Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Nuvelă realist-psihologică

Autor:
Ioan Slavici, prozator ardelean, este un autor moralist, un fin psiholog, un făuritor de tipologii, care creează o
operă bazată pe cunoașterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator.

Încadrarea în specie:
„Moara cu noroc” a apărut în volumul de debut „Novele din popor” în 1881, este o nuvelă realistă de factură
psihologică, în care naratorul omniscient și obiectiv construiește prin narațiunea la persoana a III-a o intrigă riguroasă, o
acțiune cu fapte verosimile a unor personaje realizate cu cele mai variate mijloace artistice de analiză psihologică:
dialogul, introspecția conștiinței, autoanaliza și monologul interior. Ca orice nuvelă, toate aceste modalități sunt
menite să scoată în evidență personalitatea și destinul personajelor principale.

Indici spațiali și temporali:

Timpul real plasează acțiunea la sfârșitul secolului al XIX-lea, între două sărbători creștine: Sfântul Gheorghe
și Paște. Perspectiva spațială definește un spațiu exterior, real, hanul aflat la o răscruce de drumuri, precum și un
spațiu interior, psihologic care dezvăluie conflictul interior al protagonistului și determină destinul tragic al acestuia.

Semnificația titlului:
Titlul operei „Moara cu noroc” sugerează simbolistica mitologică, un loc „diabolizat”, prielnic doar pentru
atragerea duhurilor necurate și care prevestește soarta nefastă a eroului. Dorința onestă a lui Ghiță de a spori
bunăstarea familiei degenerează în lăcomie pentru bani.

Tema:
Tema argumentează structura realistă și psihologică a nuvelei, prin consecințele nefaste ale setei de bani
atunci când aceasta pune stăpânire pe Ghiță, controlându-i comportamentul și hotărându-i soarta.

Incipitul:
Incipitul nuvelei îl constituie sfatul providențial rostit de bătrâna soacră a lui Ghiță, atunci când află de intenția
ginerelui de a lua în arendă hanul Moara cu noroc: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba nu bogăția, ci
liniștea colibei tale te face fericit”. Ghiță, eroul principal, nemulțumit de condiția sa socială de cizmar modest și sărac se
hotărăște împotriva sfatului soacrei sale să ia în arendă hanul, unde intenționează să stea „numai 3 ani, să se pună pe
picioare”. El se mută împreună cu soția, soacra și cei 2 copii la Moara cu noroc, unde afacerile îi merg bine. Ana „tânără
și frumoasă” își iubește soțul și muncesc împreună „sunt tineri și fericiți”.

Conflictul:
Conflictul nuvelei se declanșează odată cu apariția la han a lui Lică Sămădăul, un simbol al răului, despre care
Ghiță știa, că deși „tot porcar” era bogat, aspru și neîndurător, iar de frica lui „tremură toată lunca”. Lică îi dă de înțeles
că dacă vrea să rămână aici, va trebui să devină omul lui și să-l informeze de tot ce se întâmplă la han: „cine umblă pe
drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face”.

Conflictul psihologic:
Conflictul psihologic apare și evoluează pe măsură ce Ghiță se implică în afacerile necinstite ale lui Lică. Stăpânit
de setea de bani, Ghiță se îndepărtează de familia sa, devine ursuz și devine părtaș în toate acțiunile oneroase ale lui
Lică. Dezumanizarea lui Ghiță se petrece încet, dar sigur, câteva întâmplări fiind decisive în prăbușirea etică și morală a
protagonistului.

Crimele:
Jefuirea arendașului care avusese loc într-o noapte, în care Lică rămăsese la han, apoi uciderea doamnei și a
copilului, precum și faptul că arendașul îl recunoscuse pe Lică între hoții mascați, iar femeia avea mâinile legate cu biciul
Sămădăului, îi determină pe jandarmi să-l suspecteze de comiterea acestor nelegiuiri. Ghiță depune mărturie mincinoasă
la tribunal în apărarea lui Lică, cei condamnați fiind Buză-Ruptă și Săilă Boarul, complicii Sămădăului.
După proces, Ghiță se simte vinovat pentru că a jurat strâmb și se lamentează cu lacrimi în ochi: „Iartă-mă Ana!
Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe fața pământului”. Ghiță ia legătura cu jandarmul Pintea,
hotărât să-l denunțe pe Lică, dar patima aurului ușor câștigat îl face să renunțe. Prăbușirea protagonistului este
ireversibilă, Lică devine un obișnuit în casa cârciumarului și chiar îl forțează să-i dea nevasta. Ghiță se lasă în voia
hazardului, tensiunea dramatică urcă treptat spre punctul culminant, dar el își găsește scuze pentru lăcomia care-l
stăpânește „Așa m-a lăsat Dumnezeu”.

Paște/Adulterul Anei:
De Paște, bătrâna pleacă împreună cu cei doi copii la rude, iar Ghiță cu Ana rămân singuri la han. Consolându-se
ca un laș „așa mi-a fost rânduit”, Ghiță pleacă să-l aducă pe jandarmul Pintea la han, pentru a-l prinde pe Sămădăul cu
banii însemnați la mâna lui, dorind să-l vadă spânzurat. Ana dezamăgită de comportarea indiferentă și urâcioasă a
soțului ei și crezând că nu o mai iubește, se aruncă în brațele lui Lică și îl roagă să o ia cu el, întrucât îi era rușine să dea
ochii cu Ghiță. Sămădăul o respinge cu o nepăsare disprețuitoare și o sfătuiește să se împace cu soțul ei.

Înjunghierea Anei/Incendierea hanului:

Destinul lui Ghiță este previzibil, dezumanizarea sa provocându-se treptat, de la făptaș la crimă și profitor fără
scrupule la ucigaș. Întorcându-se la Moara cu noroc, Ghiță o înjunghie în inimă pe Ana care în agonie strigă numele lui
Lică. În același moment, la porunca Sămădăului, Răuț îl împușcă pe Ghiță în ceafă „care căzu înapoi fără să mai vadă
cine l-a împușcat”. Sămădăul dă ordine tovarășilor să dea foc hanului, apoi încearcă să fugă, dar calul său este obosit. Ca
să nu fie prins, Lică se lovește cu forță de un copac, iar jandarmul Pintea îl găsește „cu capul sfărâmat de tulpina
stejarului”, și ca să nu afle nimeni că reușise să-i scape, îi împinge trupul în valurile râului. Incendierea hanului are o
simbolistică deosebită, locul încărcat de lucruri necurate fiind purificat.

Finalul simetric:
Finalul nuvelei este reprezentat, ca și incipitul, de cuvintele bătrânei, care se întorsese de la rude și stătea cu
băieții pe o piatră, privind hanul incendiat și plângând cu lacrimi amare soarta nemiloasă: „se vede că au lăsat ferestrele
deschise… simțeam eu că n-are să iasă bine, dar așa le-a fost data”.

Încheiere:
Ioan Slavici este inițiatorul prozei realiste în literatura română și a nuvelei de analiză psihologică solidă, prin
dragostea lui profunda pentru oameni: „În gândul meu rostul scrierii a fost, întotdeauna, îndrumarea spre o viețuire
potrivită cu gândirea omenească”.
Caracterizare Ghiță
 personaj principal de nuvelă ce se impune atât prin complexitatea cât și prin puterea de individualizare;
 titlul nuvelei are semnificații indirecte în structura caracterială a eroului, moara determinând destinul tragic
anticipativ al lui Ghiță;
 Ghiță este introspectat psihologic de naratorul obiectiv și omniscient;
 apartenența lui Ghiță la realism este evidentă chiar de la început, când este conturat ca personaj tipic pentru
omul nemulțumit de condiția sa socială;
 Ghiță este harnic și cinstit, dorind să ia în arendă hanul doar pentru trei ani, să agonisească niște bani;
 blând și cumsecade la început, trudind pentru „fericirea familiei sale”, lui Ghiță i se clatină liniștea la apariția lui
Lică;
 naratorul îl caracterizează, în mod direct, scoțând în relief frământările lui interioare;
 introspectat psihologic, protagonistul este caracterizat direct de narator ca „ om harnic și cinstit” la început, apoi
devine treptat „ mai de tot ursuz”, pus pe gânduri și mai ales „ își pierdea lesne cumpătul”;
 datorită însoțirii cu Lică, el încalcă un principiu etic esențial: iubirea familiei;
 conflictul interior este tot mai puternic, lupta dându-se între fondul cinstit a lui Ghiță și ispita îmbogățirii;
 sufletul complex și labil este sfârtecat între dorința de a rămâne un om integru și setea pentru bani;
 dezumanizarea lui Ghiță se produce alert, acesta autoanalizându-se, mai ales prin monologurile interioare, dă
vina pe firea lui slabă, încercând astfel să-și argumenteze lăcomia;
 devine el însuși un ucigaș, omorând-o pe Ana, fiind turbat din gelozie;
 în final, Ghiță devine victima propriei lăcomii, patima pentru bani îl dezumanizează și el cade pradă destinului
tragic și previzibil, căruia nu i se poate opune;
 vina eroului constă în neputința de a fi cumpătat și a se împotrivi setei sale de bani.