MOARA CU NOROC

de IOAN SLAVICI

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

1. Evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea nuvelei într-o

tipologie, într-un curent literar, într-o orientare tematică

,,Frumos e numai ceea ce e pe deplin format, desăvârşit, perfect, rotunjit, întreg’’, afirma
scriitorul Ioan Slavici, lămurind astfel concepţia sa cu privire la modul în care îşi construieşte
subiectele epice. Astfel, scriitorul porneşte de la o teză morală, pe care uneori o formulează prin
intermediul unui personaj, pentru ca desfăşurarea epică să o confirme, iar finalul să aducă
pedeapsa ori răsplata cuvenită personajului principal, în funcţie de modul în care acesta se
raportează, prin acţiunile sale concrete, la teza enunţată. Construcţia simetrică, rotundă este
caracteristica formală a naraţiunilor lui Slavici, caracteristică ilustrată magistral prin nuvelele
sale.
Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții
realismului clasic. Publicată în anul 1881, în volumul ,,Novele din popor”, nuvela realistă, de
factură psihologică ,, Moara cu noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru
viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean.
,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un fir
narativ central și o constructie epică riguroasă, beneficiind de un conflict concentrat.
Personajele, relativ puține, scot în evidență evoluția personajului principal, puternic
individualizat.
Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările personajului principal,
care trăiește un conflict interior moral și se transformă sufletește, iar analiza se realizează prin
tehnici de investigație psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate însoțite
de elemente de gestică și mimică.
Este o nuvelă realistă prin: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea
perspectivei narative, includerea de personaje tipice pentru o categorie socială (Ghiță reprezintă
tipul cârciumarului dornic de îmbogățire; Pintea este jandarmul; Lică este sămădăul, dar și
tâlharul), verosimilitatea (prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea), tehnica detaliului semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara
cu noroc) și în portretizare.

2. Ilustrarea temei nuvelei prin două episoade/citate/secvenţe

commentate

,,Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de

îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din perspectivă socială, nuvela
prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu)
și de a asigura familiei sale un trai mai bun; din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă
consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani; din perspectivă psihologică, nuvela
evidenţiază conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde
treptat încrederea în sine și în familie. Ca scriitor moralist, Slavici va pedepsi orice abatere a

1
individului de la norma morală: îmbogăţirea prin mijloace necinstite va antrena drama celui
nechibzuit, pătimaş.

3. Prezentarea elementelor de structură şi de compoziţie ale textului

narativ, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume

Slavici îşi propune să exploreze o lume care şi-a pierdut echilibrul patriarhal.
Transfigurarea acestei vieti este realizată cu mijloacele prozei realiste, punându-se preţ pe
obiectivitate.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Acesta suportă o dublă interpretare: pe de-o
parte, numele unui han construit pe locul unei mori, având conotația unui spațiu aflat sub
influența forțelor nefaste. Este indusă astfel ideea unui loc diabolizat de moara părăsită. Pe de
altă parte, este o sintagmă folosită în sens contrar adevăratului înțeles, pentru că locul acesta
nu va aduce noroc nimănui. Ambele interpretări valideaza titlul ca motiv anticipativ.Pe de altă
parte, titlul sugerează măcinarea lăuntrică a protagonistului, punându-se astfel în lumină latura
psihologică a nuvelei.
Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a, de
către un narator omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului şi cel al
personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă a
naratorului, se face uz de tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, din
incipitul și din finalul nuvelei. Soacra afirmă la început, într-o discuție cu Ghiță următoarele :
,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit”, iar la sfârșit pune întâmplările pe seama destinului necruțător: ,,așa le-a fost
data!...”. Vocea naratorului se doreşte egală, uniformă, fără inflexiuni care să trădeze o
atitudine explicită faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor. Naraţiunea este
uneori înlocuită de dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu
starea sufletească a personajelor. Pe lângă funcţia de dramatizare a acţiunii, care capătă astfel
de accente scenice, dialogul este şi o modalitate de caracterizare a personajelor şi de reliefare a
opticii acestora asupra evenimentelor. Descrierea este prezentă în toate formele sale, de la
prezentarea obiectelor, a interioarelor, a veşmintelor până la portrete şi descrieri de cadru şi
atmosferă. Reţine atenţia fragmentul în care este descris locul unde este plasata moara: ,,Dacă
aruncai privirea în jur, la dreapta şi la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară
la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârşită, afară de câţiva
arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decât iarbă şi mărăcini(…). Pe
culmea dealului de la stânga , despre Ineu, se iveşte pe ici pe colo marginea unei păduri de
stejari, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri,
rădăcini ieşite din pământ şi tocmai sus, la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile
uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie…’’. Această
secvenţă descriptivă are rolul nu doar de a plasa în spaţiu acţiunea nuvelei, ci de a anticipa, prin
sugestii simbolice (natura săracă, de câmpie aridă, pe deasupra căreia planează corbii
singuratici), deznodământul dramatic al personajelor.
Cele două teze morale, formulate în prolog și epilog, sunt confirmate în desfășurarea
narativă, iar personajele care încalcă aceste principii ale satului tradițional sunt sancționate în
finalul nuvelei. Așadar, viziunea despre lume în nuvela lui Ioan Slavici are un caracter clasic,
moralizator.
În dialogul din incipitul nuvelei, dintre soacră și Ghiță, se confruntă două concepții
despre viață: bătrâna este adepta valorilor tradiționale, în timp ce Ghiță dorește
bunăstarea materială. Ghiță, cizmar sărac, dar harnic și cinstit, ia în arendă cârciuma de la

2
,,Moara cu noroc”, pentru a câștiga rapid bani, astfel încât să-și deschidă un atelier. Cârciumarul
nu este la început un om slab, dimpotrivă, își asumă responsabilitatea destinului celorlalți.
Debutul dialogului îi aparţine soacrei şi este o constatare exprimată printr-un verb la
modul conjunctiv cu valoare imperativă: ,,omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit’’. Fraza ascunde viziunea despre lume,
teza morală care validează construcţia rotundă a subiectului. Opinia soacrei impune o
perspectivă tradiţională, generată de o mentalitate conservatoare: omul să fie mulţumit cu ce i
s-a dat şi să nu provoace modificări în destinul său. Vorbele bătrânei anticipează conflictul:
schimbarea provoacă modificări de atitudine care vor fi sancţionate.
Răspunsul lui Ghiţă, autoritar, sugerează statutul personajului într-o familie de tip
tradiţional: bărbatul este cel care ia hotărâri, dar şi cel care îşi asumă responsabilitatea asigurării
traiului familiei. Argumentele sale vizează profesia lipsită de perspective şi care, implicit, duce
la sărăcie, condiţii în care familia ar trăi într-o rutină păguboasă: ,,Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă,
să rămânem aici să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în
opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să
ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-
ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.’’ Răspunsul dat soacrei îl situează pe o poziţie opusă acesteia,
ca persoană activă, dinamică, hotărâtă şi deschisă la schimbare. În plus, Ghiţă îşi descoperă
acum spiritul practic şi puterea de iniţiativă. Replica soacrei indică statutul acesteia: are rol de
sfătuitor, însă nu trece peste deciziile bărbatului:
,, voi faceţi după gândul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu
poate fi ca eu să rămân aici’’.
Fiind o nuvelă psihologică, în ,,Moara cu noroc” este vizibil conflictul moral interior
al protagoniștilor. Personajul principal oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și dorința
de a se îmbogăți alături de Lică. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, în
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
În nuvela realistă, spațiul și timpul sunt precizate. Cărciuma de la ,,Moara cu noroc”
este așezată la răscruce de drumuri, izolată, iar acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an,
între două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paștele
anului următor.
Alcătuită din 17 capitole, cu prolog și epilog, nuvela are un subiect concentrat şi
surprinde conflictul ireconciliabil. Deşi conflictul exterior se reflectă şi în conştiinţa
personajului, nu se poate vorbi despre două planuri narative, ci despre unul singur, care se
ramifică pe două coordonate. Evenimentele sunt înlănţuite temporal şi cauzal, fapt care conferă
textului veridicitate.
În expozițiune, descrierea drumului fixează cadrul acțiunii: Ghiță, cizmar sărac,
arendează ,,Moara cu noroc” pentru a oferi un trai decent familiei. O vreme, afacerile îi merg
bine, iar primele semne ale bunăstării și armoniei familiei se văd în scena numărării banilor,
sâmbătă seara. Apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor, constituie intriga nuvelei,
declanșând conflictul interior al protagonistului și tulburând echilibrul familiei. Lică îi cere să
îi spună cine trece pe la cârciumă, iar Ghiță își dă seama că nu poate rămâne la ,, Moara cu
noroc” fără acordul lui.
Desfășurarea acțiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului față de familie și al
dezumanizării provocate de dorința de îmbogățire, prin complicitatea cu Lică. Ghiță devine
interiorizat, violent, se poartă brutal cu Ana și cu copiii. Ajunge să regrete că are familie, pentru
că nu își poate asuma total riscul îmbogățirii alături de Lică. În timp, își pierde imaginea de om
cinstit pe care o avea în fața oamenilor. Din dorința de a depăși acest moment critic, se aliază
cu jandarmul Pintea, însă nu este cinstit nici față de acesta, fiindcă dorește să își păstreze o parte
din banii obținuți prin afaceri necinstite.

3
 Punctul culminant ilustrează dezumanizarea lui Ghiță. La sărbătorile Paștelui, Ghiță își
lasă soția singură la cârciumă, în timp ce el merge să îl anunțe pe jandarm că Lică are asupra
lui bani furați. Dezgustată de lașitatea soțului și neștiind motivul real pentru care acesta plecase,
într-un gest de răzbunare, Ana îi cedează lui Lică.
Deznodământul este dramatic. Dându-și seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide pe Ana,
fiind la rândul lui omorât de Răuț, din ordinul lui Lică. Un incendiu provocat de oamenii lui
Lică distruge cârciuma de la ,,Moara cu noroc”. Pentru a nu cădea în mâinile lui Pintea, Lică se
sinucide, lovindu-se cu capul de un stejar uscat.
Nuvela are un final moralizator, sancționarea protagoniștilor este pe măsura faptelor
lor. Singurele personaje care supraviețuiesc sunt: bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
În nuvelă accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor care par
să aibă un destin prestabilit. Acestea nu sunt doar întruchipări schematice ale unor trăsături
umane, încadrabile în tipologii rigide, ci structuri viabile, veridice, rotunde,
autoconstituindu-se permanent şi dezvăluind toate componentele finţei umane. Din acest
punct de vedere, Slavici se dovedeşte a fi un scriitor fără prejudecăţi estetice, care nu impune
eroilor o comportare rigidă, dictată de considerente exterioare, ci îi lasă să evolueze liber, după
pornirile şi imperativele sufleteşti. Personajele sunt, astfel, rezultatul propriilor fapte,
gânduri şi atitudini, ca şi al condiţiilor sociale ale momentului. Sunt individualităţi
dinamice, care se transformă permanent, chiar dacă nu fac decât să împlineasca un destin.
Accentul, la Slavici, nu este pus pe portretul fizic, ci pe cel interior, moral şi psihologic, alcătuit
de obicei din contraste, din porniri contradictorii.
Eroul este Ghiță, cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj
,,rotund”, care trăiește un proces al dezumanizării, cu frământări și ezitări. Ghiță intră în relație
cu celelalte personaje, care îi nuanțează evoluția. Frământările și transformările sale sunt
urmărite cu atenție și redate de către narator direct sau în stil indirect liber. Modificările
comportamentale și afective ale lui Ghiță sunt observate ușor de Ana (caracterizare directă din
perspectiva altor personaje: ,,sâmțea de câtva timp că bărbatul ei s-a schimbat”).
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex, sfâşiat
între porniri antagonice. ,,Drama lui Ghiţă e analizată magistral şi dezvăluită treptat’’(G.
Călinescu). Pas cu pas, scriitorul demontează mecanismul său sufletesc şi îl dezvăluie în toată
amploarea sa tragica. Eroul devine, finalmente, la fel ca Ion, personajul din romanul lui L.
Rebreanu, o victimă a societăţii care dispreţuieşte sărăcia, ca şi a imensului său orgoliu.
Mijloacele de caracterizare indirectă sunt predominante și diversificate. Naratorul
notează gesturile, replicile, reacțiile personajelor, suprinde relațiile dintre ele, dar și gândurile
acestora. Caracterizarea personajului se face indirect, prin fapte, vorbe, relaţii, atitudini, dar şi
direct, prin monolog interior, în forma autocaracterizării : ,,Ei?! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat
Dumnezeu... ce să- mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu
este însuși vinovat că are cocoașe în spinare”. În fine, contradicţiile, ezitările personajului sunt
surprinse la nivelul unei psihologii a nuanţelor, ceea ce-i conferă consistenţă şi veridicitate
umană.
De o cu totul altă structură morală, portretizat şi el cu minuţiozitate de psiholog, este
Lică Sămădaul, stăpânul ilegal al drumurilor de la ,,Moara cu noroc’’. El face parte din
categoria firilor malefice, care acţionează în afara legii, îmbogăţindu-se prin jaf şi talhărie şi
exercitând o influenţă nefastă asupra celor din jurul lui pe care îi domină cu reputaţia sa de om
neînfricat. Trăind într-o lume bulversată de tendinţe de parvenire şi acaparare a puterii prin
fraudă, Lică Sămădăul ştie să se ,,adapteze’’ vremurilor, fiind în complicitate cu cei mari. Lică
e primejdios, rău şi nestăpânit, impunându-şi voinţa prin forţă. Lipsit de credinţa în Dumnezeu,
batjocorind tot ceea ce înseamnă tradiţie şi respect faţă de om, Lică acţionează doar în scopul
de a se îmbogăţi, de a-şi supune oamenii din jur şi de a-şi satisface dorinţele şi plăcerile lumeşti.
Primitivismul, impulsivitatea şi furia il împing la fapte abominabile, dezvăluind firea sa violentă

4
şi lipsa de caracter. Relevant este portretul lui Lică făcut din perspectiva Anei, impresionată şi
înfricoşată totodata de bărbăţia înfăţişării lui, de autoritatea şi siguranţa pe care le degajă: ,,Lică,
un om de treizeci şi sase de ani, înalt, uscăţiv, şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi
verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă
camaşă subtire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin, cu
codiriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur’’. Pe lângă caracterizarea
directă, în construirea portretului său moral intervine şi caracterizarea indirectă, constând în
primul rând în faptele şi vorbele personajului, care ne dezvăluie un individ cu o viaţă sufletească
lineară, lipsit de profunzime, hotărât să nu facă niciun compromis în îndeplinirea planurilor pe
care şi le-a propus. Este un erou romantic prin caracterul excepţional manifestat în împrejurări
atipice, prin forţa cu care intervine în destinul oamenilor şi le schimbă fundamental viaţa.
Lică rămâne pe tot parcursul nuvelei rău și primejdios, necruțător cu trădătorii, generos
cu aceia care îl sprijină în afacerile necurate, hotărât și crud. Încă de la început, acesta îl
abordează pe Ghiţă dintr-o perspectivă autoritară şi nu îi mai dă dreptul la replică. Este nevoit
să accepte constrângerile sămădăului şi astfel apare principalul conflict, cel al pierderii
încrederii în sine.
Sub semnul altor coordonate se înscrie destinul Anei, fire sensibilă şi delicată, ,,prea
blândă’’ pentru o lume atât de ,,dinamică’’. Ea trăieşte drama femeii care nu găseşte drumul
spre sufletul soţului ei, aflat într-o situaţie delicată. Asistă neputincioasă la prabuşirea lui Ghiţă
şi nu poate înţelege ce l-a îndepărtat de ea. Neşansa eroinei se află în neputinţa sau poate în
refuzul lui Ghiţă de a se mărturisi şi în incapacitatea ei de a intui, dincolo de mască, dragostea
ce i-o purta încă soţul ei. Prinsă în jocul insinuant al aparenţelor, Ana păcătuieşte nu din
dragoste pentru Lică, ci din orgoliu rănit, din incapacitatea de a a-l aduce înapoi pe Ghiţă.
Nereuşind să descopere cauza zbuciumului acestuia, Ana se învinuieşte că nu i-a fost destul de
aproape pentru a a-i deschide ochii şi a-l feri de complicitatea cu Lică. Slavici se dovedeşte a fi
un bun cunoscător al psihologiei feminine în observarea procesului prin care iubirea dintre Ana
şi Ghiţă este înlocuită treptat de dispreţ, aşa cum rezultă din declaraţia pe care i-o face lui Lică :
,,Tu esti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât muiere în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât
aşa’’. Astfel, Ana, prin complexitatea trăirilor, devine un personaj memorabil.
Trăsăturile personajelor se desprind din fapte, vorbe, gesturi și din relațiile care se
stabilesc între acestea (caracterizare indirectă). De asemenea, naratorul realizează portrete
sugestive, iar detaliile fizice relevă trăsături morale sau statutul social. Mijloacele de
investigație psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradițională,
introspecția, gestica, mimica și tonul vocii.
Realizate în manieră realistă, impunându-se prin complexitatea vieţii lor interioare şi un
comportament exterior tipic naturilor fruste, voluntare, dar ezitante, personajele lui Slavici
rămân în nuvelistica românească unele dintre caracterele riguros conturate..
Stilul nuvelei este sobru și concis. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică
aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, limbajul popular, precum şi numeroase elemente
de oralitate.

4. Concluzii
Analiza psihologică ilustrează o teză morală: obesesia înavuțirii distruge echilibrul
interior și liniștea familiei. Moralistul Slavici condamnă obținerea averii pe căi necinstite și
înstrăinarea de familie.
Prin urmare, ,,Moara cu noroc’’ este o nuvelă realistă – prin temă, tipologia personajelor
şi stil – şi o nuvelă psihologică, pentru că prezintă conflictul interior, frământările în planul
conştiinţei personajelor. Observaţia naratorului este minuţioasă şi serveşte realizării unor
psihologii complexe.

5
 Slavici ne oferă o viziune obiectivă, care urmăreşte îndeaproape ritmul vietii. Este
un scriitor care elimină descriptivul, efuziunile lirice, mutând accentul pe înfăţişarea faptelor,
pe prezentarea crudă a realităţii, fără comentarii auctoriale. Fără să urmărească obţinerea unor
efecte stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil propriu, caracterizat prin
sobrietate, oralitate discretă, cu o frază care urmăreşte, în general, ritmul vorbirii. Slavici e un
fin analist, el reuşind să reflecte psihologia personajelor. Efortul sondării în sufletele
personajelor este cu atât mai remarcabil cu cât scriitorul nu renunţă la naraţiunea obiectivă, la
persoana a III-a.
,,Moara cu noroc’’ e o nuvela solidă, cu subiect de roman (G. Calinescu, ,,Istoria
literaturii române de la origini până în prezent’’) care marchează un moment de referinţă în
proza secolului al XIX-lea.

carmajin = piele vopsită în roşu închis ;

codirişte = coadă de bici ;
ghint = cui de fier cu un capăt lat şi proeminent, folosit la buzdugane etc.

II. Particularităţi de construcţie a personajului principal

6
 1. Ilustrarea elementelor de structură şi de compoziţie ale nuvelei, semnificative
pentru realizarea personajului din nuvela ,,Moara cu noroc’’

,,Frumos e numai ceea ce e pe deplin format, desăvârşit, perfect, rotunjit, întreg’’, afirma
scriitorul Ioan Slavici, lămurind astfel concepţia sa cu privire la modul în care îşi construieşte
subiectele epice. Astfel, scriitorul porneşte de la o teză morală, pe care uneori o formulează prin
intermediul unui personaj, pentru ca desfăşurarea epică să o confirme, iar finalul să aducă
pedeapsa ori răsplata cuvenită personajului principal, în funcţie de modul în care acesta se
raportează, prin acţiunile sale concrete, la teza enunţată. Construcţia simetrică, rotundă este
caracteristica formală a naraţiunilor lui Slavici, caracteristică ilustrată magistral prin nuvelele
sale.
Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții
realismului clasic. Publicată în anul 1881 în volumul ,,Novele din popor”, nuvela realistă, de
factură psihologică ,, Moara cu noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru
viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean.
,,Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din perspectivă socială, nuvela
prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu)
și de a asigura familiei sale un trai mai bun; din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă
consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani; din perspectivă psihologică, nuvela
evidenţiază conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde
treptat încrederea în sine și în familie. Epilogul prezintă consumarea destinului, sub semnul
căruia este pusă întreaga acţiune. Ca scriitor moralist, Slavici va pedepsi orice abatere a
individului de la norma morală: îmbogăţirea prin mijloace necinstite va antrena drama celui
nechibzuit, pătimaş.
Slavici îşi propune să exploreze o lume care şi-a pierdut echilibrul patriarhal.
Transfigurarea acestei vieţi este realizată cu mijloacele prozei realiste, punându-se preţ pe
obiectivitate.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Acesta suportă o dublă interpretare: pe de-o
parte, numele unui han construit pe locul unei mori, având conotația unui spațiu aflat sub
influența forțelor nefaste. Este indusă astfel ideea unui loc diabolizat de moara părăsită. Pe de
altă parte, este o sintagmă folosită în sens contrar adevăratului înțeles, pentru că locul acesta
nu va aduce noroc nimănui. Ambele interpretări valideaza titlul ca motiv anticipativ.
Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a, de către
un narator omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului şi cel al personajelor
se realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului,
se face uz de tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, din incipitul și
din finalul nuvelei. Vocea naratorului se doreşte egală, uniformă, fără inflexiuni care să
trădeze o atitudine explicită faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor.
Fiind o nuvelă psihologică, în ,,Moara cu noroc” este vizibil conflictul moral interior al
protagoniștilor. Personajul principal oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și dorința de
a se îmbogăți alături de Lică. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, în confruntarea
dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Stilul nuvelei este sobru și concis. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică
aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, limbajul popular, precum şi numeroase elemente
de oralitate.

2. Precizarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales

7
 În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor care
par să aibă un destin prestabilit. Acestea nu sunt doar întruchipări schematice ale unor trăsături
umane, încadrabile în tipologii rigide, ci structuri viabile, veridice, rotunde,
autoconstituindu-se permanent şi dezvăluind toate componentele finţei umane. Din acest
punct de vedere, Slavici se dovedeşte a fi un scriitor fără prejudecăţi estetice, care nu impune
eroilor o comportare rigidă, dictată de considerente exterioare, ci îi lasă să evolueze liber, după
pornirile şi imperativele sufleteşti. Personajele sunt, astfel, rezultatul propriilor fapte,
gânduri şi atitudini, ca şi al condiţiilor sociale ale momentului. Sunt individualităţi
dinamice, care se transformă permanent, chiar dacă nu fac decât să împlineasca un destin.
Accentul, la Slavici, nu este pus pe portretul fizic, ci pe cel interior, moral şi psihologic, alcătuit
de obicei din contraste, din porniri contradictorii.
Eroul este Ghiță, cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj
,,rotund”, care trăiește un proces al dezumanizării, cu frământări și ezitări. Ghiță intră în relație
cu celelalte personaje, care îi nuanțează evoluția. Frământările și transformările sale sunt
urmărite cu atenție și redate de către narator direct sau în stil indirect liber. Modificările
comportamentale și afective ale lui Ghiță sunt observate ușor de Ana (caracterizare directă din
perspectiva altor personaje: ,,sâmțea de câtva timp că bărbatul ei s-a schimbat”).
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex, sfâşiat
între porniri antagonice. ,,Drama lui Ghiţă e analizată magistral şi dezvăluită treptat’’(G.
Călinescu). Pas cu pas, scriitorul demontează mecanismul său sufletesc şi îl dezvăluie în toată
amploarea sa tragică. Eroul devine, finalmente, la fel ca Ion, personajul din romanul lui L.
Rebreanu, o victimă a societăţii care dispreţuieşte sărăcia , ca şi a imensului său orgoliu.
În dialogul din incipitul nuvelei, dintre soacră și Ghiță, se confruntă două concepții
despre viață: bătrâna este adepta valorilor tradiționale, în timp ce Ghiță dorește
bunăstarea materială. Ghiță, cizmar sărac, dar harnic și cinstit, ia în arendă cârciuma de la
,,Moara cu noroc”, pentru a câștiga rapid bani, astfel încât să-și deschidă un atelier. Cârciumarul
nu este la început un om slab, dimpotrivă, își asumă responsabilitatea destinului celorlalți.
Debutul dialogului îi aparţine soacrei şi este o constatare exprimată printr-un verb la
modul conjunctiv cu valoare imperativă: ,,omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit’’. Fraza ascunde viziunea despre lume,
teza morală care validează construcţia rotundă a subiectului. Opinia soacrei impune o
perspectivă tradiţională, generată de o mentalitate conservatoare: omul să fie mulţumit cu ce i
s-a dat şi să nu provoace modificări în destinul său. Vorbele bătrânei anticipează conflictul:
schimbarea provoacă modificări de atitudine care vor fi sancţionate.
Răspunsul lui Ghiţă, autoritar, sugerează statutul personajului într-o familie de tip
tradiţional: bărbatul este cel care ia hotărâri, dar şi cel care îşi asumă responsabilitatea asigurării
traiului familiei. Argumentele sale vizează profesia lipsită de perspective şi care, implicit, duce
la sărăcie, condiţii în care familia ar trăi într-o rutină păguboasă: ,,Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă,
să rămânem aici să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în
opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să
ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-
ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.’’ Răspunsul dat soacrei îl situează pe o poziţie opusă acesteia,
ca persoană activă, dinamică hotărâtă şi deschisă la schimbare. În plus, Ghiţă îşi descoperă
acum spiritul practic şi puterea de iniţiativă. Replica soacrei indică statutul acesteia: are rol de
sfătuitor, însă nu trece peste deciziile bărbatului:
,,voi faceţi după gândul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu
poate fi ca eu să rămân aici’’.

8
 3. Ilustrarea trăsăturilor personajului ales, prin secvenţe
narative/situaţii semnificative sau prin citate comentate

Portretul fizic al lui Ghiţă este aproape absent: este redus la câteva detalii, la început (,,înalt
şi spătos’’), pentru ca, apoi, trăsăturile cârciumarului să reflecte transformările sale sufleteşti.
Pentru portretul moral al personajului principal, Slavici a folosit mijloace de
investigaţie psihologică precum: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională
şi acela realizat în stil indirect liber, introspecţia, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.
Mijloacele de caracterizare indirectă sunt predominante și diversificate. Naratorul
notează gesturile, replicile, reacțiile personajelor, suprinde relațiile dintre ele, dar și gândurile
acestora. Caracterizarea personajului se face indirect, prin fapte, vorbe, relaţii, atitudini, dar şi
direct, prin monolog interior, în forma autocaracterizării : ,,Ei?! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat
Dumnezeu... ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu
este însuși vinovat că are cocoașe în spinare”. În fine, contradicţiile, ezitările personajului sunt
surprinse la nivelul unei psihologii a nuanţelor, ceea ce-i conferă consistenţă şi veridicitate
umană.
Procesul de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de familie începe din momentul venirii lui Lică
la cârciumă. La început, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad
să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost de doi câini şi îşi angajează încă o slugă. Deşi înţelege
că Lică reprezintă un pericol, Ghiţă nu se poate sustrage tentaţiei câştigului, mai ales că îşi dă
seama de faptul că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul Sămădăului.
Bun cunoscător de oameni, Lică se foloseşte de obsesia lui Ghiţă pentru bani spre a-l atrage
pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi pentru a-i anula personalitatea. Gesturile şi gândurile
cârciumarului trădează frământările sale sufleteşti, conflictul său interior şi contribuie la
realizarea analizei psihologice. Devine interiorizat, mohorât, violent, se poartă brutal cu Ana
şi cu copiii. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi că nu-şi poate
asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate
gândurile şi frământările personajului, realizându-se, în felul acesta, autocaracterizarea: ,,Ei!
Ce să-mi fac! Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa
mea?” Sub pretextul că o voinţă superioară îi ghidează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine
fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi chiar îi spune acest lucru: ,,Tu eşti om Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti
om cu minte (…). Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine’’.
Totuşi, lui Lică nu-i este favorabilă prezenţa unui om pe care nu-l poate controla şi de aceea,
treptat, distruge imaginea de om onest pe care Ghiţă o avea în faţa oamenilor. Astfel,
cârciumarul ajunge să fie implicat în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei şi a unui
copil. La proces jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică.
Axa vieţii morale a personajului este distrusă treptat. Arestul şi judecata îi provoacă
mustrări de conştiinţă. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă
de acesta.
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie
şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îi creează soţiei sale premisele unei legături
cu acesta. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei malefice a Sămădăului.
Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. Din ordinul lui Lică, Ghiţă este
omorât de Răuţ, iar cârciuma este incendiată.

4. Concluzii

9
 Destinul lui Ghiţă, personajul principal al nuvelei, are un rol moralizator, potrivit
avertismentului rostit de bătrână în prolog. Pus în situaţia de a alege între banii obţinuţi din
afaceri necurate şi liniştea sufletească, Ghiţă este orbit de patima îmbogăţirii şi se
dezumanizează treptat, chiar dacă oscilează şi are momente de regret.
,,Moara cu noroc’’este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că prezintă efectele dorinţei
de îmbogăţire, frământările personajelor în planul conştiinţei, conflictul interior. Analiza
psihologică detaliază şi susţine o teză morală: înavuţirea cu orice preţ distruge echilibrul interior
şi liniştea familiei.
Prin urmare, Slavici ne oferă o viziune obiectivă, care urmăreşte îndeaproape ritmul
vietii. Este un scriitor care elimină descriptivul, efuziunile lirice, mutând accentul pe înfăţişarea
faptelor, pe prezentarea crudă a realităţii, fără comentarii auctoriale. Fără să urmărească
obţinerea unor efecte stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil propriu,
caracterizat prin sobrietate, oralitate discretă, cu o frază care urmăreşte, în general, ritmul
vorbirii. Slavici e un fin analist, el reuşind să reflecte psihologia personajelor. Efortul sondării
în sufletele personajelor este cu atât mai remarcabil cu cât scriitorul nu renunţă la naraţiunea
obiectivă, la persoana a III-a.
,,Moara cu noroc’’ e o nuvela solidă, cu subiect de roman (G. Calinescu, ,,Istoria
literaturii române de la origini până în prezent’’) care marchează un moment de referinţă în
proza secolului al XIX-lea.

10
 III. Relaţia dintre două personaje

1. Ilustrarea elementelor de structură şi de compoziţie ale nuvelei,

semnificative pentru analiza relaţiei dintre cele două personaje

,,Frumos e numai ceea ce e pe deplin format, desăvârşit, perfect, rotunjit, întreg’’, afirma
scriitorul Ioan Slavici, lămurind astfel concepţia sa cu privire la modul în care îşi construieşte
subiectele epice. Astfel, scriitorul porneşte de la o teză morală, pe care uneori o formulează prin
intermediul unui personaj, pentru ca desfăşurarea epică să o confirme, iar finalul să aducă
pedeapsa ori răsplata cuvenită personajului principal, în funcţie de modul în care acesta se
raportează, prin acţiunile sale concrete, la teza enunţată. Construcţia simetrică, rotundă este
caracteristica formală a naraţiunilor lui Slavici, caracteristică ilustrată magistral prin nuvelele
sale.
Scriitor afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici este unul dintre adepții
realismului clasic. Publicată în anul 1881 în volumul ,,Novele din popor”, nuvela realistă, de
factură psihologică ,, Moara cu noroc” devine una dintre scrierile reprezentative pentru
viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii și asupra vieții satului transilvănean.
,,Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din perspectivă socială, nuvela
prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu)
și de a asigura familiei sale un trai mai bun; din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă
consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani; din perspectivă psihologică, nuvela
evidenţiază conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde
treptat încrederea în sine și în familie. Epilogul prezintă consumarea destinului, sub semnul
căruia este pusă întreaga acţiune. Ca scriitor moralist, Slavici va pedepsi orice abatere a
individului de la norma morală: îmbogăţirea prin mijloace necinstite va antrena drama celui
nechibzuit, pătimaş.
Slavici îşi propune să exploreze o lume care şi-a pierdut echilibrul patriarhal.
Transfigurarea acestei vieti este realizată cu mijloacele prozei realiste, punându-se preţ pe
obiectivitate.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Acesta suportă o dublă interpretare: pe de-o
parte, numele unui han construit pe locul unei mori, având conotația unui spațiu aflat sub
influența forțelor nefaste. Este indusă astfel ideea unui loc diabolizat de moara părăsită. Pe de
altă parte, este o sintagmă folosită în sens contrar adevăratului înțeles, pentru că locul acesta
nu va aduce noroc nimănui. Ambele interpretări valideaza titlul ca motiv anticipativ.
Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a, de către
un narator omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului şi cel al personajelor
se realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului,
se face uz de tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, din incipitul și
din finalul nuvelei. Vocea naratorului se doreşte egală, uniformă, fără inflexiuni care să
trădeze o atitudine explicită faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor.
Fiind o nuvelă psihologică, în ,,Moara cu noroc” este vizibil conflictul moral interior al
protagoniștilor. Personajul principal oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și dorința de
a se îmbogăți alături de Lică. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, în confruntarea
dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Stilul nuvelei este sobru și concis. Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică
aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, limbajul popular, precum şi numeroase elemente
de oralitate.

11
 2. Precizarea statutului social, psihologic, moral al fiecăruia dintre
personajele alese

În nuvelă accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor care par

să aibă un destin prestabilit. Acestea nu sunt doar întruchipări schematice ale unor trăsături
umane, încadrabile în tipologii rigide, ci structuri viabile, veridice, rotunde,
autoconstituindu-se permanent şi dezvăluind toate componentele finţei umane. Din acest
punct de vedere, Slavici se dovedeşte a fi un scriitor fără prejudecăţi estetice, care nu impune
eroilor o comportare rigidă, dictată de considerente exterioare, ci îi lasă să evolueze liber, după
pornirile şi imperativele sufleteşti. Personajele sunt, astfel, rezultatul propriilor fapte,
gânduri şi atitudini, ca şi al condiţiilor sociale ale momentului. Sunt individualităţi
dinamice, care se transformă permanent, chiar dacă nu fac decât să împlineasca un destin.
Accentul, la Slavici, nu este pus pe portretul fizic, ci pe cel interior, moral şi psihologic, alcătuit
de obicei din contraste, din porniri contradictorii.
Eroul este Ghiță, cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj
,,rotund”, care trăiește un proces al dezumanizării, cu frământări și ezitări. Ghiță intră în relație
cu celelalte personaje, care îi nuanțează evoluția. Frământările și transformările sale sunt
urmărite cu atenție și redate de către narator direct sau în stil indirect liber. Modificările
comportamentale și afective ale lui Ghiță sunt observate ușor de Ana (caracterizare directă din
perspectiva altor personaje: ,,sâmțea de câtva timp că bărbatul ei s-a schimbat”).
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvăluindu-se ca un suflet complex, sfâşiat
între porniri antagonice. ,,Drama lui Ghiţă e analizată magistral şi dezvăluită treptat’’(G.
Călinescu). Pas cu pas, scriitorul demontează mecanismul său sufletesc şi îl dezvăluie în toată
amploarea sa tragica. Eroul devine, finalmente, la fel ca Ion, personajul din romanul lui L.
Rebreanu, o victimă a societăţii care dispreţuieşte sărăcia, ca şi a imensului său orgoliu.
În dialogul din incipitul nuvelei, dintre soacră și Ghiță, se confruntă două concepții
despre viață: bătrâna este adepta valorilor tradiționale, în timp ce Ghiță dorește
bunăstarea materială. Ghiță, cizmar sărac, dar harnic și cinstit, ia în arendă cârciuma de la
,,Moara cu noroc”, pentru a câștiga rapid bani, astfel încât să-și deschidă un atelier. Cârciumarul
nu este la început un om slab, dimpotrivă, își asumă responsabilitatea destinului celorlalți.
Debutul dialogului îi aparţine soacrei şi este o constatare exprimată printr-un verb la
modul conjunctiv cu valoare imperativă: ,,omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit’’. Fraza ascunde viziunea despre lume,
teza morală care validează construcţia rotundă a subiectului. Opinia soacrei impune o
perspectivă tradiţională, generată de o mentalitate conservatoare: omul să fie mulţumit cu ce i
s-a dat şi să nu provoace modificări în destinul său. Vorbele bătrânei anticipează conflictul:
schimbarea provoacă modificări de atitudine care vor fi sancţionate.
Răspunsul lui Ghiţă, autoritar, sugerează statutul personajului într-o familie de tip
tradiţional: bărbatul este cel care ia hotărâri, dar şi cel care îşi asumă responsabilitatea asigurării
traiului familiei. Argumentele sale vizează profesia lipsită de perspective şi care, implicit, duce
la sărăcie, condiţii în care familia ar trăi într-o rutină păguboasă: ,,Vorbă scurtă, răspunse Ghiţă,
să rămânem aici să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în
opinci ori desculţi, iară dacă duminica e noroi, îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să
ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-
ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.’’ Răspunsul dat soacrei îl situează pe o poziţie opusă acesteia,
ca persoană activă, dinamică hotărâtă şi deschisă la schimbare. În plus, Ghiţă îşi descoperă
acum spiritul practic şi puterea de iniţiativă. Replica soacrei indică statutul acesteia: are rol de
sfătuitor, însă nu trece peste deciziile bărbatului:
,,voi faceţi după gândul vostru, şi ştiţi prea bine că, dacă voi vă duceţi la moară, nici vorbă nu
poate fi ca eu să rămân aici’’.

12
 Mijloacele de caracterizare indirectă sunt predominante și diversificate. Naratorul
notează gesturile, replicile, reacțiile personajelor, suprinde relațiile dintre ele, dar și gândurile
acestora. Caracterizarea personajului se face indirect, prin fapte, vorbe, relaţii, atitudini, dar şi
direct, prin monolog interior, în forma autocaracterizării : ,,Ei?! Ce să-mi fac? Așa m-a lăsat
Dumnezeu... ce să- mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici cocoșatul nu
este însuși vinovat că are cocoașe în spinare”. În fine, contradicţiile, ezitările personajului sunt
surprinse la nivelul unei psihologii a nuanţelor, ceea ce-i conferă consistenţă şi veridicitate
umană.
De o cu totul altă structură morală, portretizat şi el cu minuţiozitate de psiholog, este
Lică Sămădaul, stăpânul ilegal al drumurilor de la ,,Moara cu noroc’’. El face parte din
categoria firilor malefice, care acţionează în afara legii, îmbogăţindu-se prin jaf şi talhărie şi
exercitând o influenţă nefastă asupra celor din jurul lui pe care îi domină cu reputaţia sa de om
neînfricat. Trăind într-o lume bulversată de tendinţe de parvenire şi acaparare a puterii prin
fraudă, Lică Sămădăul ştie să se ,,adapteze’’ vremurilor, fiind în complicitate cu cei mari. Lică
e primejdios, rău şi nestăpânit, impunându-şi voinţa prin forţă. Lipsit de credinţa în
Dumnezeu, batjocorind tot ceea ce înseamnă tradiţie şi respect faţă de om, Lică acţionează doar
în scopul de a se îmbogăţi, de a-şi supune oamenii din jur şi de a-şi satisface dorinţele şi
plăcerile lumeşti. Primitivismul, impulsivitatea şi furia il împing la fapte abominabile,
dezvăluind firea sa violentă şi lipsa de caracter. Relevant este portretul lui Lică făcut din
perspectiva Anei, impresionată şi înfricoşată totodata de bărbăţia înfăţişării lui, de autoritatea
şi siguranţa pe care le degajă: ,,Lică, un om de treizeci şi sase de ani, înalt, uscăţiv, şi supt la
faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc.
Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă camaşă subtire şi albă ca floricelele, pieptar cu bumbi
de argint şi bici de carmajin, cu codiriştea de os împodobit cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de
aur’’. Pe lângă caracterizarea directă, în construirea portretului său moral intervine şi
caracterizarea indirectă, constând în primul rând în faptele şi vorbele personajului, care ne
dezvăluie un individ cu o viaţă sufletească lineară, lipsit de profunzime, hotărât să nu facă niciun
compromis în îndeplinirea planurilor pe care şi le-a propus. Este un erou romantic prin
caracterul excepţional manifestat în împrejurări atipice, prin forţa cu care intervine în destinul
oamenilor şi le schimbă fundamental viaţa.
Lică rămâne pe tot parcursul nuvelei rău și primejdios, necruțător cu trădătorii, generos
cu aceia care îl sprijină în afacerile necurate, hotărât și crud. Încă de la început, acesta îl
abordează pe Ghiţă dintr-o perspectivă autoritară şi nu îi mai dă dreptul la replică. Este nevoit
să accepte constrângerile Sămădăului şi astfel apare principalul conflict, cel al pierderii
încrederii în sine.

3. Evidenţierea prin două episoade/secvenţe/citate comentate a modului în care evoluează

relaţia dintre cele două personaje

Incipitul nuvelei are statutul unui prolog şi surprinde relaţiile din familia lui Ghiţă,
personajul principal. Acesta e căsătorit cu Ana, împreună cu care are un copil, şi locuieşte cu
soacra sa. Cizmar sărac, se hotărăşte să arendeze ,,Moara cu noroc” pentru a oferi un trai decent
familiei. O vreme, afacerile îi merg bine, iar primele semne ale bunăstării și armoniei familiei
se văd în scena numărării banilor, sâmbătă seara.
Apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor, constituie intriga nuvelei, declanșând
conflictul interior al protagonistului și tulburând echilibrul familiei. Lică îi cere să îi spună cine
trece pe la cârciumă, iar Ghiță își dă seama că nu poate rămâne la ,, Moara cu noroc” fără

13
acordul lui. Lică îşi impune de la început regulile şi îşi exprimă pretenţiile, în autocaracterizare:
,, Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi
multe minciuni. (... ) voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce
zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!?’’
Tot în mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că e ,,om rău şi primejdios’’. Însă
cel mai bine îl descrie Pintea, un fost tovarăş, care devenise jandarm tocmai pentru a se răzbuna
pe Sămădău, fiindcă în trecut îl trădase: , El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude,
să ţie lumea de frică şi cu toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi,
Ghiţă, de noi(...).’’
Bun cunoscător de oameni, Lică se foloseşte de obsesia lui Ghiţă pentru bani spre a-l atrage
pe acesta în afacerile lui necurate şi apoi pentru a-i anula personalitatea. Gesturile şi gândurile
cârciumarului trădează frământările sale sufleteşti, conflictul său interior şi contribuie la
realizarea analizei psihologice. Devine interiorizat, mohorât, violent, se poartă brutal cu Ana şi
cu copiii. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi că nu-şi poate
asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate
gândurile şi frământările personajului, realizându-se, în felul acesta, autocaracterizarea: ,,Ei!
Ce să-mi fac! Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa
mea?” Sub pretextul că o voinţă superioară îi ghidează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine
fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului.
Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi chiar îi spune acest lucru: ,,Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti
om cu minte(…). Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca tine’’. Totuşi,
lui Lică nu-i este favorabilă prezenţa unui om pe care nu-l poate controla şi de aceea, treptat,
distruge imaginea de om onest pe care Ghiţă o avea în faţa oamenilor. Astfel, cârciumarul
ajunge să fie implicat în jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei şi a unui copil. La proces
jură strâmb, devenind în felul acesta complicele lui Lică.
Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de furie
şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îi creează soţiei sale premisele unei legături
cu acesta. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei malefice a Sămădăului.
Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. Din ordinul lui Lică, Ghiţă este
omorât de Răuţ, iar cârciuma este incendiată.
În ceea ce-l priveşte pe Lică, acesta marchează nefast destinul tuturor celor din preajma
lui. Astfel, Lică îl aduce pe Ghiţă în situaţia de a-şi ucide soţia. Pentru a nu cădea în mâinile lui
Pintea, Lică îşi zdrobeşte capul într-un copac. Sfârşitul personajului este pe măsura faptelor
sale. Puternic şi orgolios, dar suficient de abil pentru a da înapoi atunci când se simte încolţit,
Lică este un personaj remarcabil prin vitalitate şi forţă. Trufaş, atunci când este obligat să
accepte eşecul, preferă să-şi ia viaţa, gestul său de sinucidere nefiind unul al renunţării, ci al
victorei.

4. Concluzii

Între Ghiţă şi Lică se stabileşte un raport de forţe. Orbit de patima banului, Ghiţă se simte
vulnerabil faţă de Lică, deoarece are familie şi ţine la imaginea sa în faţa comunităţii căreia îi
aparţine. Obişnuit cu independenţa, Ghiţă se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt
care îi va afecta grav echilibrul interior. Raportul de forţe între Ghiţă şi Lică îl avantajează pe
cel din urmă. Ambii sunt puternici, însă Lică este mai abil decât Ghiţă. Finalul pune în lumină
antiteza caracter slab-caracter puternic. Ghiţă este ucis, fiind o victimă, în vreme ce Lică alege
să se sinucidă.
,,Moara cu noroc’’este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmăreşte efectele
dorinţei de îmbogăţire, frământările personajelor în planul conştiinţei, conflictul interior.

14
Analiza psihologică detaliază şi susţine o teză morală: înavuţirea cu orice preţ distruge
echilibrul interior şi liniştea familiei.
Prin urmare, Slavici ne oferă o viziune obiectivă, care urmăreşte îndeaproape ritmul
vietii. Este un scriitor care elimină descriptivul, efuziunile lirice, mutând accentul pe înfăţişarea
faptelor, pe prezentarea crudă a realităţii, fără comentarii auctoriale. Fără să urmărească
obţinerea unor efecte stilistice spectaculoase, Slavici se impune printr-un stil propriu,
caracterizat prin sobrietate, oralitate discretă, cu o frază care urmăreşte, în general, ritmul
vorbirii. Slavici e un fin analist, el reuşind să reflecte psihologia personajelor. Efortul sondării
în sufletele personajelor este cu atât mai remarcabil cu cât scriitorul nu renunţă la naraţiunea
obiectivă, la persoana a III-a.
,,Moara cu noroc’’ e o nuvela solidă, cu subiect de roman (G. Calinescu, ,,Istoria
literaturii române de la origini până în prezent’’) care marchează un moment de referinţă în
proza secolului al XIX-lea.

15