Moara cu noroc

Tema și viziunea despre lume;

Particularitățile unui text narativ aparținând lui Ioan Slavici

Ioan Slavici este primul scriitor care demonstrează că sufletul țăranului sau al târgovețului
se alcătuiește ca un spațiu al dilemei morale, al incertitudinilor și al zbuciumului sufletesc dramatic.
O capodoperă a creației scriitorului ardelean este „Moara cu noroc” (1881), o nuvelă
psihologică remarcabilă nu numai prin complexitatea personajului principal, ci și prin imaginea unei
lumi pe care se construiește societatea de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Titlul operei ascunde o amară ironie, căci „moara” este un simbol al locului blestemat, iar
norocul se transformă în ghinion. „Moara cu noroc” devine ispita scoasă în calea omului slab. Fiind
așezată la o răscruce de drumuri, moara „întoarce” destinul eroilor sub zodia tragicului, schimbând
„liniștea colibei” în zbucium sufletesc, întristare, trădare și moarte. Slavici atribuie astfel hanului
conotațiile negative ale spațiului malefic în care diavolul ispitește drumețul.
Tema nuvelei este realist-psihologică și urmărește degradarea umană provocată de patima
înavuțirii. Aceasta se dezvoltă în relație cu tema romantică a destinului ca prăbușire determinată de
o stranie fascinație a răului.
Compoziția textului este clasică, cele 17 capitole urmărind șirul întâmplărilor în succesiune
cronologică. Acestea sunt relatate nu numai de către un narator, dar și de către alte instanțe
narative. Astfel, incipitul de tip enunțiativ se formulează ca un discurs etic al unui personaj –
reflector, mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înțeleaptă. Cugetarea ei
reprezintă o avertizare asupra forțelor conflictuale, având rol moralizator: „Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. După principiul clasic
al simetriei, finalul se constituie tot ca discurs direct al personajului-reflector: „Simțeam eu că nu are
să iasă bine; dar așa le-a fost data”. Fixarea acțiunii între cele două raționamente ale bătrânei relevă
folosirea tehnicii narative a pluriperspectivismului.
Structural, nuvelistul își organizează „propunerea de realitate” pe două planuri, fiecare
dinamizat de un conflict. Planul realității exterioare este de tip narativ și surprinde existența socială
a eroilor care le influențează viața sufletească. Al doilea plan este analitic, interior și urmărește
dilemele morale care motivează actele personajelor. Cele două planuri sunt în echilibru la început,
când Ghiță respectă codul etic și încearcă să i se împotrivească lui Lică. Împotrivirea duce la un
conflict exterior, între Ghiță și Lică , generat nu numai de interese materiale, ci și de o confruntare a
orgoliilor bărbătești. În plan interior, se produce o gravă scindare lăuntrică determinată de un
conflict moral, între valorile etice și ispita răului căruia nu îi poate rezista.
 Acțiunea nuvelei este plasată într-un spațiu geografic real, în pusta arădeană, într-o zonă de
răscruce, sălbatică, plină de mister. Moara este o punte între bine și rău, o insulă între tărâmul legii și
cel al fărădelegii, un spațiu inițial de echilibru, reprezentând deci o eventuală opțiune de viață.
Toposul – o fostă moară, simbol al perisabilului – este, în esență, aducător de ghinion, deși, aparent,
este un spațiu privilegiat al norocului înavuțirii. Din momentul în care pășești în han rămâi fără
identitate și intri într-o lume a uniformității marcate printr-o moară umanizată prin spiritul malefic.
Categoria timpului este dublu valorizată prin tehnica narativă a contrapunctului: „Săptămânii
luminate” i se opune un timp simbolic al nopții, căci jaful, crima, trădarea, uciderea Anei și
sinuciderea se petrec noaptea.
Situația inițială surprinde nemulțumirea lui Lică față de condiția sa socială. Cizmar sărac, Ghiță
trăiește un puternic sentiment de inferioritate. El identifică sărăcia cu lipsa de demnitate și dorește să
se îmbogățească pentru a-i oferi familiei sale un trai mai bun. În ciuda avertismentului soacrei sale, el
renunță la „liniștea colibei” și ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. La început, totul merge
bine și afacerea prosperă, însă apariția lui Lică sămădăul (intriga) tulbură echilibrul lui Ghiță,
declanșând desfășurarea acțiunii. Ana intuiește că Lică este un om primejdios, chiar Ghiță are
aceeași bănuială, dar înțelege că pentru a rămâne la han trebuie să devină omul sămădăului.
Conflictul psihologic se amplifică treptat. Suprapunerea dintre han și cămin al unei familii este una
dintre sursele conflictului: siguranța și intimitatea dispar, iar Ghiță, din stăpân al casei, devine slujitor.
Pe măsură ce intră în mecanismul afacerilor necinstite ale lui Lică, fiind stăpânit de setea de bani, se
va înstrăina de soția sa și îi va deveni complice sămădăului. Un moment de mare tensiune epică este
cel în care este jefuit arendașul și sunt uciși copilul și femeia în negru. Procesul la care Ghiță depune
mărturie falsă reprezintă ruptura definitivă în conștiința eroului. În duminica Paștelui, Ghiță îi întinde
o cursă lui Lică, hotărât să dea în vileag faptele sale în fața jandarmului Pintea. Orbit de gelozie și de
dorința răzbunării, pleacă după jandarm, dar, la întoarcere, își dă seama că și-a distrus iremediabil
căsnicia (punctul culminant). Conflictele nuvelei se rezolvă în deznodământ, prin moarte. Ghiță își
ucide soția și este, la rândul lui, ucis de Răuț. Orgolios până la capăt, sămădăul alege sinuciderea și se
izbește cu capul de un stejar. Hanul este purificat prin foc și devine un simbol al ideii că nimeni nu e
mai presus de legea morală și că încălcarea acestei condiții esențiale a existenței lumii se plătește cu
viața. Astfel,«„Moara cu noroc” pretinde o restabilire a normalității prin desființarea violentă și
brutală a răului» (Magdalena Popescu)
Arta narativă a lui Slavici este complexă. Narațiunea heterodiegetică și vocea naratorului
omniscient sunt elemente tradiționale. Tehnicile prin care sunt surprinse seismele lăuntrice ale
personajelor sunt urmărite de la acumularea lentă a faptelor până la descrierea celor mai fine mutații
sufletești.
 Iluzia vieții adevărate este susținută și de limbajul personajelor. Dialogurile acestora definesc
lumea oamenilor simpli, a căror vorbire este marcată de oralitate, de spontaneitatea comunicării
familiare.
Între marii clasici ai literaturii române, Slavici rămâne creatorul nuvelei realist-psihologice, iar
„Moara cu noroc” este dovada cea mai strălucită.