Moara cu noroc

Ioan Slavici

Apariția: Scriitor ardelean adept al realismului de factura clasica, Slavici scrie povesti si
nuvele in care se regasesc trasaturile satului transilvanean, caruia i se definesc normele de tip
patriarhal si elementele traditionale ce trebuie respectate. Orice iesire din tiparul acestor norme
produce dezechilibre care atrag dupa ele diverse sanctiuni.
Prima scriere cu adevarat notabila a lui Slavici, in care se regasesc trasaturile amintite, este
nuvela ,,Moara cu noroc”, aparuta in volumul ,,Novele din popor”(1881), ea fiind urmata de
,,Padureanca”(1884) si romanul ,,Mara”(1906). Prin proza creata, Slavici este unul dintre creatorii
directiei populare si realiste in literatura noastra, asa cum considera Titu Maiorescu, el încadrându-
se în Epoca Marilor Clasici.
In nuvela de fata, autorul depaseste maniera estetica a ,,realismului poporal” cultivat in
nuvelele anterioare, el creand acum in concordanta cu orientarile critice ale lui Titu Maiorescu
din ,,Literatura romana si strainatatea”, unde se arata ca realismul devenise ,,un intreg curent al
gustului estetic in Europa”. Aceasta este ratiunea aparitiei realismului de tip psihologic, autorul
apeland la analiza in detaliu a zonelor abisale ale constiintei personajelor principale.
Încadrarea în curent: Este, așadar, o scriere realistă, apartenența la această doctrină
literară făcându-se prin: faptele verosimile prelucrate ficțional, cronotopul acțiunii (sfârșitul sec.
al XIX-lea, când relațiile capitaliste pătrund în societatea arhaică, de la Sf. Gheorghe până la Paște,
în Ardeal, zona Arad- Ineu- Oradea, în sat, iar apoi la hanul de la Moara cu noroc), naratorul care
apare ca un regizor universal, heterodiegetic, auctorial, prin detaliul semnificativ (drumul care
coboară la han), prin elementele de analiză psihologică (accentul pus pe introspecție) și tipologia
personajului (tipul parvenitului, pentru că Ghiță vrea să-și schimbe statutul material și social).
Încadrarea în specie: Fiind o nuvelă, este o specie a genului epic în proză de dimensiuni
medii, cu un singur fir narativ, cu o intrigă riguros construită și un puternic conflict care se axează
pe evidențierea complexă a trăsăturilor personajului. Nuvela
,,Moara cu noroc” este o scriere psihologica in care subiectul este inspirat din actualitatea imediata
si se analizeaza evenimentele dramatice care influenteaza destinul individului. Este psihologica
din mai multe motive: 1) Mai întâi, este psihologică
prin tematica abordată: pe langa tema familiei traditionale, susținută și de iubire, destin, moarte,
in nuvela se prezinta si procesul dezumanizarii personajelor sub actiunea nefasta a banului,
banul fiind un personaj ascuns, dominant, care se manifesta sub forme diverse de-a lungul creatiei,
el fiind asemanator unei ape subterane, malefice, in care se scufunda treptat majoritatea actantilor
nuvelei. Acestei teme i se circumscriu nenumărate motive literare, cele mai importante fiind
banul, pactul cu diavolul, hanul, sacrificiul, falsul juramant (sperjurul), complicitatea,
razbunarea, adulterul, crima, sinuciderea, criza cuplului etc.
2) Apoi, este prin conflictul de factura exterioara, dar mai ales prin cel interior care are
rezonante morale. In acest sens, putem vorbi despre trei tipuri de conflict, unele generand din
altele:
-conflictul exterior, de factura sociala, stabilit intre Ghita, personajul principal, si Lica,
personajul malefic, extins apoi la nivelul intregii familii a cizmarului, acestuia opunandu-i-se atat
soacra, cat si sotia, Ana;
-conflictul interior, de natura etica, vizibil la nivelul constiintei personajului, prin lupta
intre pastrarea onestitatii initiale si imbogatirea rapida, insa intr-un mod ilegal, ilicit. Putem spune
ca la baza celorlalte doua tipuri de conflicte, cel social si cel moral, sta chiar acest conflict, dictat
de promovarea valorilor binelui;
-conflictul strict moral intre bine si rau, din acest punct de vedere actiunea nuvelei fiind
asemanatoare basmului, putandu-se vorbi in acest sens despre rolul moralizator al creatiei,
deoarece personajele imorale sunt pedepsite, in finalul actiunii restabilindu-se echilibrul initial.
3) În cele din urmă, este psihologică prin modalitatile de caracterizare a personajului,
autorul facand apel la tehnica interiorizarii, a introspectiei: personajul este prezentat prin ceea ce
face, dar mai ales prin ceea ce il framanta. De aceea portretele fizice sunt concise, iar cele morale
sunt complexe, alcatuite din trasaturi contradictorii, pozitive si negative. La fel ca si Rebreanu mai
tarziu, Slavici apeleaza la investigatia psihologica, tehnica de caracterizare ce presupune apelul
la autoanaliza, monolog interior, dialog, dar si stilul indirect liber, prin care autorul reproduce
adesea o presupusa replica a personajului, astfel producandu-se o interferenta a planurilor narative.
Prezentand traseul unui personaj care calatoreste de la sat la oras, avand ca popas pentru
,,macar trei ani” Moara cu noroc, un personaj în cautarea unui Eldorado simbolic care sa-i ofere
posibiliatea implinirii visului de a fi patron si de a avea calfe, nuvela de factura traditionala poate
fi vazuta drept prezentare in spirit realist-psihologic a itinerariului coborarii si iesirii din Infern,
spatiul depersonalizarii si dezumanizarii sale fiind un univers al patimilor, un pustiu lipsit de
sentimente, un dusman al omului care-l agreseaza permanent.
Structura și acțiunea: Alcatuita din 17 capitole numerotate cu cifre romane, in care
actiunea evolueaza gradat, nuvela beneficiaza de acumulari continue de tensiune epica, dar si de
izbucniri ale acesteia.
Perspectiva narativă: Naratiunea realista este sustinuta de perspectiva narativa
,,dindarat”, naratorul fiind omniscient si omniprezent, naratiunea la persoana a III-a, iar
perspectiva obiectiva. Putem spune insa ca nuvela prezinta anumite nuante subiective, putand
identifica mentalitatea de tip traditional a autorului in conceptiile batranei, exprimate in incipitul
si finalul creatiei epice. De fapt, sub vocea moralizatoare a batranei se ascunde chiar vocea
autorului, astfel folosindu-se batrana drept masca a obiectivitatii, bătrâna fiind un „alter ego”
al autorului moralist.
Coordonatele spatio-temporale: Prezentand fapte credibile, verosimile, expuse din
perspectiva auctoriala a unui narator care știe mai mult decât personajele sale și îți dezvoltă o
viziune heterodiegetică, actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, spatiul transilvanean,
care este pus in evidenta inca din capitolul al doilea, unde se foloseste denumirea Ineului, existent
in realitate. În privinta timpului, trebuie sa spunem ca actiunea se desfasoara pe parcursul unui an,
de la Sf. Gheorghe, cand arendeaza carciuma, si pana la Paste, cand locul se purifica prin ardere.
Din punct de vedere al plasarii in timpul istoric, actiunea se desfasoara in a doua jumatate a sec al
XIX-lea, cand relatiile economiei capitaliste strabat si lumea satului.
Atat spatiul, cat si timpul sunt prezentate folosindu-se elementele simbolice.
- Astfel, hanul nu are aceeasi simbolistica a operei sadoveniene, nu este un topos ocrotitor,
luminos, asociat cu valorile binelui. In nuvela lui Slavici, hanul este un loc intunecos, tenebros,
simbol al pierzaniei, coborârea la hanul din vale putând fi interpretată drept „descensus ad
Inferos”, asemănătoare cu coborârea în Infern a lui Dante Aligheri.
-Apoi, drumul pana la carciuma de la Moara cu noroc este presarat cu ,,cioate, radacini,
razlete, uscate”, iar locul este impanzit de corbi, acestea fiind semne care prevestesc destinul
nefericit al protagonistilor actiunii.
-Deși cele „cinci cruci care stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din
lemn de stejar ... vestesc pe drumeț că aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce
de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie”, totuși, ele pot avea și
simbolistica legată de anticiparea sfârșitului tragic al personajelor, crucile de piatră reprezentându-
i pe cei doi sacrificați din cauza banului.
-Asocierea cu sarbatoarea crestina a Pastelui nu este intamplatoare, binele iesind biruitor
de doua ori: o data prin invierea lui Iisus Hristos, a doua oara prin pedepsirea nelegiuirilor si
purificarea locului.
Nuvela este așadar realistă, psihologică, dar este și clasică, datorită structurii echilibrate,
simetrice, și romantică, prin modalitatea de prezentare a personajelor, care se află în antiteză, totul
fiind învăluit într-o perfectă nuanță tradiționalistă, prin decor și moralitatea valorificată.
Semnificația titlului: Titlul nuvelei are valoare simbolica, fiind folosit cu dubla
semnificatie: in primul rand, denotativ, titlul indica locul actiunii, sugerand totodata sansa lui
Ghita de a se imbogati; in al doilea rand, conotativ, titlul este folosit metaforic cu sens ironic,
norocul fiind de fapt un mare ghinion; din cauza unei abordari gresite a destinului, moara se
imbogateste cu semnificatii ascunse: din sursă a vietii, un ansamblu care macină bucatele, ea
ajunge sursă a mortii, care macina sufletele lipsite de moralitate si puritate.
Incipitul nuvelei, avand statutul unui prolog (partea de inceput a unei opere literare, in
care se anunta tema operei si se introduc termenii conflictului), are în vedere atât prezentarea
drumului care coboară în valea unde se află moara, cât și prezentarea unui dialog intre Ghita si
soacra sa, distingandu-se opinia traditionala si conservatoare a soacrei care prefigureaza prin
vorbele ei dramele si conflictele ivite in evolutia personajelor: ,,Omul sa fie multumit cu saracia
sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”. Aceasta mentalitate
introduce tehnica punctului de vedere.
Acest citat cuprinde chintesenta filozofiei lui Slavici asupra lumii in general: in timp ce
orasul este un spatiu malefic si artificial, din care isi trag sevele toate pacatele, satul este spatiul
respectarii cutumelor stravechi, reprezentand valorile morale pozitive. Ideea aceasta va fi
sustinuta de majoritatea scriitorilor si poetilor care se regasesc in filonul traditionalist, incepand
cu O. Goga si terminand cu M. Sadoveanu: „Într-o societate care se conduce după norme
tradiționale, extrem de rigide, încălcarea regulii aduce cu sine pedeapsa.”
Din sfatul batranei se disting trei concepte situate in sfere opuse: ,,saracia” si ,,linistea”,
acestea opunandu-se ,,bogatiei”, reiesind ca acesteia i se poate atasa conceptul antonim linistii,
respectiv haosul, nelinistea sufleteasca, dezastrul, pierderea constiintei.
Finalul nuvelei ofera acesteia simetrie, el prezentand o replica apartinand tot batranei, care
se refera la destinul implacabil al celor doi: ,,asa le-a fost data”. Asadar, personajele care
supravietuiesc flacarilor si cenusii Infernului sunt batrana, care este neclintita in principiile sale
morale, avand o intelegere superioara a vietii si o resemnare aproape biblica in fata destinului, si
copiii, fiinte inca neprihanite, asupra carora nu trebuie sa planeze pacatele parintilor. Acest final
are caracterul unui epilog, din acest punct de vedere, al existentei simetrice a unui prolog si a unui
epilog (aparute mai ales in cazul romanelor), dar si din prisma stabilirii momentelor subiectului,
putand considera nuvela drept un microroman, George Călinescu afirmând în acest sens că este
„o nuvelă solidă, cu subiect de roman”.
Momentele subiectului:
In expozitiune, capitolele I și II, ne este prezentat Ghita, un cizmar nemultumit de conditia
lui sociala, care decide sa ia in arenda carciuma de la Moara cu norc pentru a castiga rapid bani si
a-si face propria afacere in care el sa dicteze, intr-un atelier mare facut la oras, celor zece calfe pe
care si le doreste pentru a avea desfacere pe masura.
Pornind in intampinarea visului sau din sat catre spatiul orasenesc al afacerilor, personajul
parcurge un drum simbolic, el coborand atat la propriu, cat si la figurat. In sens propriu, coboara
in valea de la Moara cu noroc, spatiu inconjurat doar de locuri rele, fiind singurul accesibil, in care
trecatorul poate sa adape ,,calul sau vita din jug”, loc în care „se opresc toți drumeții”, prielnic
pentru afaceri, de aceea „pentru Ghiță cărciuma era cu noroc”. Carciuma era asezata
la rascruce de drumuri, izolata de restul lumii, izolarea potențând trăirile personajelor, ea fiind
inconjurata doar de pustietatile intunecoase, locuri prielnice pentru afaceri ilicite, situate in sfera
maleficului. Din prisma sensului figurat, Ghita coboara pe drumul destinului sau, el indreptandu-
se spre pierzanie.
Tot in expozitiune ne este prezentata una dintre trasaturile personajului principal, si anume
caracterul sau sociabil, faptul ca, odata cu mutarea familiei sale la han, locul nu mai este asociat
cu moara, ci cu Ghita, ceea ce determina umanizarea locului si recunoaserea personajului la nivelul
zonei.
De asemenea, sunt prezentate si relatiile de familie, intre Ghita si Ana, nume predestinate
jertfirii, existand la inceput relatii familiale ce se situeaza in tiparele obisnuite ale raportului sot-
sotie, avand o viata prospera, bazata pe liniste si intelegere, situatie exprimata in citatul batranei
care spunea ca ,,avea un ginere harnic, o fata norocoasa, doi nepoti sprinteni, iara sporul era dat
de la D-zeu”. Ana era o femeie ,,tanara si frumoasa, harnica si subtirica, sprintena si mladioasa”
care-si iubea barbatul ,,inalt si spatos” cu care se intelegea bine si era fericita. Mutati pentru trei
ani la Moara cu noroc, celor doi le merg treburile bine, viata fiind linistita si prospera, Ghita fiind
multumit de castigul obtinut.
Intriga, prezentată în capitolul III, se declanseaza odata cu aparitia la Moara cu noroc a
lui Lica Samadaul, personaj malefic care declanseaza in sufletul lui Ghita conflictul interior si
tulbura echilibrul familiei.
Om temut de toata lumea, ,,aspru si neindurat”, care cunostea toti oamenii buni, dar ,,mai
ales pe cei rai”, Lica era starostele porcarilor din acea zona, fiind un barbat ,,ca de treizeci si sase
de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese
si impreunate la mijloc”. Desi era porcar, vestimentatia sa era una aleasa, punand in evidenta
caracterul aparte al personajului: ,,poarta camasa subtire si alba cu floricele, pieptar cu bumbi de
argint si bici de carmajin, cu codoristea de os impodobit cu flori taiate si ghintulete de aur”. Prin
aceasta prezentare, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta: o aparenta impecabila,
dar o esenta macinata moral.
Samadaul vine la Moara cu noroc pentru a cunoaste proprietarul, el prezentându-se cu o
vizibilă superioritate: „Eu sunt Lică Sămădăul...Multe se zic despre mine, și dintre multe,, multe
vor fi adevărate și multe scornite.” Acesta îi cere cu fermitate sa fie informat despre tot ce se-
ntampla in locul acela: ,,Eu voiesc să știu totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe aici, cine
ce zice si cine ce face și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles?!”.
Aceasta cerere neobisnuita a lui Lica ii creeaza personajului principal numai ganduri negre,
el simtind pericolele la care se expune in oricare dintre pozitii: fie ca i se supune, fie ca refuza
cererea lui Lica. De aceea, apare la nivelul personajului conflictul psihologic, ce va fi amplificat
treptat, odata cu evolutia personajelor si implicarea lor in afaceri murdare, ilicite.
Desfasurarea actiunii, surprinsă în capitolele IV-XIV, prezinta evolutia nefasta a
perosonajelor sub influenta malefica a banului. Din aceasta cauza, Ghita va parcurge o etapa de
instrainare vizavi de familie, distantarea fata de cai dragi datorandu-se dorintei sale patimase de a
face bani multi. Odata devenit complice al lui Lica si acceptand banii sai murdari, obtinuti din
jafuri si crime, el se degradeaza moral, fiind supus unei dezumanizari continue.
 Atitudinea sa initiala insa este una de a-si ocroti familia si de a tine la departare de acel loc
nelegiuirile porcarului: in acest sens, cumpara de la Arad doua pistoale, isi mai ia o sluga, pe
ungurul Marti, ulterior luandu-si inca doi catei de la Fundureni, toate aceste achizitii facadu-le cu
un singul scop, și anume sa-l tina departe pe Lica.
In ciuda acestor masuri de precautie, Ghita isi va da seama mai tarziu, dupa ce refuza cativa
porci lăsati de oamenii lui Lica, pe care ulterior îi cere fără a-i mai primi, ca in locurile acelea,
peste care porcarul era stapan, ,,nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica”. El este
hotarat sa riște pentru a face bani, zicându-și încrezător în sine: „Trei ani, numai trei ani să pot sta
aici, își zicea el, și mă pun în picioare încît pot să lucrez cu zece calfe și să le dau altora de cârpit”,
dar cei trei ani atârnau de Lică, deci trebuia să se pună bine cu acesta. Astfel, Ghita se
intovaraseste cu Lica, intrand in conflict cu toate celelate personaje care se situau de partea binelui.
Se indeparteaza de Ana, ,,devine singur si posomorat”, se fereste de sotia sa si se framanta in sine,
mustrandu-l constiinta in privinta cardasiei cu Lica. Ar fi vrut să nu aibă familie, pentru că așa
putea să facă ce îi plăcea, fiindcă „vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă
ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi capul în primejdie.”
Dupa mai multe opriri ale lui Lica la moara, in jocul primejdios al celor doi este implicata
si Ana, pentru care Lica era ,,om rau si primejdios”, dar și „pătimaș”. Scena jocului este relevant
in acest sens: aproape de Sf. Dumitru, insotit de slugile sale, Lica innopteaza la han, ocazie cu
care, in muzica cantata de trei tigani, o ia pe Ana la joc, aceasta fiind impinsa in bratele porcarului
chiar de sotul sau: „Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joaca, muiere: parca are sa-ti ia
ceva din frumusete”. În fața
sa, Lică o strânge în brațe, o ridică de la pământ, o învârtește și o sărută, în timp ce Ghiță, desi el
însuși o indemna sa-i faca placerile lui Lica, este extrem de tulburat, simtindu-se ranit in orgoliul
sau de sot si ros de gelozie. De aceea isi face procese de constiinta, este framantat de intrebari
carora nu le poate raspunde, nu doarme noaptea si si-ar dori sa-l dea pe Lica pe mana jandarmilor
din Ineu, mai precis a caprarului Pintea, fost tovarăș al lui Lică, ieșit în trecut din temniță ca să-și
urmărească prietenii de mai nainte, jandarm pe care Ghita il simpatiza. De fiecare data insa se
razgandeste.
Tot astfel se intampla si cand Ghita trebuie sa depuna marturie la proces, Lica fiind acuzat
de pradarea arendasului: după declarațiile slugilor sale, Laie și Marți, Ghiță recunoaște în fața
comisarului că primește porci care nu au semnele turmelor lui Lică și că deține pe un șir semnele
celor 23 de turme ale sale. Este percheziționat acasă și eliberat pe chezășie, ajutându-l cumnatul
său, Andrei, și popa, vărul său care îi și întocmește hârtia de chezășie.

Aceeași instabilitate o dovedește și ulterior, când Lică este acuzat de moartea vaduvei de
vreo 28 de ani si a copilului acesteia de cinci ani, el făcând afaceri necurate cu această femeie care
îi vindea bunurile furate. Pentru ca nu putea sa-si puna familia in pericol, Ghita depune marturie
falsa la judecata de la Oradea, sustinand ca ,,Nu pot să jur că n-a plecat în noaptea aceea, fiindcă
n-am stat mereu lângă dânsul (...) jur că l-am stiut toata noaptea la carciuma”, desi sesizase ca
Lica a parasit in timpul noptii hanul. Astfel Lică scapă nevinovat, fiind osândiți pe viață Buză
Ruptă și Săilă, oamenii săi.
Pentru ca are mustrari de constiinta, Ghita ii va cere iertare Anei: „Iartă-mă cel puțin tu,
căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului”. Totodata, își compătimește copiii și
gândește ce cred oamenii despre el, în acest sens afirmând: ,,Sarmanilor mei copii, zise el, voi nu
mai aveti, cum avusesera parintii vostri, un tata om cinstit.” și „Tatal vostru e un om ticălos”.
 Desi dupa aceasta intamplare Ghita isi propune să stea acolo până la primăvară, iar apoi sa
plece de la Moara cu noroc, el nu-si va asculta ratiunea din cauza patimii pentru banii primiti de
la Lica. Criza interioara a personajului se accentueaza in momentul in care este lovit de Lica in
orgoliul sau barbatesc, samadaul santajandu-l chiar in privinta slabiciunii sale pentru Ana, pentru
ca a constatat ca omul cel mai periculos privind tradarea este cel care are slabiciune pentru o
singura femeie.
De aceea in momentul cand Ghita primeste de la Lica un teanc de bani, furati de acesta de
la vaduva omorata, el apeleaza la Pintea, caruia ii divulga toate nelegiuirile porcarului. Insa din
cauza puterii malefice a banilor, Ghita nu-i va destainui si ca jumatate din bani sunt ai lui, el gasind
scuze pentru necinstea sa: „Ei! Ce să-mi fac? își zise Ghiță în cele din urmă. Asa m-a lasat
Dumnezeu! Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoase in spinare: nimeni mai mult decat
dansul n-ar dori sa n-o aiba”.
Din toamnă până în primăvară, Ghiță a strâns bani mulți datorită lui Lică, însă, în
saptamana Pastelui, după ce Pintea trece pe la Moara cu noroc și îi reproșează că nu e capabil să îl
dea în vileag, ia hotărârea de a-și trimite familia la Ineu pentru a-și face socotelile cu Lică.
Recunoscând că ține la el, deși uneori îl privea cu admirație pe Lică, căruia îi spunea din toată
inima „Noroc bun!”, Ana nu îl părăsește pe Ghiță, astfel devenind o armă a răzbunării sale.
Batrana pleaca cu copiii pentru a petrece sarbatorile la sora Anei, nu înainte de a-și săruta
fata „ca și când s-ar despărți pe veci de dânsa” și de a-i avertiza încă o dată în privința lui Lică,
cel care „e om rău de fire”.
Ghita si Ana raman la han pentru ca cizmarul avea sa mai primeasca bani, aur și argint de
la Lica, pe care îl informase că merge la Pesta să îi schimbe. In ziua de Pasti, la hanul lui Lica se
incinge o mare petrecere, in atentia lumii afladu-se Lica si Ana, pe care Ghita o foloseste drept
arma a santajului si a razbunarii, el afirmand fata de rivalul sau: ,,Fa cu ea ce vrei!”.
Punctul culminant este inclus în capitolele XIV- XVI printr-o tehnică a gradării
tensiunii dramatice. Ascultand de sfatul lui Lica de a-i lasa singuri, pentru că „Tu vezi că ea mi
se dă de bunăvoie: așa sunt muierile.”, Ghita accepta sa-si lase sotia in bratele talharului: ,,Așa
vrea Dumnezeu! își zise el; asa mi-a fost randuit”. Pe de altă parte, Ana, care e dezamăgită de
plecarea soțului și firea sa slabă, temându-se să rămână singură, îl roagă pe Lică ce, văzând-o
vulnerabilă, o avertizează că pleacă și el: „Acu rămâi. Tu ești om, Lică, iară Ghiță ne e decât o
muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai rău decât așa.”
El pleaca in cautarea lui Pintea si se intoarce la han cu acesta pentru a-l prinde pe Lica, insa
nevoia de razbunare face mai intai ca Ghita sa-si strapunga cu cutitul nevasta. Moartea Anei nu
scoate în evidență iubirea lui Ghiță, ci revolta lui împotriva sinelui pasiv, împotriva nelegiuirii
făcute și a neputinței de a accepta păcatul către care își împinsese voit nevasta, relevant fiind
citatul: „Nu-ți fie frică,îi zise el înduioșat, tu știi că-mi ești dragă ca lumina ochilor! N-am să te
chinuiesc: am să te omor cum mi-aș omorî copilul meu, când ar trebui să-l scap de chinurile
călăului, ca să-ți dai sufletul pe nesimțite.”
Privit din perspectiva destinului neiertător, cuplul Ghiță și Ana se situează pe același
piedestal cu Manole și Ana din legenda „Monastirii Argeșului”, cu Ion și Ana din romanul lui
Rebreanu sau cu Manole și Mira din drama „Meșterul Manole” a lui Lucian Blaga, diferența fiind
făcută de cauzele care duc la sacrificarea cuplului și de scopurile urmărite de personaje. Tocmai
de aceea, aceeasi soarta apriga o are si Ghiță, fiind impuscat de Răuț, omul lui Lica. Pentru ca
Pintea era pe urmele sale, Lica, ,,ajuns de mânia lui D-zeu”, se sinucide, zdrobindu-si capul de un
stejar, fiind impins apoi de Pintea in apele raului.
 Deznodamantul: Pentru ca autorul intervine, in ultimul capitol, in spiritul dreptatii si al
promovarii binelui, locul crimelor si al nelegiuirii va fi purificat prin focul declansat de oamenii
lui Lica. Hanul arde, transformandu-se totul in ,,praf si cenusa”.
Asadar, dezumanizarea personajului principal, care o atrage in jocul sau si pe sotia sa, are
un final tragic, Slavici pedepsindu-si exemplar toate personajele implicate in jocuri necurate.
Finalul nuvelei apare astfel in chip natural, fiind o urmare a sfatului moralizator al
batranei, expus in incipit, care a fost incalcat. De aceea singurele personaje care supravietuiesc
sunt batrana si copiii, soacra lui Ghita încheind nuvela simetric: ,,Se vede c-au lasat ferestrile
deschise! zise ea într-un târziu. Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost dată”.
Prin urmare, Slavici este neindurator cu personajele care se abat de la principiile
fundamentale ale moralei, el fiind un cunoscator fin al datinilor, obiceiurilor, superstitiilor
oamenilor de la tara si un fin observator al psihologiei acestora, el sondandu-le reactiile, trairile
interioare, sufletul si gandurile. Persoanajele slabe, care se comporta ca ,,muieri imbracate in haine
de barbat”, asa cum spune Ana despre Ghita, sunt aspru pedepsite pentru nelegiuirile lor.

GHIȚĂ-CARACTERIZARE

STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC SI MORAL: Ghiță este cel mai complex

personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj ,,rotund” care are ,,capacitatea de a ne surprinde
in mod convingator”. El este un personaj tragic care parcurge un traseu al dezumanizarii
graduale, conflictul care-și pune amprenta asupra sa fiind mai ales de natura interna, provocat de
conflictul exterior cu personajul malefic Lică Sămădăul, un „spiritus loci” (spirit, stăpân al locului)
care îl plasează pe Ghiță în zona psihologiei abisale. De aici rezultă și caracterul psihologic al
nuvelei a cărei acțiune este plasată inițial într-un topos edenic ocrotitor, transformat apoi în unul
al deriziunii, un spațiu mercantil ce îl împinge pe erou pe panta iremediabilă a viciului.
În raport cu statutul personajului principal, tema textului se poate stabili din mai mult
perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și conserva statutul
social de cizmar, din perspectivă etică, creația prezintă consecințele dorinței de a avea bani obținuți
pe căi necinstite, iar din perspectivă psihologică, prezentarea conflictului interior al
protagonistului care, dorindu-și prosperitate materială, sacrifică siguranța familiei și a sa
personală, astfel ducându-se permanent lupta între fondul său cinstit și tentația îmbogățirii.
El se supune unei pervertiri sufletești sub influența acestui „spiritus loci” reprezentat de
Lică, agresiunea malefică a acestuia devenind pentru el o atracție maladivă care îl plasează pe o
pantă iremediabilă a viciului.
Drama lui Ghita este urmarea incalcarii sfatului moralizator al soacrei, aflat in incipit (asa
cum se intampla și in basm), din cauza faptului că iese din tiparul înaintașilor și urmează exemplul
afaceriștilor, care se impuneau din ce în ce mai mult în societatea aflată în plină evoluție, așa cum
va surprinde Slavici și în romanul „Mara”. Astfel, Ghiță își joacă norocul și își forțează destinul,
de aici reieșind nota moralizatoare a operei. Cizmar sărac și cinstit
la început, „un ins energic, cu gustul riscului și al aventurii”, așa cum afirmă Magdalena
Popescu, personaj cu un caracter format, care nu lasă impresia vreunei potențiale schimbări, Ghiță
își riscă viața pentru a-și atinge visul de a deveni afacerist și a avea ce să le lase copiilor săi, acest
lucru apărând mai mult din mândrie, care poate fi percepută drept greșeală capitală a personajului.
Astfel, el își suprasolicită forțele, își joacă propria libertate și rămâne să se confrunte cu destinul,
care-l amendează pentru că s-a înălțat, depășind legea moralității.
 În acest sens, nuvela pare a dezvolta
conceptul de „hybris” al tragediilor antice, așa cum a fost expus el de Aristotel, concept atribuit
personajelor care sfidează soarta, încercând să iasă din sfera normelor sociale prestabilite care le
oferă siguranță, astfel ajungând să se sustragă conflictelor în care s-au angrenat numai prin moarte.
Drama psihologică trăită de cârciumar se concretizează prin trei înfrângeri, apariția
acestora favorizând și dezumanizarea și metamorfozarea personajului din punct de vedere moral,
principial: pierderea încrederii în sine, pierderea încrederii celorlalți și pierderea încrederii
Anei, soția care devine din ce în ce mai indiferentă în relația cu Ghiță și începe să se apropie de
Lică, preferându-l pentru bărbăția și comportamentul lui ferm.
Caracterizarea lui Ghiță este complexă, ea realizându-se pe bază de introspectie și
monolog interior, modalități prin care se realizează sondarea zonelor profunde ale constiintei, în
mod similar romanului psihologic.

CARACTERIZAREA DIRECTA este realizată fie de catre narator care ne împărtășește că

Ghita devine ,,tot mai de tot ursuz”, ,,pus pe ganduri”, ,,nu mai zambea ca mai inainte, ci râdea
cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, fie de catre alte personaje.
*Soacra, un alter ego al autorului, este cea care face la începutul nuvelei schița profilului familiei
afirmând că ,,Avea un ginere harnic, o fata norocoasa, doi nepoti sprinteni, iara sporul era dat de
la D-zeu”;
*Lica, cel care vrea să îi câștige încrederea și care sesizează compatibilitatea lor din perspectiva
compromisului făcut în numele banilor, susține următoarele: ,,Tu ești om, Ghita, om cu multa ura
in sufletul tau, și ești om cu minte; daca te-as avea tovaras pe tine, as rade si de dracul si de
muma-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic, când mă știu alăturea cu un om ca tine.” Relevant este
și pasajul care arată victoria maleficului asupra firii sale: „Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din
tine om vinovat: acum pot să merg lesne și mai departe...”
*Ana, dezamăgită că Ghiță a ascultat porunca lui Lică de a pleca de la han, îl vede pe soțul său
drept ,,muiere in haine de barbat, ba chiar mai rău decât așa”, el nefiind capabil de nicio tandrețe
cu soția pentru că „își pierdea repede cumpătul și-i lăsa urme vinete pe braț” și „se aprindea
pentru orișice lucru de nimic”.
*Pintea este uimit de determinarea bărbatului care vrea să-și ducă la îndeplinire cu orice preț setea
de răzbunare, de aceea în punctul culminant al nuvelei afirmă: „Tare om ești tu, Ghiță (...) Și eu îl
urăsc pe Lică; dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care
vreau să-l prind.”
Prin autocaracterizare, obținută prin monolog interior, personajul autoanalitic emite un fel
de lamentație care arată că are scuze pentru faptele sale: „Ei! Ce să-mi fac? își zise Ghiță în cele
din urmă. Asa m-a lasat Dumnezeu! Nici cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoase in spinare:
nimeni mai mult decat dansul n-ar dori sa n-o aiba.”
Relevantă pentru autocaracterizare este și afirmația ce surprinde obsesia personajului
legată de faptul că ceilalți îl cred ticălos, cei compătimiți fiind copiii: ,,Sarmanilor mei copii, zise
el, voi nu mai aveti, cum avusesera parintii vostri, un tata om cinstit.”

CARACTERIZAREA INDIRECTA scoate in evidenta, pe baza comportamentului, a

reacțiilor, a modului de a gândi și a acționa, dar și prin relația cu celelalte personaje, trasaturi ce
demonstrează cum „Ghiță se prăbușește pierdut în abisul pornirilor disperate, spre crimă, ca spre
un gest de izbăvire” (Constantin Cubleșan). Astfel
trăsăturile sale inițiale sunt pozitive: ambitia (voia sa-si dezvolte propria afacere, să-și angajeze
vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele oamenilor); este gospodar, este un om cu
inițiativă (este capul familiei căreia trebuia să-i asigure traiul, iar atâta timp cât cârciuma aduce
profit, familia trăieste în armonie și liniște); este un soț ideal (își iubea nevasta și era vesel când o
vedea fericită).
Ulterior, din cizmar cinstit ajunge avid dupa bani, capabil sa faca orice compromis, chiar
sa-si indeparteze familia si apoi sa se transforme in criminal, regretând ca are familie si copii.
De aceea Ghita are un caracter labirintic, dilematic, el zbatandu-se intre doua atitudini
extreme, ambele incercand sa iasa victorioase; aceste trasaturi antitetice sunt de factura romantica,
el aflandu-se in antiteza cu Lica, dar și cu Ana și cu soacra sa;
Pentru a-și atinge scopul, adopta o atitudine duplicitara, pe care o numeste ,,cumințenie”,
adica aplica principiul din popor ,,Fă-te frate cu dracul pana treci puntea!” sau pe cel machiavelic
„Scopul scuză mijloacele. În acest mod, el devine victima pentru ca are in el lacomia pentru
bani: ,,Vedea banii gramada inaintea sa si i se impaiajaneau parca ochii; de dragul acestui castig,
ar fi fost gata sa-si puna pe un an-doi capul in primejdie”.
În privința destinului personajului, criticul Pompiliu Marcea afirmă: ,,Sanctiunea drastica
a protagonistilor e pe masura faptelor savarsite, lor lipsindu-le stapanirea de sine, simtul masurii
si cumpatul”.
Marcat de aceste neajunsuri, ,,Ghita este hotarat sa forteze limitele unei vieti placide, este
un om de actiune, animat de spiritul aventurii, incapabil sa se resemneze intr-o existenta
vegetativa”, așa cum afirmă criticul Iosif Cheie Pantea in ,,Slavici si vocatia tragicului”.
În proza lui Slavici, relația specific realistă între individ și mediul din care provine ia
forma relației individ-colectivitate, care constituie „cel mai important factor pentru menținerea
coerenței interioare a individului”, așa cum afirmă Magdalena Popescu. Pentru a ilustra acest
concept, putem aminti felul în care Ghiță definește cinstea: „Cinstit nu e decât omul care a astupat
gurile rele...” Personajul care nu se mai raportează la colectivitate și se rupe de normele obștei nu
poate sfârși decât printr-o profundă destrămare sufletească.

Două secvente importante pentru evoluția personajului sunt: secventa în care eroul își ia
măsuri de precauție, având inițial intenția de a nu se abate de la principiile morale și secventa din
punctul culminant, când este capabil să-și omoare soția din cauza nelegiuirilor sale.

Relația dintre două personaje:

STATUTUL PERSONAJELOR: Personaj malefic, diabolic, tipic, Lică este, în planul
statutului social, psihologic si moral, starostele porcarilor care, fiind „aspru și neîndurat”,
exercită asupra celorlalte personaje o fascinație diabolică.
Construit din lumini și umbre, amestec bizar de apolinic și dionisiac, Lică este antieroul
care întruchipează în nuvelă voința de putere, el având orgoliul unui stăpân, stiind să-și impună
încă de la început regulile, nu doar pentru a-i subordona, ci și pentru a substitui destinul acestora.
Tocmai de aceea el este prezentat încă de la început ca fiind cunoscut în zonă mai ales de oamenii
răi, indicându-se comportamentul rău famat al acestuia. Lică „are o singură slăbiciune, una
singură: să facă, să se laude, să ție lumea de frică și cu toate aceste să râdă și de dracu și de
mumă-sa”. Lică este antagonistul realizat în tipar demonic, el fiind personajul de care tremură
toată lumea. Statutul lui Ghiță se preia de la caracterizare! Relația
dintre Ghiță și Lică debutează odată cu sosirea porcarului la han și interogatoriul la care este supus
hangiul vizavi de trecerea porcarilor prin zonă, acesta expunându-și încă de la început dorința sub
formă imperativă: „Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice
și cine ce face, și voiesc ca nimeni în afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!” Chiar din
această replică a personajului se observă caracterul său duplicitar, diferența între aparență și esență,
așa cum se spune în cazul unei opere dramatice. De fapt, esența este trădată și prin vestimentația
personajului, prezentată atunci când autorul îi face un scurt portret fizic folosind tehnica detaliului
în manieră balzaciană: ,,Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu
mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era
porcar, însă dintre cei ce poarta camasa subtire si alba cu floricele, pieptar cu bumbi de argint si
bici de carmajin cu codoristea de os impodobit cu flori taiate si cu ghintulete de aur”. Trăsăturile
sale fizice sunt relevante pentru ilustrarea trăsăturilor morale,evidențiind diferenta dintre aparenta
si esenta. Așadar, Ghiță și Lică pun în evidență
conflictul exterior al operei, cel care determină conflictul interior, declanșat de poziția inferioară
în care se află Ghiță față de Lică. Deși precaut la început, Ghiță nu reușește totuși să-și înfrângă
dorința de înavuțire în timp scurt, de aceea el îți începe procesul dezumanizării, regresul său fiind
permanent alimentat de Lică. De fapt, putem spune că nuvela, din intrigă și până în punctul
culminant poate fi văzută sub forma unui climax ascendent al degradării lui Ghiță.
Din cauza lui Lică, eroul se îndepărtează de
familie, devine din ce în ce mai însingurat și ursuz, devine irascibil și neputincios, minte și
disimulează, răzbunându-se pe cei din jur pentru frustrările și neajunsurile sale. De aceea el trece
prin stări succesive de căutări, de întrebări și temeri, unele justificate de implicarea legii și a
instituțiilor corespunzătoare: comisarul, judecătorul, jandarmul, iar altele de ordin moral și
religios. Tocmai de aceea el este un personaj dilematic, dilemele sale, dar și sfârșitul tragic fiind
date tocmai de faptul că are două slăbiciuni: banii și pe Ana pe care le folosește pentru a obține
beneficii materiale din ce în ce mai mari. Fiindcă pentru Ghiță nu contează
colectivitatea și mentalitatea tradițională a societății rurale, la care nu se raportează, el ajunge să
facă compromisuri din ce în ce mai mari, ajungând chiar să fie arestat și judecat pentru suportul
arătat lui Lică, admițând chiar să devină complice la crimă, complicitate ce anticipează
transformarea sa în finalul nuvelei într-un criminal din orgoliu, pentru că oricum nu mai avea nimic
de pierdut. Două secvente relevante pentru
evoluția relației celor doi sunt scena din intrigă, când Lică doreste să se impună în fața
cârciumarului, scenă care dă naștere celor două conflicte, exterior și interior. Se relatează
secvența întâlnirii.
O altă secventa importantă este scena în care Lică cere cheile de la sertarul cu bani,
alimentându-se singur din profitul hangiului, căruia îi va înapoia mai târziu bani însemnați. După
ce îi oferă lui Ghiță, înșirate pe o sârmă, semnele pe care el le pune porcilor și îi cere acestuia să
urmărească turmele ce trec prin zonă, Lică deja se simte confortabil, simțindu-și superioritatea și
sesizând totadată și slăbiciunea lui Ghiță pentru bani. Replica lui Ghiță vine să stabilească tipul
relațiilor viitoare dintre cei doi, și anume cele de parteneriat în „afaceri”, nu cele de subordonare.
Tocmai de aceea Ghiță spune: „Nu umbla cu vrăjmășie... Lică, tu trebuie să înțelegi că oamenii
ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți.” De aici reiese încă o dată natura
antagonică a celor două personaje, vizibilă cel mai bine în scena din punctul culminant, acolo unde
există confruntarea pe viață și pe moarte a personajelor. Se relatează secvența.

În concluzie, ...