Moara cu noroc

Ioan Slavici
Nuvela „Moara cu noroc” îi aparține lui Ioan Slavici, un cunoscut scriitor ardelean. Opera a fost publicată pentru prima dată
în anul 1881, în volumul de debut al acestuia, intitulat „Novele din popor”. Tema sa principală este patima înavuțirii și efectele
acesteia asupra caracterului uman, întrucât este vorba despre o nuvelă psihologică. Nuvela este specia literară a genului epic, în
proză, de dimensiuni medii, în care există un conflict puternic, fiind accentuat îndeosebi portretul complex al unui personaj.
„Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un fir narativ central și o construcție epică
riguroasă, cu un conflict concentrat. Personajele relativ puține scot în evidență evoluția personajului principal, puternic
individualizat.
Este o nuvelă realistă prin trăsături manifestate la toate nivelurile textului: tema familiei şi a dorinței de înavuțire,
obiectivitatea perspectivei narative, includerea unor personaje tipice pentru o categorie socială (Ghiță reprezintă tipul
cârciumarului dornic de îmbogățire, Pintea este jandarm, Lică este sămădău, dar şi tâlhar), analiza psihologică, verosimilitatea.
Realismul impune tipul de nuvela psihologica prin interesul pentru framantarile de constiinta ale personajului principal.
Nuvela psihologică pune accentul pe trăire, pe analiza vieții interioare a personajelor. Conflictul exterior este dublat de un
conflict interior. Eroul este surprins într-o situație-limită, urmărită de autor în cauzalitatea şi evoluția ci în conştiință. Slavici
aduce în fața cititorilor personaje cu o viață sufletească tensionată, în conflict cu lumea şi cu ele înseşi, căutând calea către
echilibrul interior. Moara cu noroc propune un studiu de caz, dezumanizarea ca efect al dorinței de înavuțire, dar vorbeşte, de
asemenea, despre manipulare, vinovăție, singurătate, lipsă de comunicare.
Tematica nuvelei este preponderent modernă: consecinţele nefaste pe care setea de îmbogățire le are asupra vieții sufleteşti
a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se află convingerea autorului că goana după avere, în special după bani,
zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase rele, iar în cele din urmă duce la pierzanie.
Din punct de vedere sociologic, nuvela prezintă târgul şi importanța banilor; psihologic: provocarea (schimbarea) destinului
duce la instabilitate şi disconfort interior, proces anevoios de autocunoaştere prin raportare la sine şi la ceilalți; iar moral textul
evidenţiază felul în care Ghiță provoacă destinul şi suportă consecințele tragice.
În incipitul nuvelei, dialogul pe care îl poarta bătrâna cu Ghiță scoate la iveală diferențele dintre mentalitatea tradițională
bazată pe liniștea și fericirea familiei și, gândirea capitalistă, modernă. Bătrâna îl îndeamnă pe Ghiță să nu cadă în patima
bogăției într-o manieră moralizatoare: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei
tale te face fericit.”. Ea încearcă să-i arate bărbatului că modelul idilic pe care l-a urmat din tinerețe a funcționat, iar tendința
generației noi spre modern poate fi foarte riscantă: „[...] nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând
acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții
mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică”. Ginerele Ghiță nu ia în seamă vorbele bătrânei, ba mai mult decât
atât, îi răspunde ironic: „[...] să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iara d-
ta la tustrei. Iacă liniștea colibei.”. Ghita o ironizeaza pe batrana, pentru el respectarea cailor batatorite inseamna o plictiseala
casnica si drumul spre cea mai singura alienare.
De reținut este scena în care protagonistul Ghiță se retrage să numere banii singur, deoarece nu mai urmează ritualul de la
finalul săptămânii când, la număratul banilor participa toată familia: „Sâmbătă de cu seară locul se deșerta, și Ghiță, ajungând
să mai răsufle, se punea cu Ana și cu bătrâna să numere banii, și atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la
cei doi copilași, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteșipatru și se simțea întreținută, căci avea un ginere harnic, o
fată norocoasă, doi nepoți sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine.”. Însă, după ce acceptă
banii de la Lică în urma unei crime, Ghiță ne este prezentat ca o persoană egoistă, paranoică, începe să realizeze jocul în care a
intrat odată cu acceptarea banilor. Procesul de distrugere a sufletului începe în momentul în care patima avuției transformă un
om cinstit într-un ucigaș, iar responsabil pentru asta este și Lică, tocmai de aceea Ghiță îi spune: „Tu nu ești om, Lică, ci
diavol!”, iar în replică: „Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine om vinovat.”. Sunt evidentiate, astfel, lacomia,
dezumanizarea lui Ghita, egoismul si instrainarea.

Conflictul este de natură socială, căci se înfruntă două lumi cu mentalități și cu reguli de comportament diferite (lumea mic-
burgheză – Ghiță și familia sa - și lumea ”lotrilor” – Lică, oamenii lui de încredere, porcarii). Din punct de vedere psihologic,
este evident conflictul interior, Ghiță fiind măcinat de impulsuri/tendințe opuse (banii cu prețul pierderii cinstei; iubirea cu
prețul pierderii puterii). Natură morală a conflictului urmărește lupta bine – rău, virtute – viciu, adevăr – minciună, umilință –
orgoliu. În concepția lui Ioan Slavici, viața fiecărui personaj e văzută ca un destin propriu care oricum se va împlini. El
desemnează o voce narativă pentru a înfățișa acest destin. Astfel, narațiunea este obiectivă, iar naratorul omniscient. Însă el
transferă ceva din autoritatea sa unui personaj episodic, bătrâna, care, la început, formulează un avertisment, iar în final o
concluzie („Simțeam eu că nu are să iasă bine... Așa le-a fost data”).
Acțiunea este lineară, se relatează întâmplări paralele, iar secvențele narative sunt inegale ca întindere. Acțiunea nuvelei este
situată într-o zonă de interferenţă geografică între câmpia Aradului şi munții Bihorului, aflată oarecum în afara unei organizări
sociale riguroase, după cum la o intersecție se găsește, în punctul iniţial, destinul eroului, tânărul cizmar fără clienţi, Ghiţă, din
oraşul Ineu.
Intriga este momentul care tulbură viaţa tinerei familii, apariţia lui Lică Sămădăul de a cărui frică tremura toată lunca. El
soseşte la han într-o luni dimineaţa. După ce le priveşte pe tânăra Ana şi pe mama ei, doreşte să afle cine este cârciumarul.
După ce se prezintă, autoritar, Lică îi cere lui Ghiţă să ţină evidenţa celor care se opresc la Moară. Desfășurarea acțiunii
urmărește procesul alienării lui Ghiță. Acesta înțelege că trebuie să accepte implicarea în afacerile necinstite ale lui Lică, astfel
că devine tot mai ursuz față de Ana și copii, „nu mai zâmbea ca înainte”. Pentru întâia oară în viaţa lui, el se gândeşte ce bine
ar fi dacă n-ar avea nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: „Prea puţin îmi pasă!”. Jefuirea arendașului, uciderea doamnei în
negru îl surprind pe Ghiță ca pe un complice al lui Lică, dar scapă din lipsa dovezilor. Acțiunea ajunge în punctul culminant în
momentul în care Ana, rămasă la han în noaptea Paștelui alături de Ghiță și de Lică, îi cere lui Lică să rămână sau să o ia cu el,
văzând în acesta adevăratul bărbat, nu „o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”, cum e Ghiţă. Vrea să meargă cu Lică, pentru
că nu mai poate să dea ochii cu soţul ei. Însă Lică o refuză, afirmând că nu are ce face cu ea. Lică o părăseşte pe Ana şi o
porneşte călare spre Fundureni. Începe furtuna. Se adăposteşte într-o biserică şi caută ceva să se învelească pe el şi calul.
Găseşte o perdea. Se chinuie să o rupă, dar nu reuşeşte. Vrea să scoată cuţitul, dar îşi dă seama că nu avea şerparul la el. Merge
la preot şi-i spune că, tocmai în ziua de Paşte, i-a pierit o parte din turmă. Iese apoi în drum şi trimite calul la Moara cu noroc.
Deznodământul îl surprinde pe Ghiţă întorcându-se acasă. O găseşte pe Ana, plânge, o strânge la piept, o sărută, iar când aude
jandarmii afară, o înjunghie cu un cuţit. Afară se auziseră Lică şi Răuţ, care din ordinul Sămădăului „îşi descarcă pistolul în
ceafa lui Ghiţă, care căzu înapoi, fără să mai poată afla cine l-a împuşcat”. Răuţ dă foc hanului, intenţia lui Lică fiind de a
arunca „vina păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând lumea să crează că a trăsnit.” Urmărit de Pintea, lipsit de puteri şi
fără a putea trece râul umflat din cauza ploii, Lică îşi sfărâmă capul de trunchiul unui stejar uscat. Aşa îl găseşte Pintea care
împinge trupul în râu pentru a nu şti nimeni cum a scăpat. Luni, la prânz, bătrâna şi copiii privesc zidurile afumate ale
cârciumii. Sfârşitul nuvelei sugerează pedeapsa divină prin potop („Acu m-a ajuns mânia lui Dumnezeu-exclamă Lică”) sub
forma focului care mistuie hanul şi purifică locul şi a apei care poartă cadavrul lui Lică.
Stilul nuvelei este sobru, concis, fara podoabe. Limbajul naratorului si al personajelor valorifica aceleasi registre stilistice  :
limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea (piptar, bumbi, bici, carmajin).

Ghita
Ghiță este cel mai bine conturat personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj ,,rotund", al cărui destin ilustrează
consecințele nefaste ale dorinţei de îmbogățire. Potrivit esteticii realiste, personajul este tipic pentru o categorie socială (Ghiță
reprezintă tipul cârciumarului interesat de bani), cu trăsături condiționate de mediu și o evoluție care îl individualizează.
Dezumanizarea protagonistului este urmărită prin analiză psihologică.
Din punct de vedere social, acesta este capul familiei, sot, ginere si tata. Ghita ajunge de la a fi un cizmar sarac la a fi un
carciumar stapanit de patima banilor.
Statutul inițial al personajului este favorabil din punct de vedere moral și psihologic, deşi modest în plan social. Ghiță,
cizmar sărac, dar om harnic, blând şi cumsecade, sot iubitor, ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga rapid
bani, ca să-și deschidă un atelier şi să asigure familiei un trai mai bun. Atâta timp cât este un om de acţiune, cu inițiativă,
lucrurile merg bine. Cârciuma aduce profit, familia trăieşte în armonie.
După venirea la han a Sămădăului, ,,un om rău şi primejdios", şi sub influența lui distrugătoare, Ghiță se înstrăinează de
familie și se dezumanizează treptat. Bun cunoscător de oameni, Lică se foloseşte de slăbiciunea cârciumarului pentru bani și îl
atrage în afacerile sale necurate; îi strivește personalitatea și îi distruge relația cu familia.
Nuvela psihologica prezinta dezumanizarea protagonistului, generata de lacomie, si manifestata prin instrainare de familie,
minciuna, razbunare si crima.
Patima banului transformă radical caracterul lui Ghiţă. El se înstrăinează de toată lumea, până şi de nevastă şi de copii, iar
aceasta îl face să-i fie teamă până şi de umbra lui. Un sentiment de nesiguranţă îl ţine într-o nelinişte, într-o tensiune
permanentă. Neîncrederea în ziua de mâine şi sentimentul culpabilităţii îl fac să devină închis în sine şi irascibil, mereu pe
punctul de a izbucni într-o criză de mânie, de a lovi pe cineva. Când venise la han, Ghiţă încă ştia să fie un soţ tandru şi un tată
bun. Dar acum nu mai simţea nevoia unor asemenea manifestări. Patima banului distruse până şi sentimentul iubirii, care cu ani
în urmă înflorise în sufletul lui. Crezând că în anumite împrejurări minciuna face mai puţin rău decât adevărul, Ghiţă îşi
ascunde faţă de Ana şi sufletul şi gândurile. Copiilor li se adresează astfel: „Sărmanilor mei copii, zise el, voi nu mai aveţi,
cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit.” Ghiţă era conştient că se afundă pe zi ce trece în necinste.

„Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, este o nuvelă psihologică a cărei tematică centrală este patima înavuțirii. Opera conține
numeroase elemente ale realismului și urmărește destinul personajului principal, care se pierde pe sine (precum și pe cei dragi
lui) în goana după avere.