Moara cu noroc, Ioan Slavici

~nuvelă realist-psihologică~

1. Nuvelele lui Slavici: tematică și specific

2. Nuvela „Moara cu noroc”: temă, specificul ei și statutul de nuvelă psihologică
3. Structura și compoziția nuvelei
4. Tipologia personajelor
5. Arta narativă: tipuri de narator, perspectiva narativă oralitatea stilului

1. Nuvela este o naratiune in proza, constituita pe baza unui singur fir narativ si a unui
conflict unic, concentrat in jurul personajului principal. Subiectul este concis si riguros, bazat
pe eliminarea detaliilor si a digresiunilor, in scopul surprinderii personajelor, in situatii-limita.
Arta nuvelistului consta in a crea “iluzia vietii traite“ (N. Manolescu) intr-un spatiu restrans si
cu o mare economie de mijloace.
Nuvelele lui Slavici se înscriu în formula realismului și propun o radiografie a satului
transilvănean, o frescă a vieții sociale ardelenești cu datele ei esențiale din a doua jumătatea
secolului al XIX-lea. Temele abordate sunt viața satului, iubirea, patima pentru ban, exemplul
personal, relațiile interumane, destinul, evenimentele fiind proiectate pe fundalul pătrunderii
relațiilor capitaliste.
Doctrina realismului se bazeaza pe rasfrangerea obiectiva si veridica a realitatii,
repudiindu-se idealizarea acesteia. Accentul se muta asadar, pe observatie, investigatie si
analiza, metode imprumutate din stiinta si adaptate esteticului. Stilul este solemn si
impersonal, bazat pe luciditate si spirit critic, in intelegerea realitatii. Se remarca interesul
pentru detaliul cotidian, tipicitatea personajelor si situatiile de viata verosimile.
În literatura română, Slavici este primul scriitor care fundamentează analiza
psihologică, metodă folosită pentru a dezvălui frământările, contradicțiile interioare și
neliniștile personajelor.
Nuvela psihologică se concentrează asupra universului interior al personajelor, al
gândurilor și al trăirilor acestora, iar subiectul le urmărește evoluția în plan psihologic și
moral, accentul căzând asupra analizei psihologice. Conflictul principal este interior, evoluția
sa fiind urmărită prin diferite procedee ale analizei psihologice (monologul interior,
introspecția sau autocaracterizarea).
2. Opera epică „Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, de factură realistă, publicată
în 1881, în volumul „Novele din popor”, George Călinescu considerând-o „o nuvelă solidă, cu
subiect de roman” datorită acțiunii complexe și construcției personajelor.
Slavici abordează ca temă patima pentru bani și consecințele nefaste ale setei de
înavuțire asupra individului și asupra familiei sale, pe fundalul economic al pătrunderii
capitalismului în Transilvania sfârșitului de secol XIX. Nuvela are caracter realist, deoarece
prezintă monografic viața satului ardelenesc și aspecte din sfera socialului (luarea în arendă,
spiritul întreprinzător, existența sămădăului ca interpus în lanțul proprietății, posibilitatea
îmbogățirii prin artificii economice).
Opera este o nuvelă psihologică prin temă, prin conflictul interior trăit de protagonist,
prin mutarea accentului de pe realitatea exterioară (fapte, acțiuni) pe realitatea interioară
(gânduri, sentimente, concepții). Specific nuvelei psihologice, opera urmărește problemele de
conștiință și procesul de dezumanizare trăit de Ghiță, ca urmare a patimii pentru înavuțire.
Titlul nuvelei este construit în antifrază cu textul obișnuit (așteptările cititorului sunt
anulate de evoluția epică), având semnificație simbolică și substrat ironic. Locul ales,
cârciuma denumită „Moara cu noroc” înseamnă, de fapt, un loc cu ghinion, care aduce

1
nenorocirea, deoarece ușurința câștigului de aici ascunde abateri grave. Simbolul definitoriu
din titlu este moara, care cunoaște o deviere de la sensul de bază, pentru că numai macină
grâne, simbolizând belșugul, ci a fost convertită în cârciumă și va măcina destine: „oarecum
pe nesimțite, moara a încetat a mai măcina și s-a prefăcut în cârciumă”. In plus, fiind plasată
în afara comunității omenești, la „răscrucea tuturor primejdiilor” (N. Manolescu), devine un
loc în care germinează răul
Mesajul nuvelei poate fi interpretat din perspectivă socială (dorința lui Ghiță de a-și
depăși statutul de cizmar), din perspectivă morală (încălcarea unor norme și a unor legi
nescrise) și din perspectivă psihologică (dezumanizarea individului din cauza patimii pentru
bani). În ansamblu, nuvela lui Slavici poate fi considerată o pledoarie pentru echilibru și
cumpătare în viața socială și familială, mesajul operei evidențiind tendințele moralizatoare ale
scriitorului.
3. Nuvela este structurată în 17 capitole și are o compoziție clasică, caracterizată prin
rigoare și echilibru. Structura sferică, rotundă a discursului narativ este determinată de
simetria dintre incipit și final, realizată prin intervențiile bătrânei.
Incipitul operei are valoarea unui prolog, reprezentând simbolic Corul din tragedia greacă
şi conține replica bătrânei, simbol al înțelepciunii populare și al mentalității tradiționale, ce
constituie morala nuvelei:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția,
ci liniștea colibei tale te face fericit”. Bătrâna are statutul unui alter ego al autorului, iar
vorbele ei echivalează cu un precept moral, au valoarea unui avertisment, anticipând opoziția
între valorile care aduc echilibru individului (liniștea colibei) și cele care distrug ireversibil
firea omului (bogăția).
Acțiunea operei se desfășoară pe un singur fir epic și se respectă momentele clasice ale
subiectului. Primul capitol anticipează tema și conflictul dominant, prin motive specifice (în
apropiere de moară sunt cinci cruci, drumul șerpuiește la stânga și la dreapta). Alternativa „la
stânga și la dreapta” sugerează caracterul oscilant al personajului între bine („la stânga …
pădure verde”) și rău („la dreapta … pădure arsă”).
Expozițiunea prezintă situația socială, economică și familială a lui Ghiță care este
nemulțumit de statutul său de cizmar sărac, nu ascultă sfatul soacrei și ia în arendă cârciuma
de la Moara cu noroc. Intriga o constituie apariția lui Lică Sămădăul la Ghiță, căruia îi
propune complicitatea indirectă la fărădelegile sale și ale celorlați porcari.
Desfășurarea acțiunii include o serie de fapte și dezvăluie colaborarea dintre Ghiță și
Lică, ale cărei efecte sunt degradarea morală și sufletească a eroului, mustrările de conștiință
și destrămarea familiei. Treptat, Ghiță se închide în sine, se înstrăinează de Ana și de familie,
face compromis după compromis și ajunge să nu se mai recunoască el însuși.
Punctul culminant consemnează uciderea Anei de către Ghiță, uciderea lui Ghiță de
către Răuț și moartea lui Lică, ce se sinucide pentru a nu fi prins de jandarmul Pintea.
Cârciuma va fi arsă, focul însemnând purificarea locului.
Deznodământul o aduce în centrul atenției pe bătrână, iar finalul are valoare de epilog,
fiind unul închis, dat de destinele personajelor care sunt „aspru sancţionate, pe măsura
faptelor săvârşite” (Pompiliu Marcea). Bătrâna contemplă alături de copiii rămași orfani,
rămășițele hanului incendiat (focul aducând purificarea locului), și pune totul pe seama
destinului: „Simțeam eu că n-are să iasă bine: dar așa le-a fost data!”. Prin reluarea replicii
bătrânei, se realizează simetria incipit-final, punând în evidență caracterul moralizator al
operei.
Cronotopul actiunii este bine precizat, in spiritul realismului, trimitand catre spatiul
campiei aradene de la sfârșitul secolului al XX-lea. Evenimentele se desfășoară într-un spațiu
real, din zona Ardealului, conturat prin diverse denumiri geografice (Bihor, Ineu, Arad,
oradea). Locul în care se mută Ghiță împreună cu familia se află la întretăierea mai multor

2
drumuri, cârciuma fiind o moară părăsită aflată într-o vale care nu atrage numai drumeții ce
devin clienți ai hanului, ci și răufăcători.
Timpul este fixat prin raportare la două sărbători religioase importante, acțiunea
începând la Sf. Gheorghe și încheindu-se cu sărbătoarea Paștelui. Sf. Gheorghe sugerează
biruința, iar Paștele semnifică purificarea locului și începutul unei noi vieți. Prezența acestor
repere temporale evidențiază faptul că în lumea satului oamenii își conduc existența în funcție
de sărbătorile religioase și de anotimpuri: „trecu toamna și veni iarna, trecu și airna și veni
primăvara”.
Conflictul principal este de natură morală și psihologică. Personajul principal trăiește
un conflict interior, determinat de opoziția între fondul lui de cinste și omenie și dorința de
bogăție și parvenire socială. Treptat, personajul se degradează moral și se dezumanizează,
moartea lui fiind o consecință a faptelor sale și a încălcării unor norme morale.
Conflictele exterioare pun în evidență concepții diferite asupra vieții (bătrâna și Ghiță),
caractere diferite (Ghiță și Lică) sau lipsa de comunicare din cadrul familiei (Ana și Ghiță).
4. Într-o nuvelă, accentul nu cade asupra povestirii, ci asupra complexității personajelor,
Slavici construind caractere puternice, în structura cărora regăsim „acel amestec de bine și de
rău, ce se află la oamenii adevărați” (G. Călinescu).
Protagonistul nuvelei este un personaj complex și rotund, care „surprinde în mod
convingător” (Forster) și care ilustrează tipul cârciumarului stăpânit de patima pentru bani. Pe
parcursul acțiunii, Ghiță evoluează de la statutul de personaj tipic la cel de personaj
individualizat sub aspect moral și psihologic.
În lumea satului de baștină, Ghiță are o situație consolidată: este un bărbat tânăr,
harnic și cinstit, și-a întemeiat o familie reușită și armonioasă, bazată pe iubire, iar bătrâna lui
soacră îl respectă, ca și întreaga comunitate. Inițial, scopul lui Ghiță era de a-și depăși statutul
și de a-și deschide un atelier unde să angajeze vreo 10 calfe, dovedindu-se „un ins energic, cu
gustul riscului si al aventurii” (Magdalena Popescu). Pentru a-și atinge acest scop, personajul
se abate de la norma morală formulată la începutul cărții și de aceea evoluează inevitabil spre
un sfârșit tragic.
La inceput, Ghita este bun gospodar, om harnic, bland si cumsecade, carciuma aduce
profit, iar familia traieste in armonie. Treptat, bunătatea și cinstea sunt înlocuite de patima
pentru bani și de compromisul moral. Ghiță nu are tăria de a i se opune lui Lică și acceptarea
colaborării cu el marchează începutul degradării psihice și morale.
O primă scenă care evidențiază tentatia imbogatirii, dar si firea slaba a lui Ghita este
apariția lui Lică la han, moment ce reprezintă și intriga nuvelei, din capitolul al III-lea: „Peste
puțin sosi și vestitul Lică Sămădăul la Moara cu noroc”. Antepunerea epitetului „vestitul
Lică” constituie o abatere a viziunii auctoriale, o imixtiune a naratorului prin care încearcă să
avertizeze cititorul asupra statutului de care se bucură acest personaj și a rolului pe care îl va
avea în diegeză (acțiune). Astfel, de la început Lică îl domină pe Ghiță și își impune
autoritatea, complicitatea fiind condiția esențială pentru a putea rămâne la han. Ca un adevărat
stăpân al locului, Lică își exprimă nedisimulat disprețul pentru cele două femei, prin
interogația retorică „Vor fi și oameni pe aici!?”. În interiorul acestei scene teatralizate, Ghiță
își ia rezerva suspiciunii în fața străinului, neoferindu-i informații despre porcarii care
trecuseră pe la han fără să achite consumația, însă prudența îi este anulată de intervenția
bătrânei, care nu înțelege jocul de putere desfășurat între cei doi bărbați.

Planul cârciumarului era “să pară om cinstit, dar să fie și prieten cu Lică”, ceea ce
subliniază duplicitatea in care se complace. In relație cu Lică, Ghiță apare ca o fire fragilă,
obsedată de îmbogățire, slăbiciune ce-i va fi exploatată de sămădău: “se gândea la câștigul pe

3
care l-ar putea face in tovărășia lui Lica.Vedea banii grămadă inaintea sa și i se impăienjeneau
parca ochii”.

Relația cu Sămădăul îi distruge treptat cârciumarului imaginea de om cinstit, însă

starea sa materială devine prosperă: „Nu trecu nici jumătate de an de când se afla la Moara cu
noroc și trebile îi mergeau din ce în ce mai bine! Avea porci la îngrășare, două vaci cu lapte,
căruță pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă”. Enumerația amplă prin care este descrisă
bunăstarea lui Ghiță are rolul de a evidenția incapacitatea acestuia de a-și conștientiza drumul
greșit și de a scăpa de sub dominația banului.
Scena jurământului strâmb de la proces constituie punctul cuminant al degradării
morale și relevă subordonarea totală a lui Ghiță față de Lică pentru care a acceptat, „de dragul
unui câștig”, „să-și pună capul în primejdie”. Axa vietii sale interioare este distrusa treptat, iar
el se simte instrainat de toti si de toate. Arestul si judecata ii provoaca mustrari de constiinta
pentru modul in care s-a purtat. Are uneori momente de sinceritate, de remuscare, cand cere
iertare sotiei si copiilor: „Iarta-ma, Ano! (...)caci eu n-am sa ma iert, cat voi trai pe fata
pamantului! ”.
De rusinea lumii, de dragul familiei, se gandeste ca ar fi mai bine sa plece de la moara
si incepe sa colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer in totalitate, ceea ce il va pierde. Orbit de
furie si dispus sa faca orice pentru a se razbuna pe Lica, la sarbatorile Pastelui, isi arunca
sotia, drept momeala, in bratele samadaului, iar cand isi da seama ca Ana l-a inselat, o ucide.

Scena morții personajelor este dramatizată într-o manieră romantică, deoarece crima
pasională a soțului gelos este dublată de dorința de răzbunare, iar cadrul în care se petrece este
solitar și nocturn. Deși Ghiță se întoarce din vreme cu Pintea și cu alți doi jandarmi, pentru a-l
prinde pe Lică Sămădăul cu dovezile jafului, acesta scapă fugind călare. Simțind că totul este
pierdut, cârciumarul își pierde echilibrul și își ucide soția, cu gândul ca mai apoi să se
sinucidă („Sufletul întunecat al cârciumarului acum se vede cu adevărat. ” – N. Manolescu).
Ca într-un film derulat cu încetinitorul, autorul notează toate gesturile personajului și redă
vorbele sale halucinante: „Simt că mi s-a pus ceva de-a curmeziș în cap și că nu pot trăi, iară
pe tine nu pot să te las vie în urma mea. ” Dialogul cu Ana are valoarea unei confesiuni
reciproce și oarecum eliberatoare.

Ghita depaseste limita normala a unui om care aspira spre o fireasca satisfactie
materiala si sociala, iar sfarsitul sau si al celor care il incojoara este in mod inevitabil tragic.
Finalul justițiar al nuvelei susține viziunea moralistă a lui Slavici asupra lumii, „un autor pe
deplin sănătos în concepție” (M. Eminescu).
Ioan Slavici surprinde cu finețe dezumanizarea individului din cauza patimii pentru
bani și din cauza îndepărtării de valorile morale și de virtuțile esențiale pentru firea umană
(cinstea, sinceritatea, cumpătarea). Ghiță, personaj tipic prin statutul social de cizmar sărac, se
individualizează sub aspect moral și psihologic, dovedindu-se un caracter slab, incapabil să
reziste ispitei banului. Prin procedeele analizei psihologice scriitorul surprinde treptat
pierderea încrederii în sine, înstrăinarea de familie și prăbușirea interioară a lui Ghiță,
sancționat drastic, „pe măsura faptelor” (P. Marcea). Astfel, George Călinescu observă că
„drama lui Ghiță este analizată magistral și dezvăluită treptat”.
Caracterizarea personajului se realizeaza gradual, de la exterior care interior, intr-o
tensiune a privirii autorului care ii asigura textului o permanenta deschidere. Caracterizarea
indirecta precumpaneste in prima parte a nuvelei, cand eroul este surprins “mereu asezat si
pus pe ganduri”, mai ales dupa ce il cunoaste pe Lica. Naratorul observa ca “se facuse mai de
tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Bunatatii si
cinstei le iau locul ispita irezistibila a imbogatirii si compromisul moral implicit. Autorul

4
insista indirect pe gesturi marunte, stari si reactii ale protagonistului care anunta unele
transformari interioare. Astfel, o arunca pe Ana in bratele samadaului, dintr-un impuls
inexplicabil spre autodistrugere – “Joaca, muiere, parca are sa-ti ia ceva din frumusete” – desi
“ fierbea in el cand ii vedea fata strabatuta de placerea jocului”.
Personajul este construit cu obiectivitate, dezvaluindu-se ca un suflet complex, bantuit
de dileme, contradictoriu in optiuni si in manifestari. Il putem compara cu Ion, eroul lui
Rebreanu, care este o victima a societatii care dispretuieste saracia, dar si a propriului orgoliu.
Tocmai din acest conflict intre imperativele exterioare si cele interioare se naste drama
eroului. In spiritul modernismului, Slavici isi surprinde personajul in lungi monologuri ce iau
forma autocaracterizarii: “Ei! Ce sa-mi fac? isi zise Ghita in cele din urma. Asa m-a lasat
Dumnezeu! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?!Nici cocosatul nu e
insusi vinovat ca are cocoasa in spate”. Ana, sotia sa, ii realizeaza un portret succint, la
capatul metamorfozelor pe care protagonistul le traieste, situandu-l in antiteza cu Lica: “Tu
esti om, Lica, iara Ghita nu este decat o muiere imbracata in haine barbatesti…”

Lică Sămădăul este un personaj tipic prin condiția socială, care pe parcursul
evenimentelor rămâne egal cu sine, păstrându-și statutul de „om rău și primejdios”. Este un
personaj construit în manieră romantică prin caracterul său excepțional (amestec de umanitate
si demonism, cruzime si mister) și prin forța cu care intervine în destinul oamenilor,
schimbându-le fundamental viața.
Conturat prin tehnica detaliului semnificativ, portetul individual al lui Lică este
realizat pe baza, interpretării fizionomice” (Silviu Angelescu), fiecărui element fizic
corespunzându-i unul moral: „un om ca de 36 de ani … cu ochii mici și verzi” (semn al
răutății) și „cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc” (care traduc caracterul malefic al
personajului). Preocuparea deosebită pentru vestimentație („poartă cămașă subțire și albă”) în
ciuda unei profesii ca cea de șef al porcarilor, sugerează vanitatea, orgoliul excesiv.
Ana este un personaj introdus în narațiune cu scopul de a accentua personalitatea și
degradarea lui Ghiță, pe care ajunge să-l creadă „o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”.
Jandarmul Pintea urmărește pedepsirea lui Lică pe căi legale, motiv pentru care se
asociază cu Ghiță. Bătrâna și copiii sunt singurele ființe morale și inocente și supraviețuiesc
incendiului.
5. Stilul nuvelei este concis, sobru, obiectiv, specific prozei realiste.
Evenimentele se înlănțuie cronologic și cauzal, sunt prezentate de către un narator obiectiv,
omniscient și detașat, iar secvențele narative sunt prezentate prin înlănțuire. Uneori narațiunea
este înlocuită de dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu
starea sufletească a personajelor. Secvențele dialogate au rolul de a dramatiza acțiunea și de a
caracteriza personajele. Descrierea este prezentă în toate formele sale, de la prezentarea
interioarelor și a obiectelor, la conturarea portretelor și la surprinderea atmosferei. Secvența
descriptivă în care se prezintă locul unde este plasată cârciuma are valoare anticipativă în
raport cu evoluția și destinul personajelor (natura săracă de câmpie aridă, corbii singuratici,
cele cinci cruci și răscrucea drumului). La nivel stilistic se remarcă oralitatea, susținută prin
amestecul registrului popular cu cel ardelenesc, iar firescul limbajului creează un efect de
autenticitate tipic realismului.
În concluzie, opera „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică, în
care scriitorul surprinde cu finețe dezumanizarea individului din cauza patimii pentru bani și a
îndepărtării de valorile morale, de virtuțile esențiale pentru firea umană – cinstea, sinceritatea
și cumpătarea.