Enigma Otiliei

de George Călinescu

Caracterizarea personajelor Felix și Otilia

Realist-clasic prin temă, conflict și prin realizarea unor tipologii, romanul „Enigma Otiliei” (1938)
depășește prin modernitate formula estetică preferată de scriitor, fiind apreciat ulterior ca „balzacianism fără Balzac”
(N. Manolescu), în fapt, un roman polemic la adresa convențiilor balzaciene.
Roman citadin, frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX, prezentată în aspectele ei
esențiale, sub determinare social-economică (banul ca valoare într-o societate degradată moral), „Enigma Otiliei” se
plasează pe coordonatele tematice ale realismului balzacian: familia, căsătoria, parvenirea, eșecul erotic, motivul
moștenirii și al paternității, dar apelează și la mijloace ale modernității.
Caracterul de frescă este dublat de caracterul de bildungsroman: imaginea societății constituie fundalul pe
care se proiectează formarea/ maturizarea unui tânăr care, înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a
relațiilor de familie.
Acțiunea cărții este structurată în douăzeci de capitole, romanul fiind construit pe mai multe planuri
narative, care urmaresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, a lui Felix, al membrilor
clanului Tulea, a lui Stănică etc. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii lui
Costache Girgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care,
rămas orfan, vine la București pentru a studia medicina, locuiește la tutorele lui și trăiește iubirea adolescentină
pentru Otilia.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre doua familii înrudite (Giurgiuveanu și Tulea). „Istoria
unei moșteniri” include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moș Costache (adversitatea
manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea
bătrânului). Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Deși triunghiul amoros din comedia clasică se regăsește în grupul Felix-Otilia-Pascalopol sau Otilia-Felix-
Georgeta, se poate argumenta faptul că Felix și Otilia alcătuiesc unui cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii,
în acest roman realist.
Cocheta și ambițiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă și tânărul rațional, personaje ce pun în
evidență antiteza romantică, dar și atracția contrariilor, au în comun condiția socială - adolescenți orfani care au încă
nevoie de protectori (Costache și Pascalopol) - și statutul intelectual superior față de copiii cu părinți din familia
Tulea. Deși orfani, sunt studenți în Bucureștiul anului 1909.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”)
și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interioarelor) și prezintă personajele reunite în jurul mesei
de joc in casa lui moș Costache. Intrusul Felix Sima, care pătrunde în acest univers, este caracterizat în mod direct de
narator - „… un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean […]. Fața îi era însă juvenilă și
prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă” - și de alte personaje
(Aglae)- „ N-am știut, faci azil de orfani.”
Felix vine în casa tutorelui său, bătrânul avar Costache Giurgiuveanu, pentru a studia medicina. Sora
bătrânului, Aglae Tulea, cei trei copii ai ei, Olimpia, Titi, Aurica și ginerele Stănică Rațiu doresc să obțină
moștenirea avarului. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moș Costache, îl primește cu căldură și îl protejează.
Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer
deschis și văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle,
căzând până pe umeri.” „Verișoara” Otilia pe care o știa doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că
portretul ei apare conturat în opoziție cu acela al fetei bătrâne Aurica: „Otilia îl surprinsese de la început și n-ar fi
putut spune ce sentiment nutrea față de dânsa, simțea doar că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-
nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta foarte copilăroasă între multele bucle și
gulerul de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune
suptă și pătată a Aureliei, era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie.”
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia îi va purta de grijă lui Felix, încă din
seara sosirii tânărului în casa lui moș Costache. Neavând o cameră pregătită, Otilia îi va oferi cu generozitate camera
ei, prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franțuzești, cutii de pudră și
parfumuri, o parte din personalitatea exuberantă a Otiliei.
Între cei doi se naște încă de la început o afecțiune delicată, determinată și de condiția lor de orfani. Impulsiv
și încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin: „Otilia îi

1
se înfățișase de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit și mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă
ceva mare din cauza Otiliei și pentru Otilia.” El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpănește, pentru că nu-și poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Însuși
scriitorul justifică misterul personajului feminine prin prisma imaturității lui Felix, afirmând: „Nu Otilia are vreo
enigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va
respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune.”
Otilia însăși recunoaște cu sinceritate față de Felix că este o ființă dificilă și se autocaracterizează astfel: „Ce
tânăr de vârsta mea îți închipui că m-ar iubi pe mine așa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! [...]
Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist balzacian. Prin tehnica focalizării,
caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare ale existenței lor: prezentarea mediului,
descrierea locuinței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor și obișnuințelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre
gradele de rudenie, stare civilă, biografia personajelor reunite la începutul romanului, la jocul de table. Caracterele
dezvăluite inițial se îngroașă prin acumularea detaliilor în caracterizare indirectă (prin fapte, gesturi, replici,
vestimentație, relații între personaje).
Excepție face portretul Otiliei, realizat prin tehnici moderne: comportamentismul și reflectarea
poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi,
replici), fără a-i cunoaște gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepția celor mărturisite chiar de
personaj. Această tehnică este dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalității Otiliei în
conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă ambiguitatea personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma,
misterul feminității. Portret fetei este complex și contradictoriu: „fe-fetița” cuminte și iubitoare pentru moș Costache,
fata exuberantă, admirabilă, superioară pentru Felix, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru
Pascalopol, o dezmățată, o stricată pentru Aglae, o fată deșteaptă, cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în căsătorie
pentru Aurica, cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră pentru colegii lui Felix, care invidiază familiaritatea
tânărului cu Otilia. Însă cel care intuiește adevărata dimensiune a personalității Otiliei este Weissmann, prietenul lui
Felix, care, îi spune acestuia, la moment dat: „Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în
amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus,
înțeleg că te iubește.”
O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Felix nu este un ambițios lipsit de
scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi dezinteresat. Hotărât să își facă o carieră, se bazează pe luciditate și
profunzime intelectuală. Contradicțiile Otiliei îl caracterizează pe Felix. Inițial, tânărul ezită între a crede bârfele
clanului Tulea și a-i păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când Otilia pleacă pe neașteptate la Paris cu
Pascalopol, Felix are o scurtă aventură cu Georgeta, „fată faină”, „pupila” unui general, pe care i-o prezintă
Stănică. De altfel cele două femei, Otilia și Georgeta contribuie în egală măsură la maturizarea lui Felix: „… dacă
Otilia înfățișa fără îndoială aspirația sufletului său, Georgeta putea să-i fie o prietenă fără niciun neajuns pentru
cealaltă. […] Pe Otilia o iubea cast, o voia ca pe o viitoare soție, Georgeta îi era trebuitoare fiziologicește.”
Ultima întâlnire dintre Felix și Otilia, înaintea plecării ei din țară împreună cu Pascalopol, este esențială
pentru înțelegerea personalității tinerilor și a atitudinii lor față de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambițios, care
nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viață și pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este
cocheta, care crede că rostul femeii „este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Otilia concepe iubirea
în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât în virtutea
promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu Otilia. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ea
ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța
căsătoriei cu Pascalopol.
În epilog, câțiva ani mai târziu de la aceste întâmplări, Felix se întâlnește în tren cu Pascalopol, care îi
dezvăluie faptul că i-a redat cu generozitate libertatea de a-și trăi tinerețea, iar Otilia a devenit soția unui conte
exotic, undeva în Argentina. „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, afirmă Pascalopol
despre Otilia, iar Felix observă în fotografia pe care i-o arată moșierul o femeie frumoasă, dar în care nu o mai
recunoaște pe tânăra exuberantă de odinioară, fiindcă „un aer de platitudine feminină stingea totul”.
La rândul lui, Felix își realizează ambițiile profesionale, devenind un medic renumit și profesor universitar,
„se căsători într-un chip care se cheamă strălucit și intră, prin soție, într-un cerc de persoane influente”.
Finalul este construit simetric cu începutul: Felix trece într-o duminică pe strada Antim și retrăiește nostalgic
momentul venirii în casa lui moș Costache, când bătrânul îi răspunsese morocănos „Aici nu stă nimeni”.
Dacă, potrivit lui E. M. Forster, „Romanul realist este istoria unui eșec”, iar iubirea adolescenților Felix și
Otilia eșuează pentru că nu se împlinește matrimonial, „Enigma Otiliei” este un roman realist. Studentul de la
medicină Felix este gelos pe moșierul Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorința de a-și face o

2
carieră. Otilia îl iubește pe Felix, dar după moartea lui moș Costache îi lasă tânărului libertatea de a-și împlini visul și
se căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înțelegere și protecție.
În opinia mea, în cuplul Felix – Otilia, femeia este cea care, plecând cu Pascalopol, dovedește că are puterea
de a decide pentru amândoi și de a face un sacrificiu din iubire, dând tânărului posibilitatea de a-și împlini visul: să
devină un medic foarte bun, cu atât mai mut cu cât acestuia nu i s-ar fi potrivit o viața aventuroasă. În schimb, nici ei
nu i s-ar fi potrivit o viață modestă, plină de privațiuni la început, pe care ar fi fost obligată sa o ducă alături de
studentul Felix. Moartea lui moș Costache și pierderea moștenirii impune acest deznodământ al romanului.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul
personajului pare a se ascunde în replica de neînțeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci
ani.”. Romancierul însuși a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, în care mărturisește că regăsește o parte
din sine, după cum portretul adolescentului Felix face îndreptățită opinia că aceasta constituie un alter ego al
autorului.