Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
-eseu-
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă e un basm cult, publicat în revista „Convorbiri
literare” în anul 1877. Pornind de la modelul basmului folcloric caracterizat de stereotipie,
autorul reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform propriei viziuni
(fuziunea dintre real și fabulos), supralicitând procedeul triplicării.
Basmul cult e o specie narativă pluriepisodică ce implică fabulosul cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice, întruchipând binele și răul în diversele lor
ipostaze. Acțiunea basmului implică prezența fabulosului și este supusă unor stereotipii care
înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine și rău se
încheie prin victoria forțelor binelui. Elemente de compoziție tipice vizează formule specifice,
cifre și obiecte magice, procedeul triplicării.
O primă trăsătură a basmului e prezența formulelor tipice. Sunt expresii stereotipe ce par
adesea lipsite de sens, funcţiile lor fiind însă precise. Formula iniţială introduce cititorul în
lumea basmului. Ion Creangă foloseşte formula „amu cică a fost odată”, care sugerează că
naratorul nu a fost martor la evenimente şi aruncă asupra lor o umbră de îndoială. Apoi se
străduieşte să explice de ce rudele nu se cunoşteau între ele şi să justifice substituirea persoanei.
Formulele mediane întreţin atenţia cititorului, exprimă durata – „merg ce merg” – sau
delimitează secvenţele narative: „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai
este”, apar de fiecare dată când s-a terminat o întâmplare şi urmează alta. Formula finală scoate
cititorul din lumea ficţiunii, aducându-l în cea reală în care binele nu mai învinge de fiecare
dată. Ieşirea din „Povestea lui Harap Alb” este dură, formula fiind cu totul neaşteptată: „Şi a
ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo, be şi mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani be şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”. Formula are un umor amar şi
ascunde o obsesie ancestrală: procurarea hranei. În lumea poveştilor, fericirea este asimilată şi
cu belşugul gastronomic, dar cititorul trebuie să se trezească la realitatea în care banul e stăpân
absolut.
O a doua trăsătură a basmului este utilizarea triplicării, dar Creangă supralicitează
procedeul de tehnică narativă, specific basmului popular, potrivit avertismentului dat de tată:
„să te ferești de omul roș, iară mai ales de omul spân, […] că sunt foarte șugubeți”, cea de-a
treia probă conținând încă șase. Probele la care îl supune Spânul sunt: aducerea salatelor din
grădina ursului, aducerea capului și a pieii de cerb cu tot cu nestemate, aducerea fetei
împăratului Roș. Ultima conține cele trei probe ale pețitului: casa de aramă, ospățul
pantagruelic și alegerea macului de nisip. Alte trei probe o vizează pe fată: păzirea fetei,
ghicirea ei și aducerea de către cal și turturică a celor 3 smicele de măr verde, a apei vii și a apei
moarte de unde se bat munții cap în cap. În basm sunt prezente numerele magice, simbolice: 3,
12, 24 și obiectele miraculoase, unele fiind grupate câte trei („trei smicele de măr dulce și apă
vie și apă moartă”). Pe drumul spre împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi
dăruiesc câte o aripă drept răsplată, pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși
cu puteri supranaturale îl însoțesc pentru că a fost prietenos: Gerilă, Ochilă, Flămânzilă, Setilă
și Păsări-Lăți-Lungilă. Datorită acestor personaje, eroul probează dobândirea calităților
solicitate de probele prin care împăratul Roș tinde să îndepărteze ceata de pețitori ca și acelea
care o vizează pe fata sa.
Motivele narative specifice prezente în „Povestea lui Harap-Alb” sunt: superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul),
pedeapsa, căsătoria.
Titlul numește specia – „povestea” – și sugerează tema basmului: maturizarea mezinului
craiului. Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării necesar
pentru a fi împărat. Numele Harap-Alb este un oximoron, Harap însemnând „negru”, care poate
să trimită la ideea de rob din vremea țiganilor, în timp ce „alb” e atributul stăpânului.
Predestinat să instaureze organicitatea unei lumi căzute în haos, scindate între puterea
Împăratului Verde și cea a Craiului, Harap-Alb, al cărui nume e format din două non-culori,
unește în el răul și binele, întunericul și lumina.
Subiectul basmului urmărește modul în care personajul principal, Harap-Alb, parcurge un
drum al inițierii, la finalul căruie devine împărat, adică trece într-un plan superior de existență,
care înseamnă modificarea statutului spiritual al eroului, susținând caracterul de bildungsroman
al basmului.
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compozițional, unor părți narative,
etapelor drumului inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului – „fiul
craiului”, „mezinul” (naivul); parcurgerea drumului inițiatic – Harap-Alb (novicele, cel supus
inițierii/neofitul); răsplata – împăratul (inițiatul). Personajele sunt purtătoare ale unor valori
simbolice și reprezintă binele și răul în diversele lor ipostaze. Eroul este sprijinit de ajutoare și
donatori: ființe cu însușiri supranaturale, animale fabuloase, făpturi himerice sau obiecte
miraculoase. Se luptă cu antagonistul care are funcție de trimițător. Personajul căutat e fata de
împărat.
Acțiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative și respectă
modelul structural stereotip și ciclic al basmului.
Situația inițială prezintă o stare de echilibru: un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de
lume, un frate mai mare al său, Verde Împărat, avea două fete.
Tulburarea echilibrului (intriga) are drept cauză o lipsă relevată de scrisoarea lui Verde
Împărat: absența moștenitorului pe linie masculină. Craiul este rugat de fratele său să îi trimită
pe „cel mai vrednic dintre nepoți”, să-i urmeze la tron. Vrednicia trebuie însă dovedită prin
trecerea mai multor serii de probe.
 Desfășurarea acțiunii cuprinde mai multe episoade. Căutarea eroului se concretizează prin
încercarea la care își supune craiul băieții: se îmbracă în piele de urs și îi iese fiecăruia în față de
sub un pod. Doar fiul cel mic reușește să treacă proba curajului, după o etapă pregătitoare în
care este ajutat de Sfânta Duminică, drept răsplată pentru că a miluit-o cu un ban. După ce a
depășit proba de la pod, fiul este sfătuit de tată să se ferească de omul roș și omul spân și îi este
dăruită pielea de urs. Fiul se rătăcește în pădurea-labirint, crede că se află în „țara spânilor” și
își ia drept slugă un spân, astfel încălcând interdicția.
Dincolo de eterna luptă dintre bine și rău, observăm că tema tratată de autor este una
morală, referitoare la condiția eroului, care, înainte de a fi împărat, trebuie să cunoască și
statutul de slugă, tocmai pentru a învăța să-și înțeleagă supușii și să-și exercite responsabil
puterea.
Coborârea fiului de Crai în fântână reprezintă o primă secvență semnificativă pentru temă,
întrucât înșelătoria provoacă evoluția conflictului. Naivitatea e sancționată prin pierderea
însemnelor originii și a dreptului de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, banii și
armele fiului de crai”. Spânul îi fură indentitatea, îl transformă în rob, îi dă numele de Harap-
Alb și îi trasează traiectoria existențială, spunându-i că va trebui să moară și să reînvie ca să-și
recapete indentitatea. Scena intrării în fântână a fiului de Crai, e interpretată prin filtrul
simbolurilor bivalente ale apei, atât ca o moarte simbolică, o coborâre în infern, cât și drept un
botez, din acel moment protagonistul fiind numit Harap-Alb. Spânul îl va supune la probe
dificile, în care va demonstra calitățile morale necesare unui viitor împărat: înțelepciune, curaj,
bunătate. Spânul îi cere să aducă „sălăți” din Grădina Ursului, pielea cu pietrele din Pădurea
Cerbului și pe fata împăratului Roș. Primele două probe le trece cu ajutorul unor obiecte magice
de la Sf. Duminică.
O a doua secvență semnificativă pentru tema confruntării dintre protagonist și antagonist
este lichidarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie, corespunzătoare punctului culminant care se
petrece la curtea lui Verde Împărat, unde Harap-Alb se întoarce cu fata împăratului Roș, care îi
dezvăluie adevărata identitate. Ultima secvență a basmului reînnoadă firul legat de substituirea
eroului și materializează motivul deconspirării și al pedepsirii uzurpatorului. Cum eroul se află
sub legământul muțeniei, fata împăratului dă la iveală înșelătoria Spânului, iar acesta îi taie
capul lui Harap-Alb. Ordinea binelui este restabilită prin pedepsirea antagonistului de către
calul năzdrăvan și învierea eroului cu ajutorul apei moarte și al apei vii, săvârșită de fata
împăratului Roș. După ce murise ca fecior de împărat și se născuse ca sluga Harap-Alb la
fântâna din tărâmul labirintic al Spânului, eroul trece acum în sens invers prin moarte la viață.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului și răsplata eroului. El reintră în posesia
paloșului și primește recompensa, pe fata împăratului Roș și împărăția, ceea ce confirmă
maturizarea. Astfel, conflictul, lupta dintre bine și rău, se încheie prin victoria forțelor binelui.
În concluzie, basmul e „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”. „Povestea lui Harap-Alb”
este un basm cult având ca particularități umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor
prin limbaj, umor și oralitate.
 Povestea lui Harap-Alb (2)
de Ion Creangă
-caracterizare-
Personajul literar este o instanță narativă prin intermediul căreia scriitorul își exprimă
indirect ideile, concepțiile, sentimentele. Aceste „ființe ficționale” sunt caracterizate complex,
au destine semnificative, întruchipând ipostaze și relații umane diverse.
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă e un basm cult, publicat în revista „Convorbiri
literare” în anul 1877. Pornind de la modelul basmului folcloric caracterizat de stereotipie,
autorul reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform propriei viziuni,
într-un text narativ, mai complex decât al basmelor populare, supralicitând procedeul triplicării.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchiparea binelui, dar e un erou atipic de basm,
deoarece e lipsit de însușiri supranaturale, fiind construit realist ca o ființă complexă, care
învață din greșeli și progresează. De aceea este un personaj „rotund“, ieșind din stereotipia
superiorității mezinului. Este un personaj „tridimensional”, căci iese din tipar, surprinde, ca de
exemplu, atunci când îi dă calului cu frâul în cap sau râde împreună cu ceilalți de Gerilă în casa
de aramă.
Harap-Alb e invididualizat nu numai prin statutul social, ca în basmul popular, ci și prin
statutul psihologic, prin comportament și limbaj.
Statutul său social este tipic protagonistului din basmul popular: este prințul, fiul cel mic al
craiului, ilustrând motivul superiorității mezinului. Dar acest statut se schimbă radical când
devine slujitor, robit pe viață Spânului. Relația dintre protagonist și cei doi antagoniști – Spânul
și Împăratul Roș – evidențiază conflictul dintre forțele binelui și ale răului, specific basmului.
Harap-Alb se confruntă nu cu ființe fabuloase, ci cu răul din lumea oamenilor, cu omul „spân”
și omul „roș”, întruchipând răutatea, viclenia, cruzimea, lăcomia.
Statutul psihologic al lui Harap-Alb este de neinițiat. Fiind personaj principal, este surprins
de-a lungul unor evenimente care îl vor maturiza. Procesul de maturizare treptată a eroului
conferă și o altă dimensiune a relației cu Spânul. În acest context, Spânul nu este numai
antagonistul, ci și formatorul, dascălul cel rău al lui Harap-Alb. Este un rău necesar, cum îl
consideră, Sfânta Duminică, ea jucând rolul opus al dascălului bun. Izbânda finală a eroului se
datorează astfel și celor doi formatori.
Din punct de vedere moral, este omul „de soi bun”, dar naiv. Primele întâlniri cu inițiatorii
săi, Sfânta Duminică, apoi calul năzdrăvan și Spânul, pun în lumină naivitatea, incapacitatea de
a distinge adevărul de aparențe.
 O primă secvență semnificativă pentru naivitatea fiului de crai este scena alegerii calului,
când, la sfatul Sfintei Duminici, Harap-Alb duce în grajd o tavă cu jăratec. Când vede cum cel
mai răpciugos cal se îndreaptă către acesta, eroul îi dă cu frâul în cap și îl ocărește. El nu
recunoaște, în acest moment, natura excepțională a calului, comportându-se ca un om obișnuit.
De trei ori trebuie să insiste calul pentru a fi ales. Calul năzdrăvan îl duce până la lună, soare și
stele spunând că așa a amețit și el când i-a dat cu frâul în cap. De fapt, prin cele trei zboruri
cosmice ale calului năzdrăvan, el este „botezat” întru soare și lună, ritual ce face parte din
inițierea fiului de crai în vederea pregătirii pentru drum.
O a doua secvență semnificativă pentru naivitatea fiului de crai este cea a coborârii în
fântână. După ce iese din împărăția tatălui său, curajosul se rătăcește în pădurea-labirint. Încalcă
sfatul dat de tată și își ia drept călăuză un Spân. Aici naratorul surprinde lipsa de experiență a
tânărului, prin caracterizare directă: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aistea, se
potrivește Spânului și se bagă în fântână”. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin
vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă
schimb de identități, să devină robul lui și să jure „pe ascunțișul palosului să-i dea ascultare
întru toate”, „până când va muri și iar va învia”, condiție paradoxală, dar care arată și calea de
eliberare. Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb. Scena intrării în fântână a fiului de
Crai e interpretată prin filtrul simbolurilor bivalente ale apei, atât ca o moarte simbolică, o
coborâre în infern, cât și drept un botez.
Dacă naivititatea se înscrie în codul ritualic al inițierii fiului de crai, bunătatea este calea
înnăscută care provoacă transformarea personajului. Spânul îl supune pe tânăr la încercări din
ce în ce mai grele, dar eroul le trece pe fiecare în parte și dovedește calități morale care
conturează portretul viitorului împărat. Spânul îi cere să aducă „sălăți” din Grădina Ursului,
pielea cu pietrele din Pădurea Cerbului și pe fata împăratului Roș. Primele două probe le trece
cu ajutorul unor obiecte magice de la Sf. Duminică. Pentru aducerea fetei Împăratului Roș este
sprijnit de adjuvanți și donatori. Aceste personaje îl ajută pentru că el și-a dovedit generozitatea
și îndrumarea, bunătatea și curajul, spiritul de tovărășie, calități evidențiate prin caracterizare
indirectă.
Pentru erou, aducerea fetei Împăratului Roș la Spân este cea mai dificilă încercare, pentru
că pe drum se îndrăgostește de ea, dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește
adevărata sa identitate. Ultima secvență a basmului reînnoadă firul legat de substituirea eroului
și materializează motivul deconspirării și pedepsirii uzurpatorului. Cum robul se află sub
legământul muțeniei, fata împăratului dă la iveală înșelătoria Spânului, iar acesta îi taie capul lui
Harap-Alb. Ordinea binelui este restabilită prin pedepsirea antagonistului de către calul
năzdrăvan și învierea eroului cu ajutorul apei moarte și al apei vii, săvârșită de fata împăratului
Roș. După ce murise ca fecior de împărat și se născuse ca sluga Harap-Alb la fântâna din
tărâmul labirintic al Spânului, eroul trece acum în sens invers prin moarte la viață. Învierea e o
trecere la o altă identitate: aceea de împărat iubit, slăvit și puternic. Pentru vrednicia lui,
primește răsplata cuvenită: nunta și împărăția.
 Protagonistul este construit prin procedee de caracterizare directă, de către narator, alte
personaje și prin autocaracterizare, dar și de caracterizare indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj,
relațiile cu celelalte personaje, nume.
Numele Harap-Alb, ca procedeu de caracterizare indirectă, este un oximoron, Harap
însemnând „negru”, care poate să trimită la ideea de rob din vremea țiganilor, în timp ce „alb” e
atributul stăpânului. Predestinat să instaureze organicitatea unei lumi căzute în haos, scindate
între puterea Împăratului Verde și cea a Craiului, Harap-Alb, al cărui nume e format din două
non-culori, unește în el răul și binele, întunericul și lumina. Naratorul îl caracterizează direct ca
fiind „boboc în felul său la trebi de aiste”. Celelalte personaje îl caracterizează direct, apreciind
la el bunătatea. Sfânta Duminică îi spune: „puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută”.
Din faptele sale, prin caracterizare indirectă, reies generozitatea – miluiește bătrâna cu un ban,
face roiul de albine – curajul – trece prin apă ca să cruțe nunta furnicilor – prietenia față de
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă.
Titlul numește specia – „povestea” și sugerează tema basmului: maturizarea mezinului
craiului. Concret, eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării în care
dobândește valori morale etice, pentru ca la final să devină împărat. Cele trei ipostaze ale
protagonistului corespund, în plan compozițional, unor părți narative, etapelor drumului
inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului – „fiul craiului”, „mezinul”
(naivul); parcurgerea drumului inițiatic – Harap-Alb (novicele, cel supus inițierii/neofitul);
răsplata – împăratul (inițiatul).
Eroul este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri supranaturale, animale
fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăși)
sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicele de măr, apa vie și apa moartă) și se
confruntă cu răufăcătorul (Spânul), care are și funcția de trimițător. Personajul căutat e fata de
împărat.
În concluzie, deși este un personaj de basm, eroul nu reprezintă tipul voinicului, ca Făt-
Frumos din basmele populare, ci este și un „om de soi bun”, eroul „vrednic” care traversează o
serie de probe, se maturizează și devine împărat.
 Povestea lui Harap-Alb (3)
de Ion Creangă
-relatia dintre doua personaje-
Personajul literar este o instanță narativă prin intermediul căreia scriitorul își exprimă
indirect ideile, concepțiile, sentimentele. Aceste „ființe ficționale” sunt caracterizate complex,
au destine semnificative, întruchipând ipostaze și relații umane diverse.
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă e un basm cult, publicat în revista „Convorbiri
literare” în anul 1877. Paradigma mentor-învățăcel fundamentează întreaga istorie a devenirii
umane și este reprezentată simbolic prin tema inițierii. Inițierea este generată de nevoia unui
parcurs spiritual, în urma căruia cel inițiat capătă acces la cunoașterea lumii și la descoperirea
sinelui. Mentorul este deschizătorul drumului către sine al discipolului.
1.Prezentarea statutului social, psihologic, moral a fiecărui personaj
Protagonistul Harap-Alb întruchipează binele, dar este un erou atipic de basm, deoarece
este lipsit de însușiri supranaturale. El este construit realist, ca o ființă complexă, care învață din
greșeli și progresează (personaj „rotund”).
Nici antagonistul (Spânul) nu este unul tipic, întrucât nici el nu are atribute miraculoase;
nu este un zmeu sau un animal fabulos. Dimpotrivă, construcția realistă a personajului reflectă
concepția populară despre omul rău care este „însemnat”, ceea ce poate motiva psihologic
ticăloșia acestuia. În plus, deoarece „răutatea” lui îl pune pe tânăr în situația de a-și dovedi
calitățile, Spânul are rolul unui „pedagog rău” în scenariul inițierii lui Harap-Alb, un „rău
necesar”, după spusele calului: „și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că
fac pe oameni să prindă la minte”.
Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat. Mezinul craiului este naiv, nu știe să distingă
adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparențe. Are nevoie de experiența
vieții spre a dobândi înțelepciune. Se deosebește de frații săi încă de la început prin bunătate,
calitate răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o miluiește cu un ban. Deși are calitățile
necesare unui viitor împărat, în viziunea autorului, acestea nu sunt evidențiate de la început, ci
și le descoperă prin intermediul probelor la care este supus, când dovedește responsabilitate,
generozitate, prietenie, respectare a jurământului, curaj.
Numele Harap-Alb semnifică sclav alb, rob de origine nobilă, dar și condiția de învățăcel,
faptul de a fi supus inițierii, transformării. Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în
plan compozițional unor părți narative, etapelor drumului inițiatic: la început – „fiul craiului”,
„mezinul” (naivul); pe parcursul călătoriei – Harap-Alb (novicele cel supus inițierii/neofitul); la
sfârșit – împăratul (inițiatul).
2.Evidențierea prin două episoade comentate
Eroul basmului parcurge un drum al inițierii, la finalul căruia trebuie să treacă într-un plan
superior de existență. Prin urmare, protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii
de opoziții dintre bine și rău: om de onoare-ticălos, om de origine nobilă-slugă, cinstit-necinstit.
După ce se desparte de tatăl său, care îi spune să se ferească de omul „spân” și de omul
„roș”, crăișorul se rătăcește în pădurea – labirint. Încalcă sfatul dat de tată (interdicția) și își ia
drept călăuză un spân care dă dovadă de viclenie și i se arată de trei ori sub diferite înfățișări, iar
acest fapt îl conduce pe eroul la naiva concluzie, că „aiasta-i țara spânilor”.
Coborârea fiului de Crai în fântână reprezintă o primă secvență semnificativă, întrucât
înșelătoria provoacă evoluția conflictului. Naivitatea e sancționată prin pierderea însemnelor
originii și a dreptului de a deveni împărat: „Spânul pune mâna pe cartea, banii și armele fiului
de crai”. Spânul îi fură indentitatea, îl transformă în rob, îi dă numele de Harap-Alb și îi
trasează traiectoria existențială, spunându-i că va trebui să moară și să reînvie ca să-și recapete
indentitatea. Scena intrării în fântână a fiului de Crai, e interpretată prin filtrul simbolurilor
bivalente ale apei, atât ca o moarte simbolică, o coborâre în infern, cât și drept un botez, din
acel moment protagonistul fiind numit Harap-Alb. Spânul îl va supune la probe dificile, în care
va demonstra calitățile morale necesare unui viitor împărat: înțelepciune, curaj, bunătate.
Spânul îi cere să aducă „sălăți” din Grădina Ursului, pielea cu pietrele din Pădurea Cerbului și
pe fata împăratului Roș. Primele două probe le trece cu ajutorul unor obiecte magice de la Sf.
Duminică.
O a doua secvență semnificativă pentru confruntarea dintre protagonist și antagonist este
lichidarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie, corespunzătoare punctului culminant care se
petrece la curtea lui Verde Împărat, unde Harap-Alb se întoarce cu fata împăratului Roș, care îi
dezvăluie adevărata identitate. Ultima secvență a basmului reînnoadă firul legat de substituirea
eroului și materializează motivul deconspirării și al pedepsirii uzurpatorului. Cum eroul se află
sub legământul muțeniei, fata împăratului dă la iveală înșelătoria Spânului, iar acesta îi taie
capul lui Harap-Alb. Ordinea binelui este restabilită prin pedepsirea antagonistului de către
calul năzdrăvan și învierea eroului cu ajutorul apei moarte și al apei vii, săvârșită de fata
împăratului Roș. După ce murise ca fecior de împărat și se născuse ca sluga Harap-Alb la
fântâna din tărâmul labirintic al Spânului, eroul trece acum în sens invers prin moarte la viață.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului și răsplata eroului. El reintră în posesia
paloșului și primește recompensa, pe fata împăratului Roș și împărăția, ceea ce confirmă
maturizarea. Astfel, conflictul, lupta dintre bine și rău, se încheie prin victoria forțelor binelui.

3.Analiza a două componente de structură și limbaj ale basmului.

 Acțiunea se desfășoară linear, prin înlănțuirea secvențelor narative respectă modelul
structural al basmelor și implică prezența elementelor supranaturale. Motivele narative specifice
sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea
răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
Conflictul, lupta dintre bine și rău, se încheie prin victoria forțelor binelui. Eroul se
confruntă cu doi antagoniști, după avertismentul tatălui: „să te ferești de omul roș, iar mai ales
de cel spân, cât ai putea”. Spânul, om viclean, îl supune la trei probe dificile, iar la curtea
Împăratului Roș, eroul va avea de trecut mai multe serii de probe, procedeul compozițional al
triplicării fiind amplificat față de basmul popular.
Personajele (oameni, dar și „ființe himerice” ce au comportament omenesc) îndeplinesc,
prin raportare la erou, o serie de funcții: antagonist, ajutoare, donatori, ca în basmul popular.
Eroul este văzut în evoluție, de la naivitate la înțelepciune, pe când celelalte personaje au o
trăsătură dominantă.
Modalitățile de caracterizare sunt directe (de către narator, alte personaje sau
autocaracterizare) și indirecte (fapte, gânduri, relații cu alte personaje, nume). De exemplu,
naratorul surprinde lipsa de experiență a tânărului, prin caracterizare directă, în scena supunerii
prin vicleșug: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aistea, se potrivește Spânului și se
bagă în fântână”.
Specific limbajului cult este individualizarea personajelor prin limbaj (modalitate de
caracterizare indirectă). Spânul este prefăcut: „cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui,
zise Spânul oftând…”; viclean: „Ia vâră-te și d-ta oleacă, să vezi că ai să te răcorești”; răutăcios:
„Alelei! Fecior de om viclean ce te găsești, tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat”.
Titlul sugerează tema basmului: maturizarea mezinului craiului, care parcurge o aventură
eroică imaginară pentru dobândirea unor valori morale și etice, pentru ca la final să devină
împărat (basmul are, așadar, valoare de Bildungsroman).
Prin urmare, perechea antagonist – protagonist, specifică basmului, se concretizează în
„povestea” lui Ion Creangă în opoziția de ordin moral viclenie – naivitate, dar și de ordin social
om de rând/slugă mincinoasă – fiu de crai/prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în
raportul mentor – învățăcel.