Moara cu noroc – Ioan Slavici

Specie literară a genului epic, mai amplă și mai complexă decât schița, mai scurtă și mai
simplă decât romanul, nuvela înfățișează un episod semnificativ din viața unuia sau mai multor
personaje prezentate în mediul lor social. Aceasta are un subiect concis, o structură riguroasă și
un stil obiectiv, bazat pe eliminarea detaliilor și pe surprinderea protagonistului în situații-limită
Nuvela psihologică este o specie a genului epic în proză, care s-a dezvoltat pe fundalul
realismului, fiind tipul de nuvelă axat pe conflictul interior al personajului, în care acțiunea
urmărește declinul acestuia sub aspect moral și spiritual, întocmindu-se „fișe clinice” ale sale,
tonul naratorului fiind rece, „tehnic”.
Dezvoltarea maximă a acestei specii literare are loc în a doua jumătate a secolului 19, mai
exact în realism, curent literar apărut ca reacție la romantism și definit ca redarea veridică a
realității, cu obiectivitate și spirit de observație, într-un stil neutru, impersonal, optând pentru o
formulă în care viața este „oglinda purtată de-a lungul unui drum” (Stendhal).
În literatura română, specia apare în context pașoptist, fiind reprezentată de nuvela
istorică și de cea melodramatică, dar se diversifică și în realism în etapa Marilor Clasici prin
nuvela fantastică, romantică a lui Mihai Eminescu, cea naturalistă a lui Ion Luca Caragiale și cea
psihologică a lui Ioan Slavici.
Epoca Marilor Clasici este o perioadă caracterizată de schimbările sociale, politice,
culturale, reflectate în literatură în forma realismului autohton. Această etapă a cunoscut mai
multe forme de manifestare: romantismul profund al poetului de geniu Mihai Eminescu, umorul
lui Ion Creangă, ce conduce cititorul într-o atmosferă încărcată amintirea copilăriei pe
meleagurile humuleștene, critica lui  I. L. Caragiale ce surprinde realitatea în forma sa veridică și
moralitatea lui Ioan Slavici datorată analizei sufletului uman surprins într-un proces de
dezumanizare.
Ioan Slavici aparține „Marilor prozatori” (G. Călinescu), fiind cunoscut mai ales ca
nuvelist, operele sale oferindu-i titlul de „părintele prozei obiective” (Mihai Eminescu). Slavici
are o viziune critică asupra realității, atribuind un rol moralizator spre a impune o valoare.
Scriitorul pornește de la teze morale ferme, împrumutate din filosofia lui Confucius, întreaga sa
nuvelistică aducând în lumină lumea satului, cu toate legile ei nescrise.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a artistului și pentru specificul esteticii
nuvelei psihologice este opera „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, publicată inițial în 1880 în
revista „Tribuna”, și reluată apoi în 1881 în volumul „Novele din popor”.
Considerată de George Călinescu „capodopera lui Slavici”, „nuvelă solidă cu subiect de
roman”, opera este o pledoarie în spiritul autorului pentru echilibru, onoare, cumpătare și pentru
respectul familiei într-o epocă în care în mica economie a satului pătrundeau relațiile de tip
capitalist.
Un element care face posibilă încadrarea textului menționat în realism este arta
portretului. La nivelul acesteia se observă dezumanizarea personajului, scriitorul urmărind stările
sufletești și trăirile aparte ale protagonistului: frica, obsesia, alienarea, toate surprinse prin
procedeul analizei psihologice, ca mijloc de investigare al psihicului uman.
O altă particularitate care ilustrează caracterul „real” al scrierii o constituie imaginea
societății din Ardeal, la finalul secolului al 19-lea, datorată descrierii amănunțite a locului
acțiunii prin tehnica detaliului semnificativ. În prim-plan se află satul, surprins în două maniere
diferite: cea idilică, a satului patriarhal și cea marcată de mercantilism, a spațiului guvernat de
dorința de înavuțire. În plus, se descrie o umanitate tradițională pentru care munca este criteriul
moral după care omul îi judecă pe ceilalți și pe sine însuși.
 Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat cu deschideri bogate, o
structură narativă complicată și un epic neomogen, cu modificări ale ritmului povestirii. Acțiunea
se desfășoară prin acumulări și izbucniri de tensiune epică, în deplină concordanță cu
frământările psihologice surprinse. Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile,
verosimile, având un efect de iluzie a vieții, de obiectivitate.
Subiectul respectă rigorile clasice ale narațiunii, plasând în centru un personaj a cărui
involuție morală va fi urmărită pe tot parcursul acțiunii. Deși conflictul exterior se reflectă în
conștiința personajului, nu se poate vorbi despre două planuri narative, ci despre unul singur,
care se ramifică în două coordonate. Expozițiunea cuprinde prezentarea situației economice,
sociale și familiale a lui Ghiță, descrierea locului și deciderea acestuia de a-și schimba statutul
social prin arendarea morii. Afacerile prosperă pentru un timp, echilibrul familiei distrugându-se
odată cu apariția lui Lică Sămădăul la cârciumă, episod ce reprezintă intriga firului epic.
Desfășurarea acțiunii cuprinde degradarea morală și sufletească a protagonistului prin
conștientizarea acestuia că a-l înfrunta pe Lică înseamnă a renunța la tot ce a agonisit. În cele din
urmă, el alege să-i devină complice. Apropierea dintre cei doi coincide cu distanțarea lui Ghiță
față de familie și nașterea unui conflict psihologic între fundamentul valorilor sale și acțiunile
determinate de dorința de îmbogățire alături de Lică, întâmplări ce se referă la înfăptuirea de
nenumărate nelegiuiri, la care Ghiță este direct sau indirect părtaș: jurământul strâmb pentru a-l
acoperi pe Lică, bătaia și uciderea văduvei bogate și jaful arendașului vecin. Punctul culminant
este cel în care protagonistul o lasă pe Ana, soția lui, cu Lică, din dorința de a-l prinde pe
Sămădău cu ajutorul jandarmului Pintea. Astfel, ea comite păcatul trupesc, iar Ghiță o omoară pe
Ana din gelozie. În scurtă vreme este și el ucis de unul dintre oamenii lui Lică, Răuț. Pentru a
elimina dovezile, Lică ordonă incendierea cârciumii și se sinucide, pentru a nu fi arestat de
Pintea. Deznodământul o aduce din nou în centru pe bătrână, care, contemplând dezastrul, pune
totul pe seama destinului: „se vede c-au lăsat ferestrele deschise. [...] Simțeam eu că nu are cum
să iasă bine: dar așa le-a fost dată!...”.
Așa cum reiese din prezentarea subiectului, tema nuvelei este de factură socială și
moralizatoare și este reprezentată de consecințele nefaste ale setei de înavuțire, scopul lucrării
fiind de a demonstra că banul distruge firea omului și îi alterează ireversibil viața interioară.
Tema este susținută de o poveste de viață, cea a cârciumarului Ghiță care încearcă să-și schimbe
condiția limitată de cizmar, luând în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Din perspectivă
psihologică, tema nuvelei e reprezentată chiar de conflictul interior al lui Ghiță care, dorind să
prospere din punct de vedere economic, își pierde pe rând toate calitățile sale. Repere tematice
secundare sunt susținute de motive precum familia și dreptatea, iar destinul poate considera o
supratemă, întrucât evenimentele evoluează ireversibil spre un deznodământ anterior propus de
nuvelist.
Coordonatele temporale ale acțiunii încep odată cu sărbătoarea de Sfântul Gheorghe ce
trimite la numele protagonistului, simbol al vitalității și renașterii. Perioadă a schimbărilor în
tradiția românească, faptele sunt puse în relație cu scopul fixat de protagonist, anume de a face
orice pentru a se răzbuna pe Lică. Totul se încheie de Paște, moment în care oricine moare va
ajunge în Rai, făcând trimitere la purificare, sacrificiu și salvare. Totodată, spațiul confirmă o
strânsă legătură între realitatea socială și problemele morale pe care apariția capitalismului le
presupune. Răscrucea, deși o localizare bună din punct de vedere economic pentru cârciuma lui
Ghiță, reprezintă, la nivel simbolic, lupta dintre bine și rău, în timp ce prezența celor cinci cruci,
două de piatră și trei de lemn anticipează cele cinci destine ale membrilor familiei lui Ghiță. În
plus, contextul spațial este construit cu elemente precum pădurea uscată și dealul – reprezentare
anticipativă a piedicilor pe care le va întâlni protagonistul, corbii – sugestie a morții, ciorile,
mărăcinișul – asemănate cu maleficul, și turmele de porci – sugestie biblică a degradării. Ca loc
al tuturor și al nimănui, hanul este spațiul în care siguranța și intimitatea familiei sunt
amenințate, el stând la baza tuturor tragediilor. Se remarcă și faptul că primul capitol are
valoarea unui prolog, în timp ce ultimul capitol este epilogul firului epic, ilustrându-se astfel
forma simetrică a acestei nuvele, cheia moralității stând în cuvântul bătrânei.
Personajele lui Ioan Slavici nu sunt doar întruchipări schematice ale unor trăsături umane,
încadrabile în tipologii, ci structuri viabile, veridice, mobile, rotunde, dezvăluind permanent toate
resorturile psihologice ale ființei umane. Autorul își lasă eroii să evolueze liber, cu toate pornirile
și imperativele lor sufletești. Personajele sunt, astfel, rezultatul propriilor faptelor, gânduri și
atitudini, dar și al condițiilor sociale ale momentului.
La nivel structural și compozițional, relevant pentru evidențierea particularităților de
construcție a operei rămâne rolul jucat de personajele secundare în definirea mesajului. Lică
Sămădăul, personaj romantic de excepție, este înfățișat cu o sobră detașare realistă („sângele cald
e o boală care mă apucă din când în când”), fiind o figură satanică, un om aspru cu un orgoliu de
stăpân, care nu doar își subordonează oamenii, ci se și substituie destinului lor, ținând locul unui
demiurg sadic. Ana, soția lui Ghiță, este la început o pură aparență, copil mare și neocrotit,
neștiutor și complet subordonat autorității bărbatului care acționează în numele ei, trecând la
statutul de soție răsfățată de soțul ei. Aceasta nu are vreo replică până la observarea dispariției
banilor, având loc o trezire a temperamentului, a forțelor feminine ascunse.
Imaginea lui Ghiță, personaj rotund, este surprinsă într-o continuă transformare, de la un
Ghiță cuminte, ce își cunoaște limitele, la unul lacom și pasionat doar de avere. Astfel, modul în
care își împlinește aspirația, încalcă mai multe porunci din decalog, aducându-l la sancțiunea
finală. Dovadă clară a setei de înavuțire este chiar răsturnarea sistemului valoric, deoarece
familia nu mai reprezintă valoarea supremă, ci banul. Inițial se prezintă ca un bun meseriaș, soț și
tată excepțional, ce trăiește pentru fericirea familiei. Deși având o motivație logică de a pleca la
început din sat și de a se muta la Moara cu Noroc („rămânem aici, să cârpesc și mai departe
cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna cu opinci ori desculți”), el se dovedește în final
un personaj slab, influențabil, ceea ce îl face victimă a lui Lică, dar și a patimii proprii de avuție
(„Ghiță se știa și el însuși om care ține la bani, dar tocmai prin aceea nu voia să o afle de la alții.
[...] Și fiindcă avea un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici nu-și mai dădea silința să-l
stăpânească și se lăsa cu totul în voia întâmplărilor.”). Personaj complex, Ghiță este urmărit într-
o involuție morală, în sufletul lui dându-se în permanență o luptă între dorința de a rămâne om
cinstit și scopul de a acumula bani („atât se simțea de ticăloșit și de slab în el însuși, încât nu mai
putea să-și dea seama ce poate și ce nu poate să facă”). După mutarea la han, el devine irascibil
(„Ce am? [...] Am o nenorocire: pierd ziua de azi pentru cea de mâine.”), ursuz („nu mai zâmbea
ca înainte”), închis în el însuși („Ce-i Ghiță? întrebă Ana. [...] <<Ce să fie!>> îi răspunde
bărbatul <<Nimic>>”), având atitudini tipice avarului. Acest comportament se evidențiază prin
răspunsurile din ce în ce mai scurte și prin utilizarea întrebărilor retorice ca mijloc de discuție
între cei doi soți, el evitând orice detaliu ce ar putea fi putut divulga vreo discuție dintre el și Lică
Sămădăul. Totodată, trăiește și un puternic complex de vinovăție, care relevă momente ale
adevărului, în care recunoaște că a devenit un ticălos, dar pune totul pe seama unui destin
nedrept.
În ceea ce privește mijloacele de caracterizare se pot deosebi atât cea directă a lui Ghiță,
cât și cea indirectă. Este conturat direct prin reprezentarea portretului fizic, dar și moral al
protagonistului, prin bucuria soacrei și mândria sa de a aparține familiei („ bătrâna privea
câteșipatru și se simțea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoței
sprinteni.”). De asemenea, nemijlocit se remarcă și prin aprecierile făcute de Lică pentru a-l
măguli, ori chiar prin descrierea realizată de Ana într-un moment al degradării sale („tu ești om
Lică, iar Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în straie bărbătești, ba chiar mai rău decât așa.”).
Autocaracterizarea („Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea!? Nici
cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să
o aibă.”) surprinde o sustragere a acestuia de la iubire pentru bani, faptul că el nu voia să-și
asume nicio responsabilitate în ceea ce privește decăderea sa. În plus, caracterizarea indirectă
schițează un profil moral, dedus prin limbaj, fapte și atitudini. Ilustrativ este limbajul vulcanic,
impulsiv pe care îl adoptă față de membrii familiei („sărmanii mei copii, zise el, voi nu mai aveți,
cum avuseseră părinții voștri, un tată om cinstit”), ceea ce sugerează înstrăinarea față de el însuși,
dar și față de restul membrilor familiei („Ana, pe care o privea cu atâta drag mai înainte, încetul
cu încetul se înstrăinase și nu mai era veselă ca mai înainte, când se afla singură cu dânsul. El
însuși se înstrăinase de dânsa.”). Faptele, atitudinile exprimă, de asemenea, modificarea
caracterului. Devine mai vigilent și mai atent, și asigurându-și nenumărate măsuri de precauție
(„cumpără două pistoale și își luă o a doua slugă [...]. Peste câteva zile [...] se întoarse cu doi
căței flocoși.”) și chiar încurajează adulterul soției doar ca să îl aducă pe Lică la han. Evoluția
între limitele antitetice: de la un simplu cizmar, un tată bun și tandru, la ipostaza de cârciumar
coincide cu procesul lui de dezumanizare, de regresie morală. Sugestia numelui are la bază
desacralizarea numelui Sfântului Gheorghe – cel care ucide balaurul în iconografia creștină –
acesta devenind un simbol onomastic inversat: în conflictul cu răul reprezentat de sămădău,
Ghiță se arată vulnerabil, abdicând relativ ușor de la valorile în care credea inițial.
Opera reflectă viziunea realistă a autorului asupra vieții, pe care o percepe pe seama a
două conflicte. În mod original, autorul surprinde, pe de o parte, un conflict exterior între
lacomul de avere (Ghiță) și cel de putere (Lică), ce este soluționat tocmai prin renunțarea
protagonistului la toate valorile oferite de familie și de statutul său inițial de cizmar. De
asemenea, se reliefează și un conflict exterior de mentalitate între cea tradițională a bătrânei și
capitalistă a lui Ghiță, ce ia amploare tocmai prin modificarea statutului social al personajului
principal prin abordarea unui stil de viață bazat pe valori de schimb, în locul aceluia tradițional.
Pe de altă parte, conflictul interior se conturează prin încercarea lui Ghiță de a rămâne om cinstit
pe tot parcursul firului narativ, ce se contrazice cu tentația sa de a se îmbogăți, acesta sfârșind
tragic tocmai din cauza patimii sale.
Relevante pentru mesajul textului, pentru evoluția subiectului și pentru destinul
personajului sunt prima vizită a lui Lică și scena omorului Anei.
O primă secvență relevantă pentru conturarea profilului protagonistului și a relației cu
antagonistul este reprezentată de scena primei vizite a lui Lică la han. Astfel, se poate preciza că
atunci începe „cârdășia” celor doi, prin implicarea lor în nenumărate fărădelegi, ce evidențiază
tocmai dorința lui Lică de a-l domina pe Ghiță. De altfel, scena conturează începutul conflictului
interior al protagonistului, subliniindu-i tentația ireversibilă pentru bani, care, în final, ajung să îl
stăpânească. Conflictul exterior cu Lică îi grăbește dezumanizarea, iar toate încercările lui Ghiță
de a li se sustrage devin zadarnice. Chiar și atunci când pretinde că se împacă după conflictul din
tinerețe cu Pintea i se dezvăluie spiritul vindicativ, din cauza faptului că îi ajunsese total
subordonat lui Lică, împotriva căruia nu are nici măcar curajul să depună mărturie în cadrul
procesului.
O altă secvență importantă este conturată de scena omorului Anei, ce reliefează tema
consecințelor nefaste ale setei de înavuțire. Apogeu al degradării personajului, dar și al unui
realism ce alunecă spre naturalism, momentul precedent al „jocului” închide metafora dansului
nupțial al morții. Aceasta este cauzată de instabilitatea lui Ghiță, el fiind incapabil să o ierte pe
Ana care îi oglindește propria decădere („apăsă cuțitul tot mai adânc în inima ei”). Având un
tragism dostoievskian, gestul lui poate fi interpretat și ca o încercare disperată de a-și salva soția
din acest chin al păcatului, o unificare în moarte sub semnul dragostei reînviate și exprimate
acum cu durere: „nu-ți fie frică, îi zise el înduioșat, tu știi că-mi ești dragă ca lumina ochilor”.
În ceea ce privește perspectiva narativă se poate afirma că aceasta este, în principal, de
natură obiectivă, remarcându-se caracterul social al operei și determinismul mediului.
Corespunzând „viziunii dindărăt”, naratorul omniscient, omniprezent cunoaște totul despre
actanți, având o viziune moralizatoare despre lume, bine ascunsă de intervențiile personajelor
sale. Perspectiva narativă autodiegetică se realizează prin intermediul unui personaj secundar,
bătrâna, simbol al înțelepciunii populare, autorul transmițându-și tezele morale ale nuvelei, idei
privitoare la sensul fericirii și la forța destinului: „omul să fie fericit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, nu bogăția ci liniștea colibei tale te face fericit” și „așa le-a fost data”. De asemenea, se
folosește deseori monologul intern drept modalitate de analiză a psihicului personajului pentru a
arăta alterarea sufletului protagonistului față de patima de bani: „bucuroși și-ar fi pus capul în
primejdie pentru câțiva bani, dacă nu ar fi avut soție și copii”.
Întreg discursul narativ este realizat într-un stil sobru, impersonal, în acord cu tema
socială. Culoarea locală nu lipsește și este constituită prin utilizarea unor arhaisme fonetice („să
deie”, „să vază”), lexicale („arendaș”, „sămădău”, „boier”) sau semantice („a găta”). Limbajul
naratorului și al personajelor valorifică aceleași registre stilistice din toate textele autorului:
limbajul regional, ardelenesc, oralitatea. Înțelesul clasic, moralizator al nuvelei este susținut prin
zicale și proverbe sau prin replicile-sentințe rostite de bătrână la începutul și la finalul operei,
susținând scopul realist al nuvelei.
În concluzie, opera „Moara cu noroc” prezintă toate particularitățile unei nuvele
psihologice realiste la nivel compozițional, al personajelor, al acțiunii, dar și al limbajului,
reunind elemente care asigură originalitatea textului, atât datorită viziunii inedite a autorului
asupra lumii, cât și stilului, ce reprezintă o sinteză inefabilă a geniului autorului, asumată ca
formulă de creație.