Sunteți pe pagina 1din 11

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Scriitor reprezentativ pentru „epoca marilor clasici”, alături de Mihai


Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale şi Titu Maiorescu, Ion Creangă este
considerat unul dintre cei mai valoroşi povestitori ai literaturii române.
Operei sale fundamentale, scrierea memorialistică „Amintiri din copilărie”, i
se adaugă basmele culte, care proiectează în fabulos lumea ţărănească
apropiată de sufletul său într-o manieră originală de exprimare.
A. CONTEXT ŞI B. IPOTEZĂ
Unul din basmele sale reprezentative, Povestea lui Harap-Alb , este un
basm cult şi a fost publicat în revista „Convorbiri literare” în 1877, după ce
în epocă apăruseră primele culegeri de basme populare, realizate de Petre
Ispirescu.

C. ARGUMENTARE
1. specie – basm
Prezent mai întâi în epica populară, basmul este o naraţiune amplă în
proză, în care personajele supranaturale, dar şi cele reale trec prin întâmplări
fabuloase, spre a ilustra izbânda binelui.
2. tip de basm
Devenit operă de autor, basmul cult preia tiparul narativ al celui
popular, dar beneficiază de o reorganizare a elementelor stereotipe, conform
unei viziuni personalizate asupra vieţii.Spre deosebire de basmul popular,
unde naraţiunea predomină, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu
dialogul şi cu descrierea.Textul în sine este creaţia originală a lui Creangă
prin arta narativă, noul tip de fantastic, umorul, erudiţia paremiologică şi
particularităţile stilistice.
3. curent literar şi apartenenţă

Basmul este, în opinia lui G.Călinescu, o sinteză de „realism şi fabulos”.


Realismul este un curent literar manifestat pe plan european la mijlocul
secolului al XIX-lea, care pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate; este
un curent polemic, apărut ca o reacţie la romantism, respingând idealizarea,
fantezia şi subiectivismul excesiv al acestuia.Principalele trăsături ale acestei
mişcări sunt interesul pentru amănuntul plasticizant, tipicitatea acţiunilor şi
a personajelor, atitudinea critică faţă de societate, preocuparea pentru social
etc.
Prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan al
existenţei care poate fi localizat geografic si istoric. Personajele din basm
întruchipează o colectivitate aparte, se aseamănă cu lumea ţărănească din
Humuleşti, familiară autorului.Cel mai elocvent exemplu este
comportamentul fiului de crai care plânge când este certat de tată, este
păcălit de către Spân, cu cei cinci prieteni poartă dialoguri savuroase, iar
aceştia, în ciuda înfăţişării bizare se comportă precum consătenii lui Nică.
4. tema (eventual titlul) şi secvenţe
Tema basmului are sursă folclorică, ilustrând confruntarea dintre bine şi rău,
învingător fiind binele. Această confruntare se concretizează în traseul
parcurs de mezinul care îşi formează personalitatea, un drum al maturizării
necesar pentru a deveni împărat.
SECVENŢE ILUSTRATIVE: TEMA, PERSONAJ, RELAŢII CU ALTE
PERSONAJE
O secvenţă ilustrativă este cea a coborârii fiului de crai în fântână,
naivitatea acestuia făcând posibilă supunerea prin vicleşug.Antagonistul
(Spânul) îl închide înăuntru şi, pentru a-l lăsa în viaţă, îi cere să
facă schimb de identitate şi să jure „pe ascuţişul paloşului” să-i dea ascultare
„întru toate (...) până când îi muri şi iar îi învie", jurământul din fântână
incluzând astfel şi condiţia eliberării. Fiul de crai intră în acel spaţiu al
renaşterii şi al regenerării cu acest statut şi va ieşi cu unul nou, de slugă a
Spânului, cu numele Harap-Alb.
Altă secvenţă relevantă este cea a demascării răufăcătorului: întorşi la
curtea lui Verde-împărat, după ce Harap-Alb trece şi de proba impusă de fata
împăratului Roş , aceasta îl va divulga pe Spân. Tăierea capului feciorului e
semnul că iniţierea s-a încheiat, iar rolul Spânului a luat sfârşit. Întruchipare
a răului, el va fi ucis de către cal: "zboară cu dânsul în înaltul ceriului, şi
apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul pănă jos praf şi pulbere".
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia
coborârii in Infern(Florin Ioniţă)/ a morţii iniţiatice. Reînvierea este posibilă
cu ajutorul "farmazoanei", iar nunta şi schimbarea statutului social, în cel de
împărat, confirmă maturizarea eroului.
5. Construcţia discursului narativ
a.semnificaţia titlului - personajul
b. compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Acţiunea se desfăşoară linear, iar coordonatele sunt vagi, prin
atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei: "Amu cică era odată într-o ţară
un crai, care avea trei feciori."
c. simetria incipit-final
Încă din incipit se realizează fuziunea dintre real şi fabulos, iar
reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să
ajungă de la un capăt la altul al lumii, în plan simbolic, de la imaturitate la
maturitate. Fiind un basm, sunt prezente clişeele compoziţionale (formulele
tipice): formula iniţială („Amu cică era odată”) şi formula finală sunt
convenţii care marchează intrarea în fabulos şi părăsirea acestuia. Formula
finală include în basmul lui Creangă o reflecţie asupra realităţii sociale,
susţinând apartenenţa la realism („ Iar pe la noi, cine are bani bea şi
mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.”). Formulele mediene au rol în
delimitarea secvenţelor narative şi întreţin curiozitatea cititorului.
4. Momentele/ construcţia subiectului
Parcurgerea drumului maturizării de cel mai vrednic dintre fiii
craiului presupune un şir de evenimente care constituie momentele
subiectului: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), un eveniment care
dereglează echilibrul iniţial (intriga), apariţia donatorilor şi a ajutoarelor,
trecerea probelor (desfăşurarea acţiunii), refacerea echilibrului şi răsplata
eroului (deznodământul).
„Cartea” primită de la Împăratul Verde, care, neavând decât fete,
doreşte ca moştenitor la tron pe unul din nepoţi, este factorul perturbator al
situaţiei iniţiale. Destoinicia fiilor este probată mai întâi de crai, care se
deghizează în ursul de la pod, podul simbolizând trecerea la o altă etapă a
vieţii. Ajunşi la curtea împăratului Verde, crăişorul este supus de Spân la trei
probe (triplicarea): aducerea "sălăţilor"din Grădina Ursului, a pieii cerbului
şi a fetei Împăratului Roş. Primele două le trece cu ajutorul Sfintei Duminici,
a treia însă, mai complexă, este depăşită datorită puterilor supranaturale ale
ajutoarelor. O ultimă probă trecută de Harap-Alb este cea impusă chiar de
fata Împăratului Roş, care îl va şi divulga pe Spân. Decapitarea eroului
reprezintă finalul iniţierii, iar reînvierea, nunta şi schimbarea statutului social
confirmă maturizarea personajului şi atestă caracterul de bildungsroman al
scrierii.
5. Personaje
Asemenea oricărui făt-frumos din basmul popular, Harap-Alb este un
personaj principal şi pozitiv, însă este şi unul „ rotund ” (Forster), pentru că
parcurge un traseu al iniţierii. Întrucât numele său dă şi titlul operei, Harap-
Alb este şi un personaj eponim. Numele îi reflectă condiţia duală: rob, slugă
(Harap) de origine nobilă (Alb) şi totodată ilustrează traseul parcurs de la
inocenţă, naivitate (Harap) la maturitate (Alb), când devine apt să conducă o
împărăţie.
a.caracterizare directă
Crăişorului nu-i sunt menţionate de către povestitor trăsături fizice,
pentru că în popor, de regulă, un om bun şi viteaz este considerat şi frumos.
Pentru Sfânta Duminică este la un moment dat „mai fricos ca o femeie”,
Împăratul Verde vede în el o „slugă vrednică şi credincioasă”, iar Spânul îl
numeşte „slugă netrebnică, slugă vicleană”, exprimându-şi astfel ura şi
teama de a nu fi dat în vileag.
b.caracterizare indirectă
Bunătatea sufletească este trăsătura morală esenţială, dezvăluită în
multe dintre secvenţele narative: miluirea cerşetoarei cu un bănuţ, ocolirea
furnicilor pentru a nu le primejdui nunta, găsirea adăpostului pentru roiul de
albine.
Fiul de împărat îşi dezvăluie calităţile şi defectele prin relaţiile cu
celelalte personaje ale basmului: este fiu iubitor, care suferă când îşi vede
tatăl amărât, cu Spânul este în relaţii conflictuale, fiind capabil de ură, dar
rămâne credincios jurământului făcut. „ Răutatea ” spânului (iniţiatorul său)
îl va pune pe Harap-Alb în situaţii dificile, care însă îi vor dezvălui calităţile
morale necesare unui împărat. Prietenos şi comunicativ, el este însoţit, spre a
fi ajutat, de cei cinci năzdrăvani (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă) ce simbolizează confruntarea cu propriile limite omeneşti:
rezistenţa la frig, foame, sete, posibilitatea de a descoperi orice oriunde etc.
6. Concluzie<(1)arg.>
Având drept particularităţi individualizarea personajelor, reflectarea
concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, umorul şi
specificul limbajului, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, care, ca
orice basm, pune în evidenţă idealul de dreptate, cinste şi de adevăr.
6. Concluzie<(2)pers.>
Aşadar, Harap-Alb nu are puteri supranaturale, nici însuşiri
excepţionale, este un personaj real şi nu unul fabulos, G. Călinescu
asemănându-l cu un flăcău de la ţară datorită mentalităţii sale. Evoluţia sa,
alături de cea a ajutoarelor, a donatorilor, a iniţiatorului etc. reflectă
concepţia despre lume a scriitorului, care, în Povestea lui Harap-Alb, ca în
orice basm, pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste.
Povestea lui Harap-Alb
Ion Creangă

Argumentarea apartenenţei la specie

A. IPOTEZA
În monografia închinată operei lui Creangă, George Călinescu, analizând
poveştile scriitorului humuleştean, constată că punctul de plecare al tuturor îl
reprezintă folclorul românesc, "ele reactualizând teme şi motive de circulaţie
unversală, cu o vechime aproape mitică". Astfel, "poveştile sale sunt ori
adevărate nuvele de tip vechi, ori naraţiuni fabuloase în care se dezvoltă
observaţii morale milenare". În Soacra cu trei nurori este înfăţişat eternul
conflict dintre noră şi soacră, Capra cu trei iezi este ilustrarea iubirii de
mamă,Dănilă Prepeleac exemplifică proverbul "Prost să fii, noroc să ai".
În această logică etică şi populară, ideea ce pare a se desprinde din
Povestea lui Harap-Alb este aceea că "omul de soi bun se vădeşte sub orice
strai" şi la orice vârstă.Ca specie literară, scrierea este un basm cult şi a fost
publicată în revista "Convorbiri literare", în 1877, după ce în epocă
apăruseră primele culegeri de basme populare, realizate de Petre Ispirescu.
B. FORMULAREA ARGUMENTELOR
Apărut mai întâi în epica populară, basmul este o naraţiune amplă în
proză, în care personaje supranaturale, dar şi reale trec prin întîmplări
fabuloase spre a ilustra izbânda binelui. În opinia lui G. Călinescu, basmul
este "o oglindire a vieţii în moduri fabuloase" (Estetica basmului), o
proiecţie a tuturor aspiraţiilor într-un spaţiu care nu refuză nici o împlinire.
Devenit operă de autor, basmul cult preia tiparul narativ al basmului popular,
dar beneficiază de o reorganizare a elementelor stereotipe conform unei
viziuni personalizate asupra vieţii în general.Stilul este elaborat, naraţiunea
se îmbină cu descrierea şi cu dialogul.
C. DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
1. PERSPECTIVA NARATIVĂ
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar
nu şi obiectiv, întrucât intervine adesea prin comentarii şi reflecţii.
2. MODURI DE EXPUNERE
Spre deosebire de basmul popular, unde naraţiunea predomină, basmul
cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea.Textul în
sine este creaţia originală a lui Creangă prin arta narativă, noul tip de
fantastic, umorul, erudiţia paremiologică şi particularităţile stilistice.Creangă
se distinge de autorul popular prin fluenţa şi ritmul rapid al relatării ("Şi o
dată zboară calul lui Harap-Alb până la nouri"), prin individualizarea
acţiunilor cu ajutorul detaliilor semnificative şi dramatizarea discursului epic
prin dialog:
"- Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Flămânzilă, dar unde mergeţi voi,
fără de mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă.
- Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar n-am a te duce în
spinare".
3. TEMA
Tema basmului este triumful binelui asupra răului, iar ca motive narative
specifice pot fi enumerate: superioritatea mezinului, călătoria,
vicleşugul,demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria etc.
4. CONSTRUCŢIA DISCURSULUI NARATIV
Acţiunea basmului se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative
este redată prin înlănţuire, iar coordonatele acţiunii sunt vagi, prin
atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei:"Amu cică era odată într-o ţară un
crai, care avea trei feciori." Încă din incipit se realizează fuziunea dintre real
şi fabulos, iar reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care
trebuie să ajungă de la un capăt la altul al lumii (în plan simbolic:de la
imaturitate la maturitate).
Fiind un basm, sunt prezente şi clişeele compoziţionale/ formulele
tipice:formula iniţială ("Amu cică era odată") şi formula finală ("Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă.
Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.")
sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Creangă
inovează însă, formula iniţială prin "cică" (se zice, se spune) sugerând că n-
a fost martor la evenimentele asupra cărora aruncă o umbră de îndoială.
Formula finală include o reflecţie asupra realităţii sociale, alta decât cea din
lumea basmului. Formulele mediane ("şi mai merge el cât mai merge",
"Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este") au rol
în delimitarea secvenţelor narative şi întreţin curiozitatea cititorului.
5. CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de
acţiuni neconvenţionale/momente ale subiectului: o situaţie iniţială de
echilibru (expoziţiunea), un eveniment care dereglează echilibrul
iniţial(intriga), apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea probelor,
(desfăşurarea acţiunii), refacerea echilibrului şi răsplata eroului
(deznodământul). Autorul porneşte de la modelul popular, reactualizează
teme de circulaţie universală, organizându-le însă potrivit propriei viziuni,
într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare.Cele trei
ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compoziţional, unor părţi
narative, etape ale drumului inţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum,
la curtea craiului - "fiul craiului", "mezinul" (naivul), parcurgerea drumului
iniţiatic - Harap-Alb (novicele/cel supus iniţierii), răsplata - împăratul
(iniţiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea
unui traseu al devenirii (concretizat în trecerea probelor) şi modificarea
statutului social al protagonistului.
"Cartea" primită de la Împăratul Verde, care, neavând decât fete, doreşte
ca moştenitor la tron (motivul împăratului fără urmaşi)pe unul din nepoţi,
este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea
drumului iniţiatic de cel mai vrednic dintre fiii craiului(motivul superiorităţii
mezinului). Destoinicia fiilor este probată mai întâi de crai,care se
deghizează în ursul de la pod. Podul simbolizează trecerea la altă etapă a
vieţii şi se parcurge într-un singur sens, "trecerea primejdioasă de la un mod
de existenţă la altul: (...) de la imaturitate la maturitate" (Mircea Eliade, De
la Zalmoxis la Genghis-han).
Trecerea podului urmează unei etape de pregătiri: eroul primeşte drept
răsplată pentru milostenia arătată Sfintei Duminici, deghizată în cerşetoare,
sfatul de a lua "calul, armele şi hainele"pe care le-a purtat craiul când a fost
mire, pentru a izbândi, sugerându-se astfel că fiul va repeta iniţierea
tatălui.Proba podului este precedată şi de identificarea calului cu puteri
supranaturale, care va deveni tovarăşul şi sfătuitorul tânărului.
Pădurea-labirint, în care protagonistul se rătăceşte, după ce trece cu bine
de încercarea la care îl supusese craiul, este simbol al morţii, dar şi al
regenerării, căci pentru tânăr se încheie o etapă şi începe alta. Cum se iveşte
necesitatea existenţei unui iniţiator/pedagog, amăgit de cele trei apariţii ale
spânului, el încalcă sfatul părintesc şi, crezând că se află în "ţara spânilor", îl
tocmeşte ca slugă. Îi mărturiseşte şi ce l-a sfătuit tatăl său, apoi coboară în
fântână. Coborârea în fântână are,în plan simbolic, semnificaţia grotei (Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant,Dicţionar de simboluri) , spaţiu al renaşterii şi
al regenerării. Personajul intră în fântână naiv fecior de crai, pentru a ieşi
Harap-Alb, rob al spânului. Jurământul din fântână include şi condiţia
eliberării (sfârşitul iniţierii): "jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da
ascultare întru toate(...); şi atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri şi
iar îi învie".
Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe:
aducerea "sălăţilor"din Grădina Ursului (având drept scop iniţierea în
aspectele practice ale vieţii), aducerea pielii cerbului, "cu cap cu tot, aşa
bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc" (aventura dobândirii pietrelor
preţioase figurând nevoia trăirii în absolut a frumosului)şi a fetei Împăratului
Roş pentru căsătoria Spânului (aducerea fetei înseamnă şi cunoaşterea iubirii
ca premisă a fericirii în planul existenţei lumeşti).
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl
sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice: pentru urs o licoare cu
"somnoroasă", iar pentru cerb, obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă- Barbă-
Cot. Prima probă îi solicită curajul, iar a doua, pe lângă curaj, mânuirea
sabiei, stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se
îmbogăţi. Proba a treia presupune o altă etapă a iniţierii, este mai complexă
şi necesită mai multe ajutoare.Drumul spre Împăratul Roş poate fi considerat
drumul cunoaşterii de sine, eroul se descoperă pe el însuşi: se dovedeşte
milos, când, la trecerea unui alt pod (simbolistica fiind aceeaşi, trecerea
într-o altă etapă a maturizării), hotărăşte să protejeze viaţa furnicilor şi drept
răsplată va primi de la crăiasa lor o aripă; harnic, gospodar când le face un
stup albinelor, primind aceeaşi răsplată de la crăiasa albinelor . Mai târziu,
bunătatea lui va fi răsplătită.
Pentru că s-a arătat prietenos şi comunicativ, el este însoţit, spre a fi
ajutat, de o ceată de monştri, cei cinci năzdrăvani simbolizând natura stihială
a lui Harap-Alb şi ilustrând confruntarea cu propriile limite omeneşti:
rezistenţa la frig, foame, sete, posibilitatea de a descoperi orice oriunde.
Pentru a-i da fata, Împăratul Roş îl supune pe Harap-Alb la o serie de probe,
trecute datorită puterilor supranaturale ale ajutoarelor (personaje himerice şi
animaliere): "proba focului" (Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur),
cu ajutorul lui Gerilă, "proba pământului şi a apei"(Vasile Lovinescu),
ilustrată de ospăţul pantagruelic cu mâncare şi vin din belşug cu ajutorul lui
Flămânzilă şi al lui Setilă, alegerea macului de nisip, cu sprijinul furnicilor,
straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea ei, cu ajutorul lui Ochilă şi al lui
Păsări-Lăţi-Lungilă, ghicitul fetei- cu ajutorul albinei (motivul dublului).

O ultimă probă trecută de Harap-Alb , este cea impusă de fata împăratului,


de care el se va îndrăgosti şi care îl va divulga pe Spân. Tăierea capului
feciorului e semnul că iniţierea s-a încheiat, iar rolul Spânului a luat sfârşit.
Întruchipare a răului, el va fi ucis de către cal: "zboară cu dânsul în înaltul
ceriului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul pănă jos praf şi
pulbere".
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având
semnificaţia coborârii in Infern(Florin Ioniţă)/ a morţii iniţiatice. Reînvierea
este posibilă cu ajutorul "farmazoanei", iar nunta şi schimbarea statutului
social confirmă maturizarea eroului. Deznodământul este reprezentat de
refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
6. TRIPLICAREA
Basmul e construit în întregime pe principiul cifrei trei, trăsătură
considerată de V.I.Propp secifică acestei specii şi numită triplicare. Cifra
magică trei are iniţial un sens negativ, pentru că derivă din patru care conţine
şi "luna neagră", apoi un sens pozitiv: trei va fi în cele din urmă cu noroc,
deoarece din el a fost eliminat răul. Considerată de formaliştii ruşi ca
manifestare a retardării narative, triplicarea are două funcţii: una estetică şi
alta practică. Funcţia estetică este aceea de a amplifica substanţa basmului,
constituindu-se într-o tărăganare tactică şi o gradaţie în plan compoziţional.
Funcţia practică se concretizeză în dozarea fiecărei secvenţe în drumul spre
maturizare al protagonistului, într-o mai bună dominare a materialului epic.
7. PERSONAJELE

Harap-Alb, asemenea oricărui făt-frumos din basmul popular, este un


personaj principal, pozitiv, protagonist, în raport cu Spânul, care este
antagonist. El nu are puteri supranaturale, nici însuşiri excepţionale, este un
personaj real şi nu unul fabulos, G. Călinescu asemănându-l cu un flăcău de
la ţară datorită mentalităţii sale.Întrucât numele său este cel care dă şi titlul
operei, Harap-Alb este un personaj eponim, iar în termenii lui Forster, este
un personaj rotund şi nu unul plat: deşi se manifestă în toate secvenţele
aparent la fel, în fond suportă progresul iniţierii. Nu este doar fiu de crai şi
mezinul mai înzestrat decât ceilalţi, ci o fiinţă complexă, cu defecte şi
calităţi, cele dintâi fiind surpriza adusă de basmul cult, spaţiul în care autorul
inovează. Numele personajului reflectă condiţia sa duală: rob, slugă (Harap)
de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei
stări intermediare (iniţierea)între starea de inocenţă/naivitate (negru) şi
"învierea" spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).
Crăişorul, devenit Harap-Alb, eroul, după clasificarea personajelor din
basme, făcută de V.I. Propp este mezinul unui crai care stăpâneşte o
împărăţie la un capăt al pământului, al cărui destin i-a fost "scris" de sus,
după spusele bătrânei gârbovite: "...ai să te poţi duce, unde n-au putut merge
fraţii tăi; pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste ".
Călătoria pe care o va săvârşi Crăişorul va avea efect formativ, el iniţiindu-se
şi fiind iniţiat în vederea ocupării tronului Împăratului Verde. La început va
fi "boboc"( boboc de floare, cu sensul de "nedeschis"încă spre viaţă, sau
boboc de pasăre, cu sensul de neputincios, neştiutor), dar va ajunge împărat
şi va dobândi o întreită măreţie: va fi iubit, el însuşi descoperind sensul
iubirii, va fi slăvit, datorită binelui săvârşit, va fi puternic, pentru că de-a
lungul călătoriei a fost nevoit să demonstreze tărie sufletească.
a.caracterizare directă
Crăişorului nu-i sunt menţionate de către povestitor trăsături fizice,
poate şi fiindcă în popor sunt mai apreciate valorile morale; de regulă, un om
bun şi viteaz este considerat şi frumos. Pentru Sfânta Duminică este la un
moment dat "slab de înger" şi "mai fricos ca o femeie"; Împăratul Verde
vede în el o "slugă vrednică şi credincioasă", iar Spânul îl numeşte "slugă
netrebnică, slugă vicleană", exprimându-şi astfel ura şi teama de a nu fi dat
în vileag.
b.caracterizare indirectă
- fapte
Harap-Alb nu este un Făt-Frumos plecat să înfăptuiască acte de vitejie,
nu are însuşiri supranaturale, nu înfruntă zmei sau balauri. Este ajutat,
îndrumat, sfătuit de cei care îi apreciază bunătatea sufletească. Aceasta este
trăsătura morală esenţială, dezvăluită în multe dintre secvenţele narative:
miluirea cerşetoarei cu un bănuţ, ocolirea furnicilor pentru a nu le primejdui
nunta, găsirea adăpostului pentru roiul de albine.
- atitudini, comportament
Naivitatea şi neputinţa de a vedea dincolo de aparenţe sunt subliniate
mai întâi de bătrâna cerşetoare al cărei sfat îl ignoră şi loveşte "calul dupuros
şi slab", lăsându-se înşelat de aparenţe. Apoi, ajuns în codru, ce poate fi
considerat o probă a labirintului, pentru că tânărul se pomeneşte în faţa unor
cărări încurcate, acceptă în cele din urmă ajutorul Spânului, nesocotind
sfatul tatălui. Faptul că nu reuşeşte să iasă din codru singur ilustrează lipsa
experienţei de viaţă, iar dezvăluirea poveţei părinteşti îl arată credul şi de o
sinceritate nejustificată faţă de un străin. În timpul călătoriei eroul cunoaşte
şi iubirea, această nouă experienţă scoţând în evidenţă şi sensibilitatea
tânărului, care nu putea fi desăvârşit numai prin vitejia şi înţelepciunea
dobândite.
- relaţii cu alte personaje
Crăişorul îşi dezvăluie calităţile şi defectele şi prin relaţiile cu celelalte
personaje ale basmului. El este fiu iubitor, care suferă când îşi vede tatăl
amărât:"...roş cum îi gotca, iese afară din grădină şi începe a plânge în inima
sa". Cu Spânul este în relaţii conflictuale, fiind capabil de ură, dar, rămânând
credincios jurământului făcut, arată supuşenie: "Da, stăpâne, zise Harap-Alb,
lăsând ochii în jos". Altele sunt sentimentele care îl leagă de Sfânta
Duminică, pe care o consideră "măicuţa" lui, în faţa căreia se arată
neprefăcut, temător, descurajat şi care îl ajută necondiţionat, sfătuindu-l şi
încurajându-l.
Eroul este sprijinit în permanenţă de ajutoare şi donatori: fiinţe cu
însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul
năzdrăvan), făpturi himerice (cei cinci năzdrăvani) sau obiecte miraculoase
(aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă) şi se confruntă cu
răufăcătorul/ personaj antagonist (Spânul), care are şi funcţie de trimiţător,
personajul căutat fiind fata de împărat.
8. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE
Personajele se individualizează prin limbaj, căruia i se conferă
originalitate prin diversitatea registrelor stilistice: popular, oral, regional.
Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, se caracterizează prin
erudiţie paremiologică (uzitarea de proverbe şi zicători introduse în text prin
expresia "vorba ceea"). Economia de mijloace artistice constă în absenţa
metaforei, generalizarea comparaţiei:"străluceşte ca un soare". Frecvente
sunt însă epitetele de caracterizare ce conferă expresivitate şi umor scrierii.
9.UMORUL
Plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice
de realizare a umorului:exprimarea mucalită ("să trăiască trei zile cu cea de-
alaltăieri"), porecle şi apelative caricaturale ("Buzilă", "mangosiţi"),
diminutive cu valoare augmentativă ("buzişoare", "băuturică"), expresii
("Dă-i cu cinstea să piară ruşinea")etc.
10.ORALITATEA STILULUI
Se realizează prin: expresii onomatopeice ("Şi odată pornesc ei, teleap,
teleap, teleap, teleap!), verbe imitative şi interjecţii, exprimarea afectivă
(propoziţii interogative: "Că altă, ce poţi să zici?", exclamative: "Mă rog, foc
de ger era: ce să vă spun mai mult!", dativ etic:"Şi odată mi ti-l înşfacă cu
dinţii de cap"), inserarea de fraze ritmate, versuri populare sau versuri
construite după model popular ("Lumea de pe lume s-a strâns de privea,/
Soarele şi luna din cer le râdea") etc. Există o legătură permanentă între
narator şi un auditori imaginar pentru care comentează fapte ("dă, cum e
omul cînd merge cu dragostea alăturea") abătându-se chiar de la firul epic
("dar iaca ce m-am apucat de spus"). Deşi pare rostit, textul are un stil
personalizat, amintind de farmecul Amintirilor din copilărie.
D. CONCLUZIE
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult, având drept
particularităţi reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului.
Ca în orice basm însă, pune în evidenţă idealul de dreptate,de adevăr şi de
cinste.