Tenescu Stefania – Enigma Otiliei - caracterizare

George Calinescu reprezinta o personalitate enciclopedica si polivalenta a culturii romane. Acesta s-a remarcat ca fiind
cel mai mare critic literar al litaraturii romane, dar de asemenea acesta a fost si istoric, eseist, teoritician cuprinzand o gama
variata de domenii. Creatia de romancier pare sa treaca in al doilea plan de valoare numai datorita uriasei umbre pe care o intinde
peste veac opera de istoric si critic literar. Vocatia de romancier pare sa fie si ea innascuta si se exercita cu naturalete si siguranta
inca de la inceput in « Cartea nuntii », apoi in « Enigma Otiliei », « Bietul Ioanide » si « Scrinul negru ».

Publicat în anul 1938, "Enigma Otiliei" apare la sfârșitul perioadei interbelice, fiind ilustrativ pentru modul în care
autorul, George Călinescu, își trădează formația de critic literar. Acesta optează pentru romanul obiectiv și metoda balzaciană,
apelând și la elemente de modernitate, imbinate cu cele clasice si romantice. Astfel, realismul de factură balzaciană se îmbină, în
mod original, cu trăsături reprezentative moderniste, creatorul realizând caractere marcate de o trăsătură dominantă(la faculté
maîtresse), devenite tipologii de factură universală, adoptarea manierei balzaciene de redare a subiectului, evidentă prin tehnică
narativă, prin fixarea caracterelor în timp și spațiu, prin descrierea minuțioasă a cadrului, a arhitecturii clădirilor, a vestimentației,
dar și prezența pluriperspectivismului în caracterizarea personajelor.

Personajul principal feminin al romanului, Otilia Mărculescu, este fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, studentă la
Conservator și întruchipează tipul cochetei din burghezia citadină și, în egală măsură, misterul feminin, idee sugerată încă din
titlul operei. Eroina este un personaj "rotund", reprezentativ pentru modernitatea romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât și
prin problematica sa existențială. Este personajul central, eponim și este iubită de toți bărbații din roman: de Pascalopol (patern și
viril, în același timp), de Felix (adolescentin), patern de către moș Costache, iar de Stănică Rațiu într-un mod tainic și cu
certitudinea că nu va putea fi niciodată alături de ea. Otilia reprezintă tipul eternului feminin, în zugrăvirea căruia autorul este
inspirat de o persoană deosebită, întâlnită în copilărie, verisoara sa Otilia, Călinescu însuși mărturisind: "fata cu părul ca un fum,
exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicantă (şi Otilia copilăriei mele cânta la pian). De
câte ori admiraţia mea a înregistrat o fiinţă feminină, în aceea era un minimum de Otilia."

Caracterizarea directă a fetei este realizată de Felix - care surprinde portretul ei fizic "un cap prelung și tânăr de fată,
încărcat cu bucle, căzând până pe umeri", de Aglae - care precizează în cadrul scenei jocului de table statutul ei de orfană "N-am
știut: faci azil de orfani!", dar și de Pascalopol – care surprinde, în epilogul romanului, esența Otiliei: "A fost o fată delicioasă,
dar ciudată. Pentru mine, e o enigmă."

Protagonista este caracterizată, mai ales, în mod indirect, prin ceea ce face, spune, prin alegeri și prin felul ei de a fi.
Camera ei, cu rochii aruncate peste tot, cu romane franțuzești deschise și azvârlite la întâmplare, cu partiturile pentru pian
răsfirate, depune mărturie pentru stilul de viață la voia hazardului și pentru personalitatea ei liberă, provocatoare, dezinhibată și
exuberantă. Este, totodată, un amestec de atitudine copilăroasă și matură, alergând desculță prin iarbă, stând ca un copil pe
genunchii lui Pascalopol, dar dând dovadă de luciditate și autocunoaștere desăvârșită, autocaracterizându-se, având simțul
relativității: "Eu am un temperament nefericit." Conștientă de propria frumusețe și tinerețe, știe, în același timp, că aceste trăsături
sunt doar o armă efemeră și că va trebui să le valorifice cât "mai are timp" – câțiva ani, așa cum îi mărturisește, la un moment dat
lui Felix: "Noi nu trăim decât 5 sau 6 ani! Pe urmă, am şi căpătat cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz." În realizarea acestui
portret, scriitorul recurge la gradaţia din exterior spre interior, astfel descriind aspectul fizic şi vestimentaţia personajului, alături
de prezentarea camerei ce anunţă temperamentul şi comportamentul acesteia.

Felix și Otilia apar, în roman, după mărturisirea lui Călinescu: „[...] în calitate de victime şi de termeni angelici de
comparaţie”. Fiind orfani, ei au nevoie de dragoste şi, negăsind-o în jurul lor, dezinteresată şi fără să le jeneze personalitatea, şi-o
acordă reciproc. Însă, în puritatea dragostei lor, se infiltrează defectele mediului social, dar şi particularitatea propriilor
temperamente. Felix este „un suflet limpede, incapabil de disimulaţie, profund în sentimente”. El nu-şi poate imagina dragostea
decât culminând cu căsătoria.

Tânărul Felix Sima, care vine în București, la tutorele său, moș Costache, cu un scop precis, de a urma Facultatea de
Medicină, reprezintă tipul adolescentului în formare, străinul, care ia contact cu mediul viciat al goanei după avere, dar care nu
este influențat de meschinăria acestuia. Dincolo de intrigile familiale, trăieșt o frumoasă poveste de dragoste, văzând în Otilia
idealul de feminitate. Aceasta exercită asupra tânărului o atracție irezistibilă încă de la prima întâlnire. Senzația spontană de
simpatie reciprocă evoluează în timp, transformându-se într-un sentiment profund de dragoste.i Felix este un adolescent lucid și
hotărât, un fin observator al psihologiei umane, dar totusi nu poate descifra taina personalității celei pe care o iubește, căci aceasta
alternează stările de profundă afecțiune față de el cu cele de indiferență. Deși relația dintre ei se remarcă prin frumusețea trăirilor
intense, fata îl părăsește, transformând-o într-un eșec: "Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va fi în veci fata care-l va
respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune."

Purtând în suflet imaginea fetei imprevizibile, la care se gândește cu nostalgie, Felix reușește să se împlinească din
punct de vedere profesional, ajungând prin muncă și perseverență medic, "profesor universitar, specialist cunoscut, autor de
tratate științifice." În esenţă, Felix este un nefericit ce suferă şi el o dramă interioară. Otilia este cea care îi inoculează încrederea
în sine, iar Felix începe să lupte pentru a-şi depăşi mediocritatea specifică vârstei. Adolescentul vede în iubită un partener de
viaţă, un egal, iar Otilia conştientizează că, rămânând lângă el, îi va distruge cariera.

Otilia este un exemplu de libertate interioară : ”Vreau să fiu liberă”. Eroina are reacţii derutante, părând a fi un înger
coborât în infern. Fata este un exemplar de exuberanţă, nebunie şi vitalitate: ”[...] trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat,
într-un tumult de pasiune”. Portretul Otiliei este conturat prin tehnici moderne, fiind prezentată prin comportamentism, cititorul
cunoscându-i gândurile doar din propriile mărturisiri, dar și prin pluriperspectivism (reflectarea poliedrică a personalității prin
intermediul celorlalte personaje), ceea ce conferă ambiguitate operei și, în plan simbolic, mister feminității. Astfel, prin tehnica
oglinzilor paralele, este conturat un portret complex și contradictoriu al fetei: "fe-fetița" cuminte pentru tatăl vitreg, fată
"admirabilă, superioară" pentru Felix, femeie "cu un temperament de artistă" pentru Pascalopol și "o stricată" pentru Aglae. Otilia
este caracterizată, așa cum sugerează și titlul, de mister, comportament derutant care îl descumpănește pe Felix, pentru că nu
reușește să o înțeleagă. Faptul că îl alege pe Pascalopol sugerează nevoia ei de siguranță, dar și un anumit mister al ființei
feminine. Conștientă și lucidă, fata alege să îl lase pe Felix să-și urmeze drumul în viață, deși îl iubește, intuind în el un bărbat cu
viitor mare. Pe lângă acest fapt, ea concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire, dar și libertate absolută, față de
Felix care este dispus să aștepte oricât în virtutea promisiunii că se va căsători, cândva, cu Otilia.

Finalul romanului o prezintă pe Otilia prin intermediul unei fotografii indicându-se, astfel, relativizarea fetei. Felix o
caracterizează direct, ca în incipitul cărții, percepția fiind schimbată: "Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era
fata nebunatică. [...] Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși."

Astfel, "Enigma Otiliei" rămâne o realizare romanescă notabilă în peisajul prozei interbelice, apropiindu-se de modelul
balzacian prin îmbinarea, la nivelul tematic, a iubirii și a luptei pentru moștenire, dar depășind balzacianismul prin complexitatea
modernă a personajelor centrale. Protagonista romanului "Enigma Otiliei" întruchipează unul dintre cele mai fascinante personaje
feminine din literatura română, evidențiind profunzimea sufletului omenesc, care nu poate fi cunoscut și explicat în totalitate.