Moara cu noroc de Ioan Slavici - eseu

Frumos e numai ceea ce e pe deplin format, desăvârşit, perfect, rotunjit, întreg’’, afirma scriitorul
Ioan Slavici, lămurind astfel concepţia sa cu privire la modul în care îşi construieşte subiectele epice.
Astfel, scriitorul porneşte de la o teză morală, pe care uneori o formulează prin intermediul unui personaj,
pentru ca desfăşurarea epică să o confirme, iar finalul să aducă pedeapsa ori răsplata cuvenită
personajului principal, în funcţie de modul în care acesta se raportează, prin acţiunile sale concrete, la
teza enunţată. Construcţia simetrică, rotundă este caracteristica formală a naraţiunilor lui Slavici,
caracteristică ilustrată magistral prin nuvelele sale.
Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții realismului
clasic. Publicată în anul 1881, în volumul ,,Novele din popor”, nuvela realistă, de factură psihologică ,,
Moara cu noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și
asupra vieții satului transilvănean.
,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un fir narativ central
și o constructie epică riguroasă, beneficiind de un conflict concentrat. Personajele, relativ puține, scot în
evidență evoluția personajului principal, puternic individualizat.
Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările personajului principal, care trăiește
un conflict interior moral și se transformă sufletește, iar analiza se realizează prin tehnici de investigație
psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate însoțite de elemente de gestică și mimică.
Este o nuvelă realistă prin: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei
narative, includerea de personaje tipice pentru o categorie socială (Ghiță reprezintă tipul cârciumarului
dornic de îmbogățire; Pintea este jandarmul; Lică este sămădăul, dar și tâlharul), verosimilitatea
(prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea), tehnica detaliului
semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare.
Ilustrarea temei nuvelei prin două episoade/citate/secvenţe comentate
,,Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din perspectivă socială, nuvela prezintă
încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura
familiei sale un trai mai bun; din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste ale
dorinței de a avea bani; din perspectivă psihologică, nuvela evidenţiază conflictul interior trăit de Ghiță,
care, dornic de prosperitate economică, își pierde treptat încrederea în sine și în familie. Ca scriitor
moralist, Slavici va pedepsi orice abatere a individului de la norma morală: îmbogăţirea prin mijloace
necinstite va antrena drama celui nechibzuit, pătimaş.
Prezentarea elementelor de structură şi de compoziţie ale textului narativ, semnificative pentru
tema şi viziunea despre lume
Slavici îşi propune să exploreze o lume care şi-a pierdut echilibrul patriarhal. Transfigurarea
acestei vieti este realizată cu mijloacele prozei realiste, punându-se preţ pe obiectivitate.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Acesta suportă o dublă interpretare: pe de-o parte, numele
unui han construit pe locul unei mori, având conotația unui spațiu aflat sub influența forțelor nefaste. Este
indusă astfel ideea unui loc diabolizat de moara părăsită. Pe de altă parte, este o sintagmă folosită în sens
contrar adevăratului înțeles, pentru că locul acesta nu va aduce noroc nimănui. Ambele interpretări
valideaza titlul ca motiv anticipativ.
 Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a, de către un
narator omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului şi cel al personajelor se
realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, se face uz de
tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, din incipitul și din finalul nuvelei.
Soacra afirmă la început, într-o discuție cu Ghiță următoarele : ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci,
dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, iar la sfârșit pune întâmplările pe seama
destinului necruțător: ,,așa le-a fost dată!...”. Vocea naratorului se doreşte egală, uniformă, fără
inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura
lor. Naraţiunea este uneori înlocuită de dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în
acord cu starea sufletească a personajelor. Pe lângă funcţia de dramatizare a acţiunii, care capătă astfel de
accente scenice, dialogul este şi o modalitate de caracterizare a personajelor şi de reliefare a opticii
acestora asupra evenimentelor. Descrierea este prezentă în toate formele sale, de la prezentarea
obiectelor, a interioarelor, a veşmintelor până la portrete şi descrieri de cadru şi atmosferă. Reţine atenţia
fragmentul în care este descris locul unde este plasata moara: ,,Dacă aruncai privirea în jur, la dreapta şi
la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate
ochiul, până la câmpia nesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu
zăreai decât iarbă şi mărăcini(…). Pe culmea dealului de la stânga , despre Ineu, se iveşte pe ici pe colo
marginea unei păduri de stejari, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale
unei alte păduri, rădăcini ieşite din pământ şi tocmai sus, la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu
crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie…’’ . Această
secvenţă descriptivă are rolul nu doar de a plasa în spaţiu acţiunea nuvelei, ci de a anticipa, prin sugestii
simbolice (natura săracă, de câmpie aridă, pe deasupra căreia planează corbii singuratici), deznodământul
dramatic al personajelor.
Cele două teze morale, formulate în prolog și epilog, sunt confirmate în desfășurarea narativă, iar
personajele care încalcă aceste principii ale satului tradițional sunt sancționate în finalul nuvelei. Așadar,
viziunea despre lume în nuvela lui Ioan Slavici are un caracter clasic, moralizator.
În dialogul din incipitul nuvelei, dintre soacră și Ghiță, se confruntă două concepții despre viață:
bătrâna este adepta valorilor tradiționale, în timp ce Ghiță dorește bunăstarea materială. Ghiță, cizmar
sărac, dar harnic și cinstit, ia în arendă cârciuma de la ,,Moara cu noroc”, pentru a câștiga rapid bani,
astfel încât să-și deschidă un atelier. Cârciumarul nu este la început un om slab, dimpotrivă, își asumă
responsabilitatea destinului celorlalți.
Debutul dialogului îi aparţine soacrei şi este o constatare exprimată printr-un verb la modul
conjunctiv cu valoare imperativă: ,,omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit’’. Fraza ascunde viziunea despre lume, teza morală care validează
construcţia rotundă a subiectului. Opinia soacrei impune o perspectivă tradiţională, generată de o
mentalitate conservatoare: omul să fie mulţumit cu ce i s-a dat şi să nu provoace modificări în destinul
său. Vorbele bătrânei anticipează conflictul: schimbarea provoacă modificări de atitudine care vor fi
sancţionate.
Răspunsul lui Ghiţă, autoritar, sugerează statutul personajului într-o familie de tip tradiţional:
bărbatul este cel care ia hotărâri, dar şi cel care îşi asumă responsabilitatea asigurării traiului familiei.
Argumentele sale vizează profesia lipsită de perspective şi care, implicit, duce la sărăcie, condiţii în care
familia ar trăi într-o rutină păguboasă: ,,Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă, să rămânem aici să cârpesc şi mai
departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi,
îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la
mine, amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.’’ Răspunsul dat soacrei îl situează pe o
poziţie opusă acesteia, ca persoană activă, dinamică, hotărâtă şi deschisă la schimbare. În plus, Ghiţă îşi
descoperă acum spiritul practic şi puterea de iniţiativă. Replica soacrei indică statutul acesteia: are rol de
sfătuitor, însă nu trece peste deciziile bărbatului:
,, voi faceţi după gândul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu poate fi ca
eu să rămân aici’’.
Fiind o nuvelă psihologică, în ,,Moara cu noroc” este vizibil conflictul moral interior al
protagoniștilor. Personajul principal oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și dorința de a se
îmbogăți alături de Lică. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, în confruntarea dintre cârciumarul
Ghiță și Lică Sămădăul.
În nuvela realistă, spațiul și timpul sunt precizate. Cărciuma de la ,,Moara cu noroc” este așezată
la răscruce de drumuri, izolată, iar acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere
temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paștele anului următor.
Alcătuită din 17 capitole, cu prolog și epilog, nuvela are un subiect concentrat şi
surprinde conflictul ireconciliabil. Deşi conflictul exterior se reflectă şi în conştiinţa personajului, nu se
poate vorbi despre două planuri narative, ci despre unul singur, care se ramifică pe două coordonate.
Evenimentele sunt înlănţuite temporal şi cauzal, fapt care conferă textului veridicitate.
În expozițiune, descrierea drumului fixează cadrul acțiunii: Ghiță, cizmar sărac, arendează ,,Moara
cu noroc” pentru a oferi un trai decent familiei. O vreme, afacerile îi merg bine, iar primele semne ale
bunăstării și armoniei familiei se văd în scena numărării banilor, sâmbătă seara. Apariția lui Lică
Sămădăul, șeful porcarilor, constituie intriga nuvelei, declanșând conflictul interior al protagonistului și
tulburând echilibrul familiei. Lică îi cere să îi spună cine trece pe la cârciumă, iar Ghiță își dă seama că nu
poate rămâne la ,, Moara cu noroc” fără acordul lui.
Desfășurarea acțiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului față de familie și al
dezumanizării provocate de dorința de îmbogățire, prin complicitatea cu Lică. Ghiță devine interiorizat,
violent, se poartă brutal cu Ana și cu copiii. Ajunge să regrete că are familie, pentru că nu își poate asuma
total riscul îmbogățirii alături de Lică. În timp, își pierde imaginea de om cinstit pe care o avea în fața
oamenilor. Din dorința de a depăși acest moment critic, se aliază cu jandarmul Pintea, însă nu este cinstit
nici față de acesta, fiindcă dorește să își păstreze o parte din banii obținuți prin afaceri necinstite.
Punctul culminant ilustrează dezumanizarea lui Ghiță. La sărbătorile Paștelui, Ghiță își lasă soția
singură la cârciumă, în timp ce el merge să îl anunțe pe jandarm că Lică are asupra lui bani furați.
Dezgustată de lașitatea soțului și neștiind motivul real pentru care acesta plecase, într-un gest de
răzbunare, Ana îi cedează lui Lică.
Deznodământul este dramatic. Dându-și seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide pe Ana, fiind la
rândul lui omorât de Răuț, din ordinul lui Lică. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică distruge
cârciuma de la ,,Moara cu noroc”. Pentru a nu cădea în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, lovindu-se cu
capul de un stejar uscat.
Nuvela are un final moralizator, sancționarea protagoniștilor este pe măsura faptelor lor. Singurele
personaje care supraviețuiesc sunt: bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
În nuvelă accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor care par să aibă un
destin prestabilit. Acestea nu sunt doar întruchipări schematice ale unor trăsături umane, încadrabile în
tipologii rigide, ci structuri viabile, veridice, rotunde, autoconstituindu-se permanent şi dezvăluind toate
componentele finţei umane. Din acest punct de vedere, Slavici se dovedeşte a fi un scriitor fără
prejudecăţi estetice, care nu impune eroilor o comportare rigidă, dictată de considerente exterioare, ci îi
lasă să evolueze liber, după pornirile şi imperativele sufleteşti. Personajele sunt, astfel, rezultatul
propriilor fapte, gânduri şi atitudini, ca şi al condiţiilor sociale ale momentului. Sunt individualităţi
dinamice, care se transformă permanent, chiar dacă nu fac decât să împlineasca un destin. Accentul, la
Slavici, nu este pus pe portretul fizic, ci pe cel interior, moral şi psihologic, alcătuit de obicei din
contraste, din porniri contradictorii.
Eroul este Ghiță, cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj ,,rotund”, care
trăiește un proces al dezumanizării, cu frământări și ezitări. Ghiță intră în relație cu celelalte personaje,
care îi nuanțează evoluția. Frământările și transformările sale sunt urmărite cu atenție și redate de către
narator direct sau în stil indirect liber. Modificările comportamentale și afective ale lui Ghiță sunt
observate ușor de Ana (caracterizare directă din perspectiva altor personaje: ,,sâmțea de câtva timp că
bărbatul ei s-a schimbat”).
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex, sfâşiat între porniri
antagonice. ,,Drama lui Ghiţă e analizată magistral şi dezvăluită treptat’’(G. Călinescu). Pas cu pas,
scriitorul demontează mecanismul său sufletesc şi îl dezvăluie în toată amploarea sa tragica. Eroul devine,
finalmente, la fel ca Ion, personajul din romanul lui L. Rebreanu, o victimă a societăţii care dispreţuieşte
sărăcia, ca şi a imensului său orgoliu.
Mijloacele de caracterizare indirectă sunt predominante și diversificate. Naratorul notează
gesturile, replicile, reacțiile personajelor, suprinde relațiile dintre ele, dar și gândurile acestora.
Caracterizarea personajului se face indirect, prin fapte, vorbe, relaţii, atitudini, dar şi direct, prin monolog
interior, în forma autocaracterizării : ,,Ei?! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat Dumnezeu... ce să- mi fac dacă e
în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu este însuși vinovat că are cocoașe în spinare”.
În fine, contradicţiile, ezitările personajului sunt surprinse la nivelul unei psihologii a nuanţelor, ceea ce-i
conferă consistenţă şi veridicitate umană.
De o cu totul altă structură morală, portretizat şi el cu minuţiozitate de psiholog, este Lică
Sămădaul, stăpânul ilegal al drumurilor de la ,,Moara cu noroc’’. El face parte din categoria firilor
malefice, care acţionează în afara legii, îmbogăţindu-se prin jaf şi talhărie şi exercitând o influenţă nefastă
asupra celor din jurul lui pe care îi domină cu reputaţia sa de om neînfricat. Trăind într-o lume bulversată
de tendinţe de parvenire şi acaparare a puterii prin fraudă, Lică Sămădăul ştie să se ,,adapteze’’
vremurilor, fiind în complicitate cu cei mari. Lică e primejdios, rău şi nestăpânit, impunându-şi voinţa
prin forţă. Lipsit de credinţa în Dumnezeu, batjocorind tot ceea ce înseamnă tradiţie şi respect faţă de om,
Lică acţionează doar în scopul de a se îmbogăţi, de a-şi supune oamenii din jur şi de a-şi satisface
dorinţele şi plăcerile lumeşti. Primitivismul, impulsivitatea şi furia il împing la fapte abominabile,
dezvăluind firea sa violentă şi lipsa de caracter. Relevant este portretul lui Lică făcut din perspectiva Anei,
impresionată şi înfricoşată totodata de bărbăţia înfăţişării lui, de autoritatea şi siguranţa pe care le
degajă: ,,Lică, un om de treizeci şi sase de ani, înalt, uscăţiv, şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii
mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă
camaşă subtire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu codiriştea de os
împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur’’. Pe lângă caracterizarea directă, în construirea portretului
său moral intervine şi caracterizarea indirectă, constând în primul rând în faptele şi vorbele personajului,
care ne dezvăluie un individ cu o viaţă sufletească lineară, lipsit de profunzime, hotărât să nu facă niciun
compromis în îndeplinirea planurilor pe care şi le-a propus. Este un erou romantic prin caracterul
excepţional manifestat în împrejurări atipice, prin forţa cu care intervine în destinul oamenilor şi le
schimbă fundamental viaţa.
 Lică rămâne pe tot parcursul nuvelei rău și primejdios, necruțător cu trădătorii, generos cu aceia
care îl sprijină în afacerile necurate, hotărât și crud. Încă de la început, acesta îl abordează pe Ghiţă dintr-
o perspectivă autoritară şi nu îi mai dă dreptul la replică. Este nevoit să accepte constrângerile sămădăului
şi astfel apare principalul conflict, cel al pierderii încrederii în sine.
Sub semnul altor coordonate se înscrie destinul Anei, fire sensibilă şi
delicată, ,,prea blândă’’ pentru o lume atât de ,,dinamică’’. Ea trăieşte drama femeii care nu găseşte
drumul spre sufletul soţului ei, aflat într-o situaţie delicată. Asistă neputincioasă la prabuşirea lui Ghiţă şi
nu poate înţelege ce l-a îndepărtat de ea. Neşansa eroinei se află în neputinţa sau poate în refuzul lui Ghiţă
de a se mărturisi şi în incapacitatea ei de a intui, dincolo de mască, dragostea ce i-o purta încă soţul ei.
Prinsă în jocul insinuant al aparenţelor, Ana păcătuieşte nu din dragoste pentru Lică, ci din orgoliu rănit,
din incapacitatea de a a-l aduce înapoi pe Ghiţă. Nereuşind să descopere cauza zbuciumului acestuia, Ana
se învinuieşte că nu i-a fost destul de aproape pentru a a-i deschide ochii şi a-l feri de complicitatea cu
Lică. Slavici se dovedeşte a fi un bun cunoscător al psihologiei feminine în observarea procesului prin
care iubirea dintre Ana şi Ghiţă este înlocuită treptat de dispreţ, aşa cum rezultă din declaraţia pe care i-o
face lui Lică : ,,Tu esti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât muiere în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât
aşa’’. Astfel, Ana, prin complexitatea trăirilor, devine un personaj memorabil.
Trăsăturile personajelor se desprind din fapte, vorbe, gesturi și din relațiile care se stabilesc între
acestea (caracterizare indirectă). De asemenea, naratorul realizează portrete sugestive, iar detaliile fizice
relevă trăsături morale sau statutul social. Mijloacele de investigație psihologică sunt: scenele dialogate,
monologul interior de factură tradițională, introspecția, gestica, mimica și tonul vocii.
Realizate în manieră realistă, impunându-se prin complexitatea vieţii lor interioare şi un
comportament exterior tipic naturilor fruste, voluntare, dar ezitante, personajele lui Slavici rămân în
nuvelistica românească unele dintre caracterele riguros conturate..
Stilul nuvelei este sobru și concis. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi
registre stilistice: limbajul regional, limbajul popular, precum şi numeroase elemente de oralitate.

Concluzii
Analiza psihologică ilustrează o teză morală: obesesia înavuțirii distruge echilibrul interior și liniștea
familiei. Moralistul Slavici condamnă obținerea averii pe căi necinstite și înstrăinarea de familie.
Prin urmare, ,,Moara cu noroc’’ este o nuvelă realistă – prin temă, tipologia personajelor şi stil –
şi o nuvelă psihologică, pentru că prezintă conflictul interior, frământările în planul conştiinţei
personajelor. Observaţia naratorului este minuţioasă şi serveşte realizării unor psihologii complexe.
Slavici ne oferă o viziune obiectivă, care urmăreşte îndeaproape ritmul vietii. Este un scriitor care
elimină descriptivul, efuziunile lirice, mutând accentul pe înfăţişarea faptelor, pe prezentarea crudă a
realităţii, fără comentarii auctoriale. Fără să urmărească obţinerea unor efecte stilistice spectaculoase,
Slavici se impune printr-un stil propriu, caracterizat prin sobrietate, oralitate discretă, cu o frază care
urmăreşte, în general, ritmul vorbirii. Slavici e un fin analist, el reuşind să reflecte psihologia
personajelor. Efortul sondării în sufletele personajelor este cu atât mai remarcabil cu cât scriitorul nu
renunţă la naraţiunea obiectivă, la persoana a III-a.
,,Moara cu noroc’’ e o nuvela solidă, cu subiect de roman (G. Calinescu, ,,Istoria literaturii române
de la origini până în prezent’’) care marchează un moment de referinţă în proza secolului al XIX-lea.