu” și ”că era o dată”, la nivelul căreia se observă evitarea clișeului ”ca niciodată”, care poziționează
acțiunea într-un timp fabulos. Astfel, Ion Creangă păstrează de la început ambiguitatea dintre real și
ireal, pendulând între coordonate concrete și proiecții fantastice. Primul prag al intrării în această lume
introduce motivul celor trei fii de crai, dar și pe cel al împăratului fără urmaș.

Al doilea prag are rolul de a prezenta un prim element al intrigii, marcat succint de fraza ”Amu cică
împăratul acela, aproape de bătrânețe, (...) a scris frățâne-său craiului”. Prima probă la care este supus
protagonistul este cea a milosteniei, în cadrul căreia dobândește încredere și ajutor din partea Sfintei
Duminici, ce îl determină pe mezin să treacă și peste proba podului, în care tatăl său este deghizat în urs.
În urma respectivei probe, protagonistul este sfătuit de către părinte să nu îi urmeze pe Spân sau pe
Roșu-Împărat, iar nesocotirea vorbelor sale constituie intriga basmului, care are ca urmare schimbarea
identității și a statutului social al eroului, acesta devenind slugă.

Desfășurarea acțiunii cuprinde încercările craiului de a ajunge acasă la Verde-Împărat. Astfel, sunt
introduse proba salatei, în care Harap-Alb merge în gradina ursului, și proba cerbului prin intermediul
căreia acesta dobândește pielea și coarnele ce conțin pietre nestemate.

Ultima probă la care este supus protagonistul este aducerea fetei lui Roșu-Împărat, care se adeverește a
fi cea mai grea din cauza faptului că respectiva include mai multe încercări. În urma protejării unei ”nunți
de furnici” și a unui roi de albine, Harap-Alb se întâlnește cu personaje grotești, Gerilă, Flămânzilă,
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă care îl vor ajuta în descoperirea fetei de împărat, evitând pedeapsa promisă
de către Roșu-Împărat. Diferențierea macului de nisip, precum și deosebirea celor două fete au fost
realizate cu ajutorul albinelor și furnicilor. Ultima dintre încercări a fost finalizată datorită calului,
prietenul de nădejde al eroului, ce întrece turturica fetei împăratului în a aduce apa vie și apa moartă.
Întocmirea probelor rezultă în continuarea drumului către Verde-Împărat, alături de fata lui Roșu-
Împărat ce se îndrăgostește de protagonist și îl demască pe Spân. Gelozia Spânului în urma realizărilor
lui Harap-Alb îl determină pe antagonist să îi taie capul eroului, ce se salvează cu ajutorul smicelelor de
măr, apei vii și a apei moarte.

Finalul are aceeași caracteristică precum incipitul, întrucât este introdus cunoscutul motiv al nunții
împărătești ce urmează răsplătirea eroului și restabilește pactul realizat cu autorul prin intermediul notei
comice.

Basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb” are ca sursă de inspirație basmul popular de la care păstrează
motivele, personajele fantastice, ajutătoare pentru menținerea binelui și formulele specifice. Motive
populare caracteristice folclorului prezente în operă sunt: superioritatea mezinului, uzurparea identității,
călătoria inițiatică și moartea și învierea eroului. Originalitatea basmului este realizată prin arta
povestirii, particularitățile fantasticului, nota comică, erudiția paramiologică și limbajul.

În ceea ce privește arta narațiunii, se observă faptul că autorul impune relatării un ritm rapid, ca urmare
a eliminării descrierilor suplimentare. Cu toate acestea, Ion Creangă insistă asupra exprimării trăirilor
personajelor prin intermediul dialogului, ce determină individualizarea fiecăruia. (”-Râzi tu râzi, Harap-
Alb, spuse atunci Flămânzilă.”

De remarcat sunt, în acest basm, particularitățile fantasticului. În basmul lui Ion Creangă, fantasticul este
umanizat, iar personajele se diferențiază atât fizic, cât și moral, întrucât acestea au o atitudine și un
psihic specific mediului rural. Edificatoare în acest sens este asocierea însoțitorilor lui Harap-Alb unor
humuleșteni.

Nota comică este o altă trăsătură specifică basmului prezent, deoarece se diferențiază de basmul
popular atât la nivelul limbii, cât și la nivelul conținutului. Prin umor, Ion Creangă se implică afectiv,
fiindcă este o ființă jovială, ce dorește să stârnească veselia, dovedind multă pasiune în ceea ce
istorisește. Umorul este realizat prin comicul de situație, prezent în descrierea probelor. Alteori, autorul
sau personajele apelează la ironie și autoironie. Se observă și utilizarea unui comic de limbaj, construit
prin procedee caricaturale (”Buzilă”), diminutive cu rol augmentativ (”buzișoare”) sau prin citate cu
expresii și vorbe de duh (”La plăcinte/ Înainte/Și la război/Înapoi”).

Cu acestea se trece la o altă caracteristică, anume erudiția paramiologică, datorită plăcerii autorului de a
se folosi de proverbe ce sunt în concordanță cu întâmplările relatate. Acestea conferă un caracter
accelerat narării deoarece autorul evită construirea unor explicații inutile.

Deși este utilizată limba populară, autorul dă originalitate basmului său prin limbajul ce recreează limba
țărănească, întrucât în text sunt prezente numeroase regionalisme fonetice, lexice sau gramaticale
(”tuluc”). De asemenea, sunt utilizate interjecții (”iaca”), construcțiile exclamative și dativul etic.

Prin toate aceste aspecte, ”Povestea lui Harap-Alb” se deosebește de basmul popular și de alte opere
din literatura universală, însă se aseamănă datorită motivelor în cultura și literatura altor popoare.