Moara cu noroc

Ioan Slavici

A. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să

prezinți particularităţi ale unei nuvele studiate/particularități ale unui text
narativ, aparținând lui Ioan Slavici.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea nuvelei
studiate într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare
tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema nuvelei
studiate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj,
semnificative pentru nuvela studiată (de exemplu: acțiune, conflict, relații
temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării
narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

Ioan Slavici face parte din pleiada scriitorilor clasici, alături de Mihai
Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale. Acesta a contribuit marcant
la dezvoltarea literaturii române prin inserarea elementelor de analiză
psihologică în proză. El a scris povești („ Doi feți cu stea în frunte ”),
nuvele cu o puternică tentă moralizatoare („ Popa Tanda”,
„Pădureanca”), romane („Mara”), piese de teatru („Fata de birău”),
memorii („Închisorile mele”). Universul prozei sale se axează pe
prezentarea satului sau a târgului transilvănean, în care se nasc uneori
conflicte puternice.
 Publicată în 1881, în volumul „ Novele din popor”, „Moara cu
noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică. Deși G.
Călinescu a considerat textul drept „ o construcție solidă cu subiect de
roman”, opera însumează trăsăturile unei nuvele: existența unui singur fir
epic, număr mic de personaje ce pune în evidență evoluția unui protagonist
puternic individualizat, obiectivitatea narațiunii. Realismul este susținut
prin reflectarea fidelă a realității, prin teme de inspirație socială, prin
construirea unor personaje tipice ce acționează în împrejurări tipice, prin
veridicitatea întâmplărilor dată de toponime reale, prin tehnica detaliului în
descriere. Componenta psihologică este dovedită de prezența
puternicelor frământări de conștiință ale personajului, care trăiește un
conflict existențial de o amplitudine covârșitoare, transformându-se
sufletește radical. Radiografia morală a acestuia este realizată prin monolog
interior, stil indirect liber, notarea mimicii și a gesticii.
Una dintre trăsăturile realiste este reprezentată de reperele
spațiale care conferă veridicitate, unele fiind descrise prin tehnica
detaliului. Toponimele din Ardeal (Ineu, Arad) plasează întâmplările într-
un spațiu geografic ce are corespondent real. În plus, descrierea detaliată a
locului și a împrejurimilor hanului este realizată prin inserarea unor detalii
simbolice și anticipative. De exemplu, „trunchiurile arse” anticipează
distrugerea hanului prin foc, în timp ce crucile, corbii croncănind trimit
către moartea din final; perspectiva „la dreapta” – „la stânga” ce însoțește
drumul ce coboară către han sugerează conflictul interior trăit de Ghiță:
personajul principal ce va „coborî” simbolic treptele unui „infern” sufletesc.
 Specific realismului, perspectiva narativă este obiectivă,
întâmplările fiind relatate la persoana a III-a pe un ton neutru, de către un
narator extradiegetic, omniscient, omniprezent. Focalizarea externă
se îmbină cu cea neutră, vocea narativă pătrunzând, prin intermediul
stilului indirect liber, în psihologia personajului, în intimitatea lui
sufletească. De pildă, naratorul dezvăluie clar ce simte Ghiță în legătură cu
intervențiile soacrei lui, în timpul primei întâlniri cu Lică: îi venea să o
strângă de gât. Bătrâna nu înțelege „jocul” verbal al celor doi și oferă
informații pe care Ghiță nu le dorea dezvăluite.

Tema operei este construită pe baza caracterului bivalent al creației.

Primul strat tematic corespunde componentei realiste a nuvelei, fiind
dezvăluit chiar din incipit. Este pusă în evidență tema banului, prin
dorința ardentă a înavuțirii. Acest strat tematic este susținut de mai multe
conflicte. Primul, latent, este la nivelul mentalităților și dezvăluie două
păreri opuse: în vreme ce Ghiță pledează pentru căutarea „ norocului” și
pentru „chiverniseală”, soacra pune înainte de toate „ liniștea colibei”,
temându-se de „amărăciunea” ascunsă în spatele fericirii materiale. Un
alt conflict este cel de natură socială și antrenează două straturi ale
societății secolului al XIX-lea: micii întreprinzători, reprezentați de Ghiță, și
lumea răufăcătorilor, al cărei simbol este Lică Sămădăul. Banul devine
„personaj” și conduce eroii în situații-limită al căror unic deznodământ este
moartea.
Al doilea strat tematic este centrat pe latura psihologică a
nuvelei, urmărind degradarea sufletească a protagonistului –
consecință a dorinței de înavuțire/îmbogățire. Drumul parcurs de
Ghiță, de la condiția modestului cizmar până la cârciumarul stăpânit de
patima banului, este urmărit gradual, marcându-se mustrările sale de
conștiință. Prin analiză psihologică fină, naratorul surprinde degradarea
morală a hangiului, în paralel cu transformările radicale pe care acesta le
suferă la nivel sufletesc. Astfel, Ghiță se îndepărtează de valorile morale în
care credea cândva, construindu-și un model caracterial aflat în opoziție cu
vechea sa personalitate. Acest strat tematic este susținut de conflictul
interior, de natură psihologică: lupta acerbă între bucuria îmbogățirii și
chinul remușcării, finalizată cu prăbușirea lui morală. Personajul
conștientizează degradarea sufletească, dar nu și-o asumă, punând-o pe
seama unei forțe asupra căreia nu are control.
Tematica realist-psihologică a nuvelei este evidențiată prin diferite
scene semnificative ca numărarea banilor și uciderea Anei.
Prima dintre acestea pune în lumină tema avariției și evidențiază
patima personajului, cauza principală a degradării sale sufletești. El se
închide singur în odaia de lângă birt, numărând banii și trăind o reală
plăcere. Manifestă simptomele unui avar veritabil, deoarece numărarea
este făcută în taină, „ascuțindu-și mereu urechea, pentru ca să-i
ascundă îndată ce ar fi simțit că se apropie cineva ”.
Patima pentru bani îi scindează sufletul lui Ghiță, anulându-i orice
valoare morală. Semnificativ în acest sens, este episodul uciderii Anei, în
care hangiul devine criminal. Mutilat psihic și sufletește de obsesia banului,
dorind să se răzbune pe cel care i-a exploatat această slăbiciune, Ghiță o
folosește pe Ana ca momeală, aruncând-o în brațele Sămădăului. Odată ce
adulterul a fost comis, Ghiță sosește la han și o ucide cu brutalitate,
înjunghiind-o cu un cuțit în inimă, motivând că nu mai poate trăi și nici pe
ea nu o poate lăsa în viață. Acest moment marchează dezumanizarea
totală a cârciumarului și imposibilitatea de a se întoarce la statutul său
moral inițial.

Arhitectura nuvelei realist-psihologice are la bază și elemente de

structură și compoziție: construirea personajelor și titlul.
Fiind realizate în manieră realistă, personajele ilustrează
diferite tipuri umane. Din perspectivă socială, Ghiță reprezintă tipologia
cârciumarului, Lică, pe cea a sămădăului, iar Ana este cârciumărița
care își sprijină soțul în afacere, câtă vreme banii sunt câștigați cinstit. Din
punct de vedere moral-psihologic, Ghiță devine omul decăzut
sufletește, răpus de patima sa, dar și avarul, prin câteva trăsături: dorința
de a aduna cât mai mult, indiferent de riscuri, plăcerea de a număra banii,
de a-i simți fizic aproape. Lică este criminalul care simte încântare la
vederea sângelui, mărturisind deschis satisfacția pe care o trăiește când
ucide. Ana constituie o structură oximoronică, vinovatul-victimă:
vinovată pentru că a cedat ispitei reprezentate de Lică și victima lipsei de
comunicare, a neîncrederii lui Ghiță.
Un alt element semnificativ este reprezentat de titlu. Acesta este
alcătuit din două lexeme ce creează un orizont de așteptare în mintea
lectorului pe care, ulterior, îl înșală, deoarece „norocul” se dovedește a fi
„nenoroc”. Sensul denotativ dezvăluie toposul desfășurării acțiunii – hanul
de lângă o moară părăsită, un spațiu de rău augur, mai ales că acolo
fusese un cimitir. Cele cinci cruci, corbii croncănind, amplasarea geografică,
la răspântia dintre locurile bune și cele rele anticipează finalul nefast.
Componenta conotativă intră în relație cu destinul protagonistului. Ghiță ia
în arendă hanul numit „moara cu noroc” pentru câștiguri materiale care i-
ar fi oferit și demnitate socială, dând dovadă de hybris (orgoliu
nemăsurat), fapt care îi va fi, finalmente, fatal. Asemenea eroului din
tragedia antică, convertește norocul în nenoroc, crezând că are forța de a
înfrunta „instrumentele” destinului: banul și Lică. Așa cum o moară macină
cereale, această „moara cu noroc” distruge destinul personajului, se
dovedește a fi un loc al pierzaniei, aflat sub semnul ghinionului,
scindându-l sufletește și amplificându-i obsesia pentru avere. Substantivul
„noroc” trimite către motivul literar fortuna labilis ˗soarta schimbătoare
a omului. „Norocul” este schimbător, nestatornic, asemenea destinului.
Prin raportare la morala textului, titlul anunță că norocul este aparent,
convertindu-se oricând în „nenoroc” sub puterea nefastă a destinului.
În concluzie, creând o nuvelă realist-psihologică, Ioan Slavici reflectă
o viziune a vieții cu tentă moralizatoare: omul poate sfârși tragic dacă
cedează puterii banului și dacă sfidează principiile morale fundamentale.
 B. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care
să prezinți particularităţi de construcție a unui personaj dintr-o
nuvelă studiată.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al
personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două
episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de
limbaj ale nuvelei studiate, semnificative pentru construcția
personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de
caracterizare, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă,
registre stilistice, limbaj etc.).

Ioan Slavici face parte din pleiada scriitorilor clasici, alături de Mihai
Eminescu, Ion Creangă și Ion Luca Caragiale. Acesta a contribuit marcant
la dezvoltarea literaturii române prin inserarea elementelor de analiză
psihologică în proză. El a scris povești („ Doi feți cu stea în frunte ”),
nuvele cu o puternică tentă moralizatoare („ Popa Tanda”,
„Pădureanca”), romane („Mara”), piese de teatru („Fata de birău”),
memorii („Închisorile mele”). Universul prozei sale se axează pe
prezentarea satului sau a târgului transilvănean, în care se nasc uneori
conflicte puternice. Publicată în 1881, în volumul „ Novele din popor”,
„Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică.
Ghiță este personajul principal, în jurul său construindu-se firul
epic și gravitând celelalte personaje. El se încadrează în tipologia
cârciumarului, fiind construit în manieră realistă, și însumează trăsăturile
unui personaj tridimensional, întrucât reprezintă un erou complex, ce
uimește lectorul permanent.
Statutul socio-economic se modifică pe parcursul nuvelei, inițial
Ghiță fiind un cizmar dintr-un sat ardelenesc, nemulțumit de condiția sa.
Pentru el, sărăcia echivalează cu lipsa demnității; de aceea, el ia în arendă
hanul numit „moara cu noroc” și devine cârciumar.
Statutul moral-psihologic al personajului este dezvăluit treptat, pe
măsură ce firul diegetic se deapănă. Astfel, sunt urmărite etapele
dezumanizării și ale conflictului interior care îl macină, distrugându-i liniștea
sufletească. Modificarea psihologică a personajului se produce gradual. La
nivelul opțiunilor, el preferă să-i expună pe cei dragi pericolelor, în loc să
plece de la han. Din perspectiva trăirilor, a gândurilor, se zbate între
dorința de a strânge avere și cea de a scăpa de Sămădău, ajungând să
creadă că i-ar fi fost mai bine fără familie. La nivelul manifestărilor
exterioare, devine treptat tăcut, închis în sine, refuzând comunicarea
autentică cu Ana, uneori fiind chiar brutal. În ceea ce privește acțiunile,
face tot ceea ce îi cere Lică, ajunge părtaș la furturi și crime, tăinuiește
adevărul la proces. Treapta supremă a dezumanizării este atinsă atunci
când o folosește pe Ana drept momeală, pentru ca jandarmul Pintea să-l
prindă pe Sămădău cu banii însemnați asupra lui. Totul culminează cu
uciderea cu sânge rece a soției sale.
Dominanta caracterială a lui Ghiță este reprezentată de patima
înavuțirii ce distruge întreaga arhitectură morală a personajului. Prin stil
indirect liber, naratorul surprinde gândurile lui Ghiță și slăbiciunea lui
pentru bani. Din familist convins, ajunge să regrete că are nevastă și copii:
„Vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă
ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și pună pe un an,
doi capul în primejdie”. În piramida valorilor morale ale lui Ghiță, familie
nu mai ocupă locul cel mai important, ca în trecut, fiindcă obsesia pentru
avere îi ia locul. Manifestă atitudini tipice avarului, încercând să se ferească
de ceilalți și simțind o bucurie imensă atunci când se închide singur în
cârciumă și numără banii. Semnificative pentru construcția personajului
sunt scena numărării banilor și cea a uciderii Anei. Primul episod pune
în lumină avariția și evidențiază patima personajului, cauză principală a
degradării sale sufletești. El se închide singur în odaia de lângă birt,
numărând banii și trăind o reală plăcere. Manifestă simptomele unui avar
veritabil, deoarece numărarea este făcută în taină, „ ascuțindu-și mereu
urechea, pentru ca să-i ascundă îndată ce ar fi simțit că se apropie
cineva”.
Patima pentru bani îi scindează sufletul lui Ghiță, anulându-i orice
valoare morală. Semnificativ în acest sens, este episodul uciderii Anei, în
care hangiul devine criminal. Mutilat psihic și sufletește de obsesia banului,
dorind să se răzbune pe cel care i-a exploatat această slăbiciune, Ghiță o
folosește pe Ana ca momeală, aruncând-o în brațele Sămădăului. Odată ce
adulterul a fost comis, Ghiță sosește la han și o ucide cu brutalitate,
înjunghiind-o cu un cuțit în inimă, motivând că nu mai poate trăi și nici pe
ea nu o poate lăsa în viață. Acest moment marchează dezumanizarea
totală a cârciumarului și imposibilitatea de a se întoarce la statutul său
moral inițial.
Construcția personajului se realizează și cu ajutorul elementelor de
structură și compoziție: modalitățile de caracterizare și conflictele în
care este antrenat. Prin caracterizare directă, la începutul nuvelei,
naratorul îi apreciază lui Ghiță hărnicia și dorința de a prospera („om
harnic și sârguitor”). Treptat, personajul devine îngândurat, impulsiv,
stări redate prin stil indirect liber: „ își pierdea lesne cumpătul”, „se
făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic,
nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot”.
Tot direct, celelalte personaje exprimă diferite păreri despre el.
Lică este impresionat de stăpânirea de sine a lui Ghiță și subliniază cinstea
cârciumarului, pierdută treptat prin legăturile cu el: „ Tu ești om cinstit,
Ghiță, și am făcut din tine om vinovat ”. Ana se îndepărtează de soțul
ei treptat, din pricina insensibilității, a slăbiciunii de caracter a acestuia,
punând în lumină disprețul: „ nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbătești, ba chiar mai rău decât așa ”. La polul opus, Pintea este
uimit de tăria de caracter și de ura pe care i-o poartă lui Lică, sentiment ce
îl determină să se folosească de Ana: „ Tare om ești tu, Ghiță. […] Și eu
îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta
drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”. Prin
autocaracterizare, Ghiță lasă să se înțeleagă faptul că, asemenea focului,
poate fi de folos sau poate distruge: „ oamenii ca mine sunt slugi
primejdioase, dar prieteni neprețuiți”.
Portretul personajului se construiește mai ales prin caracterizare
indirectă, prin acumularea de fapte, prin limbaj, nume, prin relațiile
cu alte personaje. Astfel, faptele pun în evidență slăbiciunea pentru bani.
Tot ceea ce face vine în contradiție cu fondul său sufletesc: depune
mărturie mincinoasă și îl salvează pe Lică, se folosește de Ana, fiind capabil
să o ucidă cu sânge rece. Din perspectiva limbajului, Ghiță se dovedește
interiorizat, vorbind puțin, fiindcă lupta se dă în interior. Prefăcut, aruncă
adversarului cuvinte dure, amenințând când știe că nu poate acționa.
Numele personajului reprezintă o altă modalitate de caracterizare
indirectă. Lexemul „Ghiță”, formă populară de la „Gheorghe”, are o dublă
semnificație. Din perspectivă etimologică (substantivul „ Gheorghe”
înseamnă „rob al pământului”), prenumele trimite către ideea că
personajul lui Slavici devine treptat „rob” al banului. Din perspectiva
religioasă, substantivul „Gheorghe” este asociat cu victoria asupra
balaurului. Sfântul învinge răul, spre deosebire de personaj care devine
robul său.
Multe dintre trăsături sunt evidențiate la nivelul relațiilor cu alte
personaje. De pildă, relația cu Ana punctează treptele dezumanizării.
Încearcă permanent să-și ajute soțul, să-i pătrundă gândurile, dar acesta o
evită, apoi o respinge, aruncând-o în brațele lui Lică. Transformarea lui
Ghiță este radicală, iar Ana ajunge să nu-și mai recunoască soțul.
Un alt element semnificativ este reprezentat de conflicte, fie ele de
natură exterioară sau interioară. Cel mai important conflict al operei este
cel psihologic. În sufletul personajului se înfruntă permanent dorința de a
se îmbogăți cu speranța că va rămâne cinstit, măcar în ochii celorlalți.
Conflictul exterior, care îl susține pe cel psihologic, este între Lică și Ghiță.
Simbolic, Sămădăul reprezintă răul absolut. Bun cunoscător al oamenilor, el
știe să exploateze slăbiciunile celorlalți. Încă de la sosirea lui Ghiță la han,
Lică îi intuiește dorința de îmbogățire și o transformă în obsesie. Patima
înavuțirii îl dezumanizează și îi anulează personalitatea. Câtă vreme Ghiță
este cinstit, el are puterea de a i se opune Sămădăului, fapt dovedit de
prima lor întâlnire. În momentul în care intră în jocul murdar al lui Lică,
devine tot mai slab, voința îi este anihilată, căci răul stăpânește prin teamă.
Când realizează că a pierdut tot ceea ce avea mai drag, frica este înlocuită
de ură și dorință de răzbunare, iar Ghiță își regăsește forța interioară.
În concluzie, Ghiță rămâne un personaj memorabil al literaturii
române, nuvela urmărind involuția lui moral-psihologică.