Nuvela psihologică

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
Caracterizarea lui Ghiţă

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de

construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două scene/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale basmului cult,
semnificative pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, incipit, final, conflict, tehnici
narative, modalităţi de caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Notă
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere,
cuprins,încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de
argumentare – 3 puncte;utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia –
2 puncte; așezarea în pagină,lizibilitatea – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de
cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

I -Date despre Sub denumirea generică de epoca marilor clasici sunt

operă şi autor cunoscuți cei patru mari scriitori ai literaturii române,
Eminescu, Creangă, Cargiale și Slavici al căror spirit creator
inegalabil se va manifesta la interferența secolului al XIX-lea
și al XX-lea.
Înscris în acesată perioadă literară, Slavici este perceput ca un
adept al realismului, iar această viziune este mărturisită sincer
chiar de către autor care afirma că „Studiul social e elementul
 meu, aş putea zice atmosfera mea spirituală”.
În 1881, publică volumul „Novele din popor” din care face
parte nuvela psihologică „Moara cu noroc”. Amprenta
realismului este evidentă în această nuvelă prin zugrăvirea
societății ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin
prezenţa unui narator obiectiv şi omniscient ce devine un
demiurg al universului imaginat de scriitor, prin tehnica
detaliului semnificativ, prin spiritul moralizator al autorului,
prin ancorarea întâmplărilor într-un timp și spațiu ce amintesc
de realitatea, prin analiza stărilor de conștință a
protagonistului, dar și prin crearea tipului uman cuprins de
patima banilor.

-prezentarea statulului Încă din incipitul operei, lui Ghiţă îi e prezentat, prin
social şi psihologic şi caracterizare directă şi indirectă dedusă din faptele şi
moral etc. al vorbele sale, statutul social şi moral, iar lectorul descoperă
personajului ales; un personaj tipic nuvelei realiste şi psihologice care evolează
de la statutul de cizmar harnic, un ginere hotărât, tăcut, un
soţ şi un tată cinstit, dornic să asigure familiei sale un trai
mai bun la cel de hangiu când devine duplicitar, mincinos,
răzbunător, criminal. Se constată procesul dezumanizării
acestuia sub influenţa nefastă a banilor. Astfel, evoluţia
socială a lui Ghiţă generează un portret moral complex, iar
una dintre trăsăturile dominante e reprezentată de patima
-prima secvenţă pentru bani.
- prima trasătură O primă secvenţă din care rezultă patima pentru bani a lui
morală: patima pentru Ghită este cea plasată în incipitul nuvelei când este prezentat
bani Ghiţă, nemulţumit de condiţia sa socială de cizmar modest,
care hotărăşte, în ciuda sfaturilor pe care i le dă soacra sa și pe
care protagonistul le percepe ca fiind anacronice, că e mai
bine să ia în arenda cârciuma de la Moara cu noroc, unde să
 stea numai „trei ani... să se pună pe picioare, încât să lucreze
cu calfe şi să le dea altora de cârpit”. În această primă
secvență apare și soacra lui Ghiță percepută ca un exponent al
lumii rurale, tradiţionale, arhaice care considera că omul
trebuie să fie mulţumit cu „liniştea colibei sale”, cu „sărăcia”,
cu puţinul pe care i l-a dat D-zeu, căci altfel, dacă îţi doreşti
prea mult poţi fi pedepsit de divinitate. În al doilea alineat,
ginerele său, reprezentant al lumii noi, adept al capitalismului,
îşi exprimă poziţia pragmatică a tinerilor care caută un
„noroc” nou şi doreşte să-şi depăşească statutul, să devină
bogat pentru a putea avea calfe care să muncească în locul lui:
„vorbă scurtă, să rămânem aici, să cârpesc ...”. Această
„vorbă scurtă” nu e rezultatul unei simplu conflict familial, ci
e o polemică a două generaţii, o polarizare a două mentalităţi
într-o societate aflată într-un moment de cotitură istorică, de
tranziţie intercivilizaţională. Conflictul interior, social şi
psihologic al nuvelei se consumă între aceste limite morale
care sunt puse de autor pe seama soacrei lui Ghiță. Bătrâna e
de altfel un alterego al autorului prin intermediul căreia își
expune teza morală de care Ghiță nu ţine cont şi decide să ia
-a doua secvenţă în arenda cârciumă.
Totul pare o dorinţă modestă, realizabilă prin muncă
cinstită, dar protagonistul se va dovedi un om slab, nepotrivit
pentru un astfel de vis de mărire, pentru că atunci când averea
visată îi iese în cale, el îşi pierde firea, îşi trădează
slăbiciunea, pierzând în cele din urmă totul. Dacă imediat
după mutarea lui Ghiţă şi a familiei sale la Moara cu noroc
toate îi mergeau după bunul plac („iară pentru Ghiţă
cârciuma era un noroc; „iară sporul era dat de la Dumnezeu,
dintr-un câştig făcut cu bine”), nu acelaşi lucru se întâmplă
după apariţia lui Lică Sămădăul. Aici, începe să se manifeste
conflictul exterior ce nu va face decât să amplifice pe cel
interior care predomină, justificând şi tipologia de operă
psihologică. Ghiţă ştie că pentru a rămâne în continuare
hangiu trebuie să se pună bine cu Lică, dar are naivitatea să
creadă că va putea avea banii daţi de Lică și să-și păstreze, în
acelaşi timp, cinstea neatinsă.

Chiar de la prima întâlnire cu „stăpânul acestor locuri”, Ghiță

simte că nu-i va fi bine, iar în curând, va fi copleşit de
autoritatea sămădăudului şi acceptă să-i devină părtaş. Într-
adevăr, intriga se manifestă odată cu sosirea la Moara cu
noroc a „vestitului Lică Sămădăul” a cărui faimă rea a ajuns la
noii proprietari înainte ca el să-şi facă apariţia. Asupra
personajelor produce o impresie contrastantă: bătrâna îl
percepe ca pe „un om prea cum se cade”, pt ca îi place cum e
îmbrăcat, dar şi faptul că plăteşte pentru ceea ce mîncaseră şi
băuseră oamenii lui, Ghiţă simte „ un fior de junghi în
inimă” , iar după plecarea sămădăului e cuprins de gânduri
rele. Nu vrea să se manifeste, pentru a nu-şi îngrijora familia.
Ana simte un amestec de admiraţie faţă de virilitatea lui Lică,
dar şi de frică, iar de-a lungul nuvelei va oscila între aceste
două percepţii.

Din acest moment, eroul ni se dezvăluie din mai multe

perspective. Viaţa lui exterioară, redată prin relaţiile sale cu
soţia, copiii şi soacra, este subordonată şi determinată de viaţă
lăuntrică din mintea şi din sufletul său.
Slavici analizează remarcabil acest moment de tensiune
din sufletul eroului, acest conflict interior, când omul se simte
nehotărât din cauza arghilofiliei, fiind tras în direcţii
contrare de fapte potrivnice la fel de puternice. Astfel, sunt
surprinse cu real talent oscilaţiile de lumină şi umbră din
mintea şi din sufletul său, momentele de însingurare stăpânite
de demonul răului şi momentele de omenie, când îşi aduce
aminte că are nevastă şi copii : „Ca om harnic şi strânguitor,
Ghiţă era mereu aşezat şi pus pe gânduri, dar el se bucură
când o vedea pe dânsa veselă...acum el se făcuse mai tot
ursuz, se aprindea pentru orişice lucru de nimic, nu mai râdea
ca mai înainte...”.
Acţiunile, gusturile şi atitudinile lui trădează prin
caracterizarea indirectă starea de nesiguranţă şi
incertitudine, de teamă şi de suspiciune care s-au instalat din
clipa în care a intrat în cârdăşie cu Lică şi care îşi au originea
în dorinţa de a face cât mai mulţi bani. De aceea, merge la
Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost de doi câini
ciobăneşti şi îşi mai angajează o slugă. Între timp, ca să „nu se
strice cu Lică”, primeşte cei şase porci, din care doar patru nu
erau însemnaţi, încurajând-o şi pe Ana să-i dea atenţie
Sămădăului. Toate acestea nu sunt făcute de Ghiţă cu inima
împăcată, ci sunt rezultatul unor mari frământări interioare :
„Joacă muiere, îşi îndeamnă Ghiţă soţia, parcă are să-ţi ia
ceva din frumuseţe”, deşi „fierbea în el când îi vedea faţa
străbătută de plăcerea jocului” (p. 56). Fire slabă, Ghiţă se
lăsă în voia patimei pentru bani şi, până la urma, găseşte că
singura soluţie este duplicitatea: „să pară om cinstit, dar să fie
prieten şi cu Lică”.
Mai târziu însă, neputând să-şi explice de ce a acceptat
această relaţie cu Sămădăul, ajunge să creadă că a făcut totul
pentru Ana şi pentru copii, care vor ajunge să însemne pentru
el o piedică în calea vieţii primejdioase care-l ispiteşte :
„întâia oară în viaţa lui ar fi vrut să n-aibă nevasta şi copii,
pentru ca să poată zice : <<Prea puţin îmi pasă>>”.
În prima etapă a devenirii personajului asistăm la o
permanentă confruntare între fondul cinstit al lui Ghiţă şi
ispita îmbogăţirii. Suflet complex şi oscilant în acelaşi timp,
Ghiţă e sfâşiat de tendinţe şi trăiri contradictorii. Vrea să plece
de la Moara cu noroc, dar renunţă apoi : „Dar Ghiţă era om
cu minte şi simţea că are să-i pară toată viaţa rău, dacă ar
pleca de la Moara cu noroc” (p. 61).
Autoreproșurile, remuşcările sincere şi dureroase izvorăsc
din fondul sau de umanitate, nealterat încă de patima pentru
bani : „Iartă-mă, Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu
nu mă iert cât voi trăi pe faţa pământului”. Într-o altă
împrejurare, când îşi alinta copiii, le spune : „Sărmanilor mei
copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată
om cinstit...Tatăl vostru e un ticălos”. În timp ce relaţia lui cu
Lică îl zdruncină moral, starea lui materială e înfloritoare
datorită aceluiaşi om.
Fricos şi las, pe de o parte, îmbiat de forţa seducătoare a
banului pe de altă parte, Ghiţă se implică tot mai mult în
faptele mârşave puse la cale de Lică. Are şi momente în care
vrea să meargă la Pintea şi să-l denunţe pe Lică, dar se
răzgândeşte repede.
La procesul făcut în urma uciderii unei femei şi a
copilului acesteia în apropierea cârciumii, Ghiţă jură fals,
salvându-l astfel pe Lică, dar şi pe sine, însă sunt găsiţi
vinovaţi doi apropiaţi ai Sămădăului: Buză-Ruptă şi Săilă-
Boarul care nu aveau nicio legătură cu crima.
Dezumanizarea lui Ghiţă se manifestă în toată amploarea
în monologul interior prin care se autocaracterizează sau mai
degrabă prin care încearcă să dea vina pe alţi factori pe care
nu-i poate controla : „Ei! ce să-mi fac!... Aşa m-a lăsat
Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât
voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are
cocoaşă în spinare!”.
Faptele se succed în continuare cu repeziciune, iar
sfârşitul lui Ghiţă e aproape şi inevitabil.
Cea de-a doua scenă în care patima pentru bani
definitivează procesul dezumanizării protagonistului este
aşa numita noapte valpurgică petrecută la han în săptămâna
Patimilor când o aruncă pe Ana drept momeală în cursa în
care dorea să-l prindă pe Lică. Ghiţă pleacă la Pintea, dar se
întoarce repede, şi, înainte ca cineva să-l împiedice, îşi
omoară soţia. La scurt timp, este şi el omorât de către Răuţ
care „îşi descarca pistolul în ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoi
fără să mai poată afla cine l-a împuşcat”. Excepţională
concentrare dramatică din finalul nuvelei accentuează cu o
artă desăvârşită consecinţele distrugătoare ale setei de
înavuţire: „Sancţionarea drastică a protagoniştilor este pe
măsură faptelor săvârşite. Anei îi lipseşte, ca şi lui Ghiţă,
stăpânirea de sine, simţul măsurii şi cumpătul” (P. Marcea –
„I. Slavici”, 1986, p. 289).
Ghiţă devine victimă, pentru că are slăbiciunea de a „ţine
la bani” : „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în
tovărăşia cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se
împăienjeneau parcă ochii; de dragul acestui câştig ar fi fost
gata să-şi pună, pe un an, doi, capul în primejdie”. De fapt,
banii mulţi nu sunt făcuţi pentru aceşti oameni: Ghiţă n-are
curaj, nu are sângele rece al omului de acţiune, n-are o ambiţie
calculată : „Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa”, spunea Ana cu
dispreţ.
Pentru înțelegerea personajului un rol important îl are și
titlul, iar care lexemele ce alcătuiesc titlul devin
semnificative. Cuvântul „noroc” e mai degrabă o ironie la
adresa personajului principal, fiind sinonim cu „ghinionul”,
„neşansa”. De aceea, structura nominală din titlu devine o
aşteptare frustrată pentru cititor, o antifrază, care prefigurează,
iniţial, că destinul personajelor se va afla sub zodia norocului.
Prin raporatare la întregul conținut ideatic, se observă că,
potrivit concepţiei populare, moara abandonată, locul de
desfăşurare a majorităţii acţiunii, este cea care atrage forţele
malefice, iar din acest motiv, involuţia personajelor devine
previzibilă. De fapt, cronotopul hanului, aflat la răscruce de
drumuri (drumul e o metaforă a destinului, pt ca aici se produc
cele mai importante evenimente din viaţa omului: întâlnirea,
despărţirea, căutarea, regăsirea), devine locul despărţirii şi al
finalului tragic a doi tineri care se iubesc cu adevărat, iar
scena finală în care Ghiţă o înjunghie pe Ana aminteşte de cea
din „Romeo şi Julieta”. Cei doi au ajuns aici pe acelaşi drum
al iubirii reciproce şi al căutării unui nou noroc, dar titlul nu
face decât să sugereze sensul unei ironii tragice la adresa
acestor destine.
Structural, nuvela este de factură clasică, fiind alcătuită din
17 capitole ce respectă ordinea cronologică a desfăşurării
faptelor. Dimensiunea amplă a nuvelei și complexitatea
subiectului i-au determinat pe unii critici literari să o asemene
cu un roman: ,,o nuvelă solidă cu subiect de roman”, afirma G
Călinescu în ”Istoria literaturii române”. Simetria întregului e
realizată prin cuvintele bătrânei care deschid şi închid
universul nuvelei. În primul alineat este formulată apodictic
(un caracter de adevăr absolut) teza bătrânei potrivit căreia
„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” , pentru ca la
final același personaj să afirme că „Se vede că au lăsat
ferestrele deschise! zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu
are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată”. Între aceste limite
morale impuse de soarcă evoluează protagonistul, iar destul
său nu face decât să confirme adevărul vorbelor bătrânei.
Nucleul tematic validează modalitățile de caracterizare a
personajului prin surprinderea consecinţelor nefaste pe care
setea de înavuţire, banul, asociat aici cu norocul, le are asupra
destinului unui om. Astfel, tema fundamentală a nuvelei este
arghilofilia, ilustrată prin dezumanizarea protagonistului.

Portretul lui Ghiţă se dovedeşte a fi unul complex în care

trăsăturile fizice („înalt şi spătos”) coexistă cu cele morale,
meritul lui Slavici fiind nu numai acela de a crea personaje
vii, ci şi modul de a construi fiecare episod dramatic, în
mânuirea cu fineţe a monologului şi a dialogului, a paginilor
de analiză psihologică.