 Caracterizarea unui personaj

Moara cu noroc
*Ioan Slavici*

Personajul literar este o instanță narativă prin intermediul căreia scriitorul

își exprimă indirect ideile, concepțiile, sentimentele. Aceste „ființe ficționale”
sunt caracterizate complex, au destine semnificative, întruchipând ipostaze și
relații umane diverse.
Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul
dintre adepții realismului clasic. Publicată în anul 1881 în volumul de debut
„Novele din popor”, nuvela realistă, de factură psihologică, „Moara cu noroc”
devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Slavici asupra
vieții satului transilvănean.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în
proza, cu un fir narativ central și o construcție epică riguroasă, cu un conflict
concentrat. Personajele relativ puține scot în evidentă evoluția personajului
principal, puternic individualizat.
Ghiță este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un
personaj „rotund” al cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de
îmbogățire. Statutul inițial, social, moral și psihologic, al personajului este
reliefat în dialogul dintre soacră și Ghiță, capul familiei, care dorește bunăstarea
materială. Ghiță, cizmar sărac, dar om harnic, blând și cumsecade, soț iubitor, ia
în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”, pentru a câștiga rapid bani să-și
deschidă un atelier. Atât timp cât este un om de acțiune, cu inițiativă, lucrurile
merg bine. Cârciuma aduce profit, familia trăiește în armonie. După venirea la
han a lui Lică Sămădăul, statutul său se schimbă sub influența lui distrugătoare.
Ghiță se înstrăinează de familie și se dezumanizează treptat. Bun cunoscător al
psihologiei umane, Lică se folosește de slăbiciunea cârciumarului pentru bani, îl
atrage în afacerile sale necurate, îi strivește personalitatea și îi distruge relația cu
familia.
„Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale
dorinței de îmbogățire.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită
„Moara cu noroc”, ajunge să însemne, mai curând, „Moara cu ghinion”, „Moara
care aduce nenorocirea”, deoarece câștigurile obținute aici ascund nelegiuiri.
Hanul de la Moara cu noroc macină destinele celor care se leagă de acel loc.
Fiind o nuvelă psihologică, în „Moara cu noroc” conflictul central este
moral, psihologic, punându-se accentul pe conflictul interior al protagonistului.
Personajul principal, Ghiță, oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de
o parte, și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul
interior se reflectă în plan exterior, în confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și
Lică Sămădăul.
 Trăsăturile personajelor se desprind indirect din fapte, vorbe, gesturi și
relațiile cu celelalte personaje. Portretul fizic al lui Ghiță este aproape absent,
este redus la câteva detalii, la început, înalt și spătos”, pentru ca, mai apoi,
trăsăturile cârciumarului să reflecte transformările sufletești.
Pentru portretul moral al personajului principal, Slavici a folosit mijloace
de investigație psihologică precum: scenele dialogate, monologul interior de
factură tradițională și acela realizat în stil indirect liber, introspecția, notația
gesticii, a mimicii și a tonului vocii.
Procesul de înstrăinare a lui Ghiță față de familie începe din momentul
venirii lui Lică la cârciumă. La început, Ghiță își ia toate măsurile de precauție
împotriva lui Lică: merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își face rost de
doi câini și își angajează o slugă, pe Marți. Deși înțelege că Lică reprezintă un
pericol, Ghiță nu se poate sustrage ispitei câștigului, mai ales că își dă seama că
nu poate rămâne la „Moara cu noroc” fără acordul Sămădăului.
Gesturile și gândurile cârciumarului trădează frământările sale sufletești,
conflictul său interior contribuie la realizarea analizei psihologice. Ghiță devine
„de tot ursuz, se aprinde pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai
înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”. Devine interiorizat,
mohorât, violent, îi plac jocurile crude, se poartă brutal față de Ana și față de
copii. La un moment dat, Ghiță ajunge să regrete faptul că are familie și că nu-și
poate asuma riscul îmbogățirii alături de Lică. Prin intermediul monologului
interior sunt redate gândurile și frământările personajului, realizându-se, în felul
acesta, autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-
mi fac dacă în mine e ceva mai tare decât voința mea?”. Sub pretextul că o
voință superioară îi ghidează gândurile și acțiunile, Ghiță devine laș, fricos și
subordonat în totalitate Sămădăului.
Ghiță este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta își dă seama că Ghiță
este un om de nădejde și chiar îi spune acest lucru: „Tu ești om, Ghiță, om cu
multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte [...] Mă simt eu mai vrednic când
mă știu alăturea cu un om ca tine”. Totuși, Sămădăului nu-i convine un om pe
care să nu-l poată ține de frică și de aceea, treptat, distruge imaginea de om
cinstit pe care Ghiță o avea în fața celorlalți. Astfel, cârciumarul se trezește
implicat, fără să-și dea seama, în jefuirea arendașului și în uciderea unei femei
și a unui copil.
Dezumanizarea se remarcă cel mai bine în episodul narativ dedicat
procesului, unde protagonistul jură strâmb, devenind în felul acesta complicele
lui Lică. Deși are remușcări și își cere iertare soției și copiilor pentru rușinea de
a fi fost arestat, Ghiță încearcă să-și justifice faptele prin destinul tragic ursit.
Această falsă scuză nu-l reechilibrează, totuși, interior după cum demonstrează
portretul pe care, prin intermediul stilului indirect liber, Ana i-l face la finalul
judecății: bărbatul care cu puțin timp în urmă, avea spatele drept, se arăta
puternic și plin de viață, apare acum cu pielea obrajilor încrețită și cu părul
încărunțit pe la tâmple, involuția sa spirituală și psihologică devenind, deci,
evidentă și la nivel corporal.

Decăderea totală a bărbatului care a renunțat la mentalitatea tradițională

pentru a se identifica deplin cu aceea așa-zis modernă se petrece în scena
uciderii Anei. Parcă pentru a răspunde etichetei pe care Sămădăul i-o conferă,
arendașul Morii cu noroc acționează în finalul nuvelei total irațional. Redată
prin implicarea unor notații naturaliste, secvența prilejuiește, în fapt, o
sinucidere simbolică, din moment ce Ghiță se comportă ca o brută,
instinctualizarea și instabilitatea sa psihică reieșind din gestul de a apăsa „cuțitul
tot mai adânc spre inima ei”. Descrierile minuțioase ale gesturilor criminalului
depășesc rolul strict de creare a iluziei realității, glisând spre evidențierea
patimii, a cruzimii și a nebuniei care au pus stăpânire pe omul obsedat de
înavuțire și răzbunare.
În concluzie, „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă
psihologică, pentru că urmărește efectele dorinței de înavuțire, frământările lui
Ghiță în planul conștiinței, prin conflictul interior. Analiza psihologică e
minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe, detaliază și susține o
teză morală: goana după înavuțire cu orice preț distruge echilibrul și liniștea
familiei.