MOARA CU NOROC

de Ioan Slavici

Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, I.L.Caragiale și Ion Creangă, din
Epoca marilor clasici ai literaturii române. Tradiția nuvelisticii, a romanului și a
memorialisticii românești are în Ioan Slavici un punct de reper. Temele autorului sunt
preluate din viața satului.Viziunea lui Slavici asupra satului transilvănean evoluează de la
idilism la perspectiva realistă. Dacă „Popa Tanda”, „Scomon”, „La crucea din sat” și „Gura
satului” sunt nuvele cu un pronunțat caracter idilic, „Moara cu noroc” și „Pădureanca” oferă o
imagine realistă asupra satului.
Nuvela „Moara cu noroc” a apărut în 1880. Două dimensiuni o domină ca viziune:
realismul psihologic și clasicismul. Slavici este un moralist și, de aceea tema nuvelei va
surprinde influența nefastă a dorinței de înavuțire. Perspectiva clasică poate fi observată și din
opțiunea autorului pentru sfârșitul tragic al personajelor implicate în conflict. Mai mult,
tragismul, la fel ca în operele antice grecești, este generat de forța implacabilă a destinului
care pedepsește orice încălcare a normelor.
Titlul nuvelei este ambivalent și conține sugestia șansei de îmbogățire a lui Ghiță,
dar și amenințarea morții ascunsă sub ademenitoarea aparență a norocului. Acolo se macină
existențe umane.
Compoziția urmărește evoluția psihologică a personajului principal, de la o stare de
normalitate, reprezentată de armonia familială la o stare de anormalitate, marcată de patima
înavuțirii. Structura este circulară, deoarece suprinde relația de simetrie dintre incipit și final.
Incipitul ilustrează avertismentul dat de bătrână, mama Anei: ,,Omul să fie mulțumit cu
sărăcia sa, căci dacă-i vorbă, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”. Această
secvență narativă, subliniază critica literară, pune în evidență rolul bătrânei care are funcția
corului din tragedia antică. Finalul reia, în mod simetric, perspectiva moralizatoare prin
replica bătrânei: ,, Așa le-a fost data”.
Tema nuvelei este realist-psihologică și prezintă dezumanizarea lui Ghiță,
personajului central, scindat într-un conflict interior, conturat între respectarea valorilor
tradiționale ale familiei și patima pentru bani.
Incipitul fixează reperele spațio-temporale realist-veridice în Banat, între sărbătoarea
Sfântului Gheorghe și cea a Paștelui. Bătrâna, mama Anei, îl avertizează pe Ghiță asupra
puterii nefaste a banilor. Toposul hanului Moara cu noroc este simbolic prin izolare, marcând
o potențare a conflictului interior. Pentru început, situația familiei lui Ghiță la han este
înfloritoare, sugerând starea de normalitate, de armonie. Perspectiva narativă obiectivă, a
naratorului omniscient, în secvența narativă a numărării banilor la vreme de noapte, în
mijlocul familiei, subliniază ideea câștigului binecuvântat de Dumnezeu, căci este ”din
muncă cinstită”.
Intriga nuvelei este ilustrată de venirea la han a lui Lică Sămădău. El simbolizează
răul corupător, evocat atât prin portretul fizic, cât și prin cel vestimentar. Între el și Ghiță se
stabilește un raport de opoziție, marcat de putere și slăbiciune.
Lică se autocaracterizează, avertizându-l pe cârciumar că nimeni nu poate rămâne la han fără
acordul lui. Pentru a se proteja, cârciumarul își ia doi câini, o slugă - pe ungurul Marți, și două
pistoale, dar toate acestea se dovedesc a fi inutile. Ghiță cedează tentației atunci când
Sămădăul îi oferă cinci grăsuni în schimbul informațiilor privitoare la transhumanța turmelor
de porci. Lipsa de voință a personajului principal apare descrisă în episodul în care, rămas
singur la vreme de noapte, Ghiță numără banii, iar la vederea acestora, ochii i se
împăienjenesc. Dramatismul stărilor pe care le parcurge este accentuat de faptul că el nu-și
pierde niciodată luciditatea, ci încearcă să își justifice faptele prin destinul tragic ursit,
autocaracterizându-se: "Ei! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea!?"
La nivelul cuplului apare o criză a comunicării. Ana detestă slăbiciunea bărbatului
său. Când Lică, însoțit de oamenii lui, rămâne peste noapte la han, Ghiță și Ana observă cum
aceștia pleacă la miez de noapte și se întorc spre dimineață. La cârciumă apare vestea, potrivit
căreia arendașul bătut și jefuit. Autorul analizează drama conștiinței personajului.
Semnificația tensiunilor interioare este una morală, scriitorul dovedindu-se preocupat în mare
măsură de mutațiile care au loc la nivelul conștiinței eroului. Nelegiuirile lui Lică nu se opresc
doar la furt, el se face vinovat și de jefuirea arendașului și de moartea tinerei femei și a
copilului ei. Afundându-se tot mai mult în rău, Ghiță se hotărește să-i destăinuie jandarmului
Pintea crimele lui Lică. Nu întâmplător, momentul ales de autor ca deznodământ al narațiunii
este sărbătoarea Paștelui. Pentru personaje, Paștele devine o sărbătoare însângerată.
Mai întâi, este evidențiată distrugerea ultimului refugiu al lui Ghiță, familia. Lică
reușește să o seducă pe Ana. Aceasta fusese martora degradării sufletești a soțului. În fața
erodării iubirii față de Ghiță, Ana rezistă o vreme din dragoste pentru copii.Un moment de
maximă tensiune este acela în care Ghiță pleacă de la han și o lasă pe Ana abandonată în
brațele lui Lică. Ana cedează în fața avansurilor lui Lică, încercând să descopere în el ceea ce
pierduse în Ghiță : „Tu ești om, Lică, iar Ghiță e doar o muiere îmbrăcată în haine bărbătești,
ba chiar mai rău decât atât .” Toate personajele care au încălcat normele morale, Ghiță, Lică,
Ana, mor. Hanul, locul de desfășurare a acțiunii, arde, simbolizând ștergerea urmelor
păcatului.
Hotărât și inflexibil, Lică este un erou romantic prin demonismul său. El scapă de
justiția divină, dar și de cea lumească prin gestul sinuciderii. El preferă să-și zboare singur
creierii, izbindu-se de un copac.
Finalul nuvelei este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultimul martor al destinelor
personajelor, afirmă: „Simțeam eu că nu are sa iasă bine: dar așa le-a fost data.” Ultima
frază a nuvelei este o confirmare a faptului că, indiferent de tragismul ei, existența trebuie
să-și urmeze cursul.
Nuvela stă sub semnul realismului psihologic, atât prin obsesia pentru avere, cât și
prin precizia analizei psihologice. Mai mult, Slavici este un fin analist, el reușind să surprindă
psihologia personajelor. Efortul sondării sufletului acestora este cu atât mai remarcabil cu cât
scriitorul nu renunță la narațiunea obiectivă, la persoana a III-a.