Stefania Tenescu - caracterizare Moara cu noroc

Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari CANONICI ai literaturii române şi se afirmă ca un deschizător
de drumuri prin crearea romanului realist obiectiv şi prin integrarea elementelor de analiză psihologică în proza sa.
Universul prozei sale se axează, în principal, pe prezentarea satului sau oraşului transilvănean, dominat de conflicte
puternice (patima banului, discrepanţa dintre clasele sociale sau dintre colectivitate şi individ) şi aflat într-o perioadă
de tranziţie de la orânduirea tradiţională, arhaică, la o nouă formă de organizare capitalistă. ALTE OPERE

„Moara cu noroc” reprezintă una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea despre lume a lui Ioan
Slavici cu privire la lumea și viața satului transilvănean. Aceasta nuvelă a fost publicată în anul 1881 în volumul de
debut „Novele din popor” și face parte din seria nuvelelor realiste de factură psihologică. Viziunea despre lume în
această operă are caracter clasic și moralizator. Opera este o nuvelă și se încadrează în genul epic, având un fir
narativ central, o multitudine de episoade și un conflict concentrat. Este, totodată, o nuvelă psihologică, deoarece
surprinde frământările de conștiință ale personajului principal, care trăiește un conflict interior puternic, urmărit cu
minuțiozitate. Apar, de asemenea, modalități de investigație specifice prozei psihologice: monologul interior și
introspecția. Scriitorul optează pentru estetica realistică, fiind evidențiate tema familiei și dorința de îmbogățire.
Totodată, sunt incluse personaje tipice unor categorii sociale și este folosită tehnica detaliului
semnificativ si a portretisticii realiste în descrierea și portretizarea verosimilă a personajelor operei.
Tema majoră o reprezintă prezentarea efectelor nefaste ale dorinței de înavuțire. Protagonistul,
Ghiță, un cizmar sărac devenit cârciumar, oscilează între valorile tradiționale, guvernate de principiul etic și patima
banului.

Ghiță, protagonistul nuvelei “Moara cu noroc”, REPREZINTA UN GRAD MARE DE complexITATE

personaj din scrierile nuvelistice ale lui Slavici. Este un personaj „rotund”, care evoluează sub amprenta destinului
său tragic,
cauzat de dorința de îmbogățire prin mjloace imorale. Acesta este construit conform esteticii realiste, iar
dezumanizarea și dezintegrarea lui sunt ilustrate verosimil. Statutul inițial al bărbatului pleacă de la tipicitate, el
fiind prezentat ca fiind un cizmar sărac, dar harnic și respectuos, care ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc
pentru a-și întreține familia.
Situația se schimbă atunci când apare Lică Sămădăul, antagonistul nuvelei, care îl îndreaptă pe Ghiță spre
înstrăinarea față de familie. El, însă, înțelege că nu poate rămâne la han dacă nu „se face și om al lui
Lică”, astfel că acceptă compromisul, „pentru că îi mergea bine”, iar situația lui financiară era din ce în
ce mai înfloritoare. Ghiță înțelege repede că: “Aici, la Moara cu noroc nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică” și
pentru a rezista trebuia “să te faci om al lui Lică”. Gândul cârciumarului era să rămână în aceste
pustietăți măcar trei ani ca să-și strângă banii visați pentru atelierul cu calfe: “Dar acești trei ani atârnau
de Lică”.
În sufletul eroului se declanșează un puternic conflict: patima pentru bani și gândul de a se păstra
în limita legalității și a cinstei pe care le avusese dintotdeauna. Treptat, Ghiță se interiorizează, se
îndepărtează de soție, crezând că, dacă îi ascunde frământările sale și complicitatea sa cu Lică, o
protejează de aspectul meschin al existenței. Hangiul presimte că prezența lui Lică îi este nefastă și
același lucru îl intuiește și Ana, însă nu ascultă rugămintea femeii de a părăsi locul. Ghiță simte, la un
moment dat, mâna destinului implacabil, forța care îl subjugă să rămână. Cu amărăciune îi spune Anei:
“Ar trebui să mă silească cineva, să mă împingă” din acele locuri, însă nu poate pentru că dorința sa de
îmbogățire este mult mai puternică decât crede el.
Înțelegerea dintre hangiu și Lică se realizează printr-un schimb de replici care dezvăluie două forțe aproape
egale. Ghiță încearcă să se impună și el în fața amenințărilor lui Lică: “- Lică – grăi cârciumarul – nu crede că poți
să mă ții de frică. Dacă ești om cu minte, caută să te pui la bună înțelegere cu mine.” Lică îi cere pentru început toți
banii pe care hangiul îi avea adunați, urmând să îi restituie, mai târziu, din ceea ce va aduna din furturi. Ghiță, avid
de bani, simte că se prăbușește, dar în același timp se gândește că nu e totul pierdut și că avutul său se va reface.
Pactul se încheie în urma unei confruntări care demonstrează că amândoi sunt robii banului, însă amândoi sunt firi
puternice. Ghiță, de altfel,avertizează: “Lică, tu trebuie să înțelegi că oamenii camine sunt slugi primejdioase, dar
prieteni neprețuiți.”

MOTIVE SI TEHNICI

Personajul principal trece, ușor și sigur, spre ipostaza dilematică, deoarece simte frământările și
zbuciumul între cele două dorințe contradictorii din ce în ce mai tare: dorește, pe de-o parte, să rămână
om cinstit și, pe de altă parte, să se îmbogățească, indiferent de mijloace, alături de Lică. Sfâșiat de aceste
trăiri, devine treptat interiorizat, mohorât și chiar dezinteresat de familie, arătându-și, totodată, latura
violentă față de Ana, soția lui („se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca înainte”;
„își pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe”). La un moment dat, ajunge chiar să regrete că
are familie și copii, pentru că nu poate risca îndeajuns să se îmbogățească alături de Lică. Monologul
interior al bărbatului dezvăluie gândurile și frământările lui: “Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voința mea?”.
O scenă semnificativă pentru descrierea și surprinderea evoluției pentru Ghiță este cea a
procesului, atunci când criza morală atinge cote maxime. Până atunci, personajul fusese implicat în
numeroase acțiuni nelegiuite alături de Lică, iar la proces acesta jură strâmb, demonstrând complicitatea
față de porcar și trecerea sa spre dezumanizare.
Ultima ipostază prin care Ghiță trece, este cea a dezumanizării totale, când este dispus să își
sacrifice soția pentru a-l da în vileag jandarmului Pintea pe Sămădău. Dorința lui de răzbunare nu este
înțeleasă de femeie, ea văzând în gestul său o dovadă de lașitate, astfel că i se dăruiește lui Lică.
Întorcându-se la cârciumă, Ghiță este cuprins de remușcări pentru că o aruncase pe Ana în brațele
LUI LICA/ACESTUI INDIVID MORAL, dar decide, în cele din urmă, să o omoare, fiind chinuit de vinovăție. La
rândul lui, bărbatul
este omorât de Răuț, unul din oamenii lui Lică. Astfel, acesta cade răpus de propriul destin necruțător,
patima pentru bani fiind nestavilită.
ANA VICTIMA A IMPREJURARILOR
Modalitățile de caracterizare ale acestui personaj complex sunt atât directe, cât și indirecte. El este
caracterizat direct de celelalte personaje, atât la începutul operei, cât și spre sfârșit, dar și de narator. Spre
exemplu, în ochii soției sale este, la început, „un om drept și blând la fire”, urmând ca la final să-l
considere „o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Însă, în ceea ce privește caracterizarea indirectă,
Slavici a folosit tehnici de investigare psihologică, precum: scenele dialogate (”Iartă-mă, Ano, îi zise el.
Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi!”), monologul interior („E! Ce să-mi fac? Așa
m-a lăsat Dumnezeu!”) sau mimica, gesturile și tonul vocii.
Personajul suferă adânci mutații din momentul în care devine cârciumar. Bucuria câștigului,
număratul banilor la sfârșit de săptămână fac din Ghiță un alt om, mai avid de bani, și prin urmare un
individ dominat de un singur gând și de o singură patimă: averea. Patima lui Ghiță pentru avere este nefastă pentru
cei din jur, dar și pentru sine. Ana este dezonorată de Lică și omorâtă de soțul gelos, Ghiță este omorât de Răuț, iar
sursa sa de avere, hanul, se va mistui în focul cu valoare purificatoare.
Partea finală a nuvelei trebuie neapărat corelată cu începutul calm și moralizator. Autorul lansează
ideea că adevărata fericire a existenței omului nu poate fi decât “liniștea colibei”. Personajele nu au
urmat cursul firesc al vieții, s-au lăsat purtate de patimi și vanități, sfârșind tragic.
Deznodământul este tragic și are un caracter moralizator. Ca în orice nuvelă, accentul nu cade pe
actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Naratorul heterodiegetic își lasă eroii să își dezvăluie trăsăturile în
momentul de cumpănă, consemnându- e gesturile, limbajul și prezentând relațiile dintre ele. De asemenea, acesta
realizează și o caracterizare directă, prin relieferea portretului fizic sugestiv, detaliile fizice relevând trăsăturile
morale sau statutulsocial.
 Nuvela are un sfârșit tragic și emoționant, totodată. Hanul a ars din temelii și împreună cu el și
Ghiță și Ana. Focul, simbol al purificării, șterge astfel toate urmele faptelor josnice, nefaste, petrecute în
acele locuri pustii. Bătrâna revine la han cu copiii și constată, cu uimire, dezastrul. Apoi pleacă,
resemnată în fața sorții neîndurătoare. Sunt singurele personaje care supraviețuiesc, ființele morale și
inocente ale nuvelei, neimplicate în jocul murdar al banilor.
TITLUL – HANUL SI NOROCUL

TEHNICA PORTRETISTICII/ INVESTIGATIEI POLITISTE

Simetria incipit-final, reprezentată de vorbele bătrânei și de imaginea drumului parcurs în sens
invers, este strategia narativă care reflectă viziunea realistă a lui Slavici asupra existenței: încălcarea
normei este o provocare la adresa destinului necruțător. Femeia este adepta păstrării tradiției, iar vorbelesale vor
avea rolul unui avertisment dramatic: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit”, în final ea punând întâmplările tragice pe seama destinului: „Așa le-a fost dat!...”.
Stilul lui Slavici este sobru și concis, anticalofil și realist. Naratorul prezintă faptele dintr-o
perspectivă obiectivă, completându-le cu detalii precise cu privire la gândurile personajelor și la manifestările lor
exterioare.
In concluzie,