Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, apărut in 1877, în revista
„Convorbiri literare”, din perioada marilor clasici. Nicolae Ciobanu numește opera ca fiind o „sinteză a
basmului românesc”, iar George Călinescu afirmă faptul că: „Povestea lui Harap-Alb e un chip de a
dovedi că omului de soi bun se vădește la orice strai și la orice vârstă”. Opera se dezvoltă pe un tipar
narativ tradițional.

Încadrarea la realism a operei este atestată prin descrierea impersonală: mediul și personajele
sunt prezentate dintr-o perspectivă obiectivă: „Amu cică era odată într-o țară un craiu, care avea trei
feciori. Și craiul acela avea un frate mai mare”. Totodată, o altă trăsătură a realismului în operă este
viziunea de factură realistă, fapt ce se remarcă prin umanizarea fantasticului, în modelarea prin
hiperbolizare a unor situații de viață țărănești. Ochilă poate fi considerat proiecția autorului în text: „El
vede pe toate și pe toți altfel de cum vede lumea cealaltă, vede concomitent Zenitul și Nadirul, cele
patru puncte cardinale intermediare”(Vasile Lovinescu)

Tema operei este constituită de lupta dintre bine și rău, finalizată cu victoria binelui, Eroul se
luptă pentru impunerea unor valori morale, trecând în același timp prin probe care îl vor ajuta să își
dezvolte diverse trăsături de caracter, de unde rezidă caracterul de bildungsroman al textului.

Titul este un element paratextual care, prin folosirea substantivului „povestea”, introduce cititorii
în lumea basmului, creionează caracterul ficțional al personajului. De asemenea, oximoronul „Harap-
Alb” sugerează dubla identitate a protagonislului, către care se face trimitere prin titlu, acesta are o
identitate reală (fiu de crai) și una aparentă (ca slugă a Spânului).

În „Morfologia basmului”, Vladimir Propp realizează un tipar narativ alcătuit din patru secvențe,
recognoșcibile în orice basm: starea de echilibru (un crai avea trei feciori și aceștia trăiau fericiți la
curtea împărătească), tulburarea echilibrului (Împăratul Verde, fratele craiului, nu are moștenitori la
tron și cere un nepot pentru a rămâne urmaș), acțiunea de recuperare a echilibrului (fiul cel mic al
craiului pleacă spre unchiul său și este supus unor probe) și restabilirea echilibrului (Harap-Alb devine
împărat și se căsătorește cu fata Împăratului Roș). Reperele spațio-temporale sunt vag precizate: „Amu
cică era odată într-o țară”.

Fiind o creație epică, acțiunea se desfășoară pe momentle subiectului. În expozițiune este

nuanțată nevoia fiului de crai de a ajunge în celălalt capăt al lumii pentru a soluționa un prejudiciu.
Intriga reprezită lipsa moștenitorilor Împăratului Verde. În desfășurarea acțiunii sunt descrise probele
prin care trece protagonistul și sunt prezentate personajele adjuvante. În deznodământ, Harap-Alb își
recuperează identitatea, devine împărat și se căsătorește cu fiica Împăratului Roș.

Relația incipit-final evidențiază raportul dintre lumea reală și cea ireală, marcând intrarea,
respectiv ieșirea din planul ficțiunii. Intrarea în poveste se face brusc („Amu cică era odată”), iar
trecerea de la o secvență narativă la alta se face prin tehnica înlănțuirii și este marcată de intervenții ale
naratorului obiectiv („Și merge el cât merge”), menite a întreține interesul cititorului.

Se remarcă cateva simboluri, precum pădurea, simbol al spațiului labirintic, loc al morții
și al regenerării („De la un loc i se închide calea și încep a i se încurca cărările.”). Fântâna este simbol
al grotei, al cavernei, spațiu al renașterii și regenerării. Coborârea în fântână coincide cu jurământul pe
care Harap-Alb trebuie să îl facă. Prin schimbarea numelui are loc inițierea spirituală a protagonsitului.

Textul include câteva trăsături specifice basmului, precum: formule inițiale („Amu cică era
odată”), formule mediane („Mers-au ei zi și noapte, nu se știe cât au mers”), formule finale („Și a ținut
veselia ani întregi, și acum mai ține încă”), numere magice (trei fii de crai, cinci prieteni) și personaje
adjuvante (calul, furnicile, albinele).

Oralitatea și umorul particularizează arta narativă a lui Creangă, prin erudiția pareminologică.
Citatul pareminologic elimină digresiunea, dă rapiditate lecturii și stârnește ilaritate. Oralitatea Se
realizează prin numeroase procedee: onomatopee și interjecții („teleap, teleap”, „hei, hei”), expresii
tipice extrase din limbajul poporului („ce mai la deal la vale”), repetarea pronumelui personal „tu”
(„nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica”), locuțiuni adverbiale formate din cuvinte rimate („mort-
copt”). Întrebuințarea dativului etic evidențiază participarea afectivă la desfășurarea acțiunii („și odata
mi-ți-l înșfăcă”). Umorul este susținut prin zicale rostite în versuri („La plăcinte înainte,/ La războiu
înapoiu”), proverbe și zicători, care creează haz („Apără-mă de găini, că de câne nu mă tem”). Umorul
este suținut și prin vorbirea în proză rimată („Ochilă, frate cu Orbilă”), dar și jocul de logică, în care
prima propoziție este imediat contrazisă de a doua: „Ba Gerilă se întintrea de căldura, de-treceai
genunchele de gură”.

O primă secvență reprezentativă pentru rolul și evoluția personajului este proba podului,
marcând și premisele aventurii de cunoaștere a acestuia. Deghizat în urs, craiul pune la încercare
potențialul mezinului, calitățile absolut necesare pentru ducearea la bun sfârșit a misiunii de regenerare
a tradiției eroice a familiei. Ideea este sugerată și prin preluarea, la sfatul Sfintei Duminici, a armelor
ruginite din tinetrețea tatălui și a hainelor ponosite, cărora urmează să le redea străluicirea, așa cum a
făcut și cu animalul credincios („O răpciugă de cal slab, de-i numărai coastele”), devenit, după ce
mănâncă jăratic, un mânz de nu era altul „mai frumos în toată herghelia”. Fiul cel mic nu se sperie de
ursul ce îi iese in cale și primește sfatul părintesc: „Să te ferești de omul Roș, iară mai ales de cel Spân,
să n-ai de-a face cu dânșii”.

A doua secvență reprezentativă o reprezintă coborârea în fântână. În drumul feciorului, în care

împărăția unchiului este centrul labirintului, Spânul i se arată de trei ori, sub diferite înfățișări, fapt care
îl conduce pe mezin la naiva concluzie ca „asta- țara spânilor”. Riscând a se rătăci în pădurea-labirint,
acesta se lasă îndrumat de străin, care îl conduce la o fântână „cu apă dulce și rece ca gheața”.
„Botezul” înseamnă începutul adevăratei inițieri, pentru care trebuie să renunțe la vechiul statul și să
dobândească o nouă identitate, cea de slugă.
 În concluzie, opera se concentrează în jurul formării protagonistului în împăratul „iubit” și
„slăvit”, prevăzut de Sf. Duminică, ceea ce demonstrează caracterul de bildungsroman al basmului. La
sfârșitul evoluției, eroul se va iniția atât în Eros, prin căsătoria cu fiica Împrătaului Roș, cât și în Thanatos,
ucis de spân, dar înviat cu trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă.